Philip Roth, "Pata umană" - Ioana Manta Cosma

 Philip Roth, „Pata umană”, Traducere de Cornelia Bucur, Ed. Polirom, Iaşi, 2003. - Ioana Manta Cosma
Recomandarea bonţideană pune degetul pe rana umană din „Pata umană”. Pentru adepţii stilului puternic psihologizat al lui Philip Roth, romanul propus satisface aceste gusturi.

Printr-o tehnică bine cunoscută la autor – protagonistul (şi alte personaje) se confesează unui scriitor, iar cel din urmă va scrie romanul – sunt aduse pe scenă diverse tipologii de personaje, fiecare cu povestea vieţii lui. Textul este scris într-un ritm mai lent, pentru a putea surprinde complexitatea trăitorilor, dând posibilitatea să vedem fiecare pată. Însă nu vă veţi plicitisi, întotdeanua se va întâmpla ceva care să vă surprindă. Se vor desfăta atât cititorii ce preferă lectura de adâncime: sondări ale eului, manifestări inexplicabile ale omului, traume care ţâşnesc în plin cotidian. Nu există personaj negativ sau pozitiv. Oamenii poartă în spate traume şi acţionează conduşi de propria pată. Sunt atraşi şi cititorii ce caută firul tensionant al acţiunilor. Ba vor fi satisfăcuţi şi cei care aruncă mereu ancora lecturii în stabilitatea pământului din lumea reală. Textul ficţional are numeroase conexiuni cu realitatea. Veţi da peste povestea lui Bill Clinton cu Monica Lewinsky. Ea merge paralel cu a profesorului şi a femeii de serviciu, Faunia – parabola judecării vieţii private a unui individ. Romanul poate stârni şi autoreflecţie, să ne determine să ne examinăm în oglindă propria pată, fărâma de umanitate controversată.

Lansarea de carte care a spart normele - Ioana Manta Cosma

Era o zi posomorâtă de iarnă cam prin 1971-2011, nu mai ţin minte exact. Clujul se perpelea într-o ceaţă londoneză adusă de nişte nori negri, moscoviţi. Trecătorii se zgribuleau stânjeniţi mai mult de apăsarea norilor decât de frig. Numeroase comploturi îmi treceau prin minte, datorită zvâcnirilor apocaliptice ale vremii de afară. Ceva apăsător, ameninţător, duşmănos, plutea în aerul rarefiat, atent selecţionat de divinitate pentru oraşul nostru. Am pus-o pe seama ceţii, specifice centrului napocaliptic. Ce să mai, era o dimineaţă deloc prietenoasă, ca să nu repet obsesivul cuvânt care îmi stă pe buze: duşmănoasă. Mergeam agale spre BCU, loc de pelerinaj al studenţilor conştiincioşi. Încercam să îmi scot din minte zvonurile complotiste pe care tot eu le lansam în mine.

Securiştii vor iertare

Un eveniment cum rar mai găsiţi în zilele noastre, s-a petrecut ieri în tihnita urbe de pe Someş. Preţ de câteva ore, circulaţia în oraş a fost blocată, numeroşi agenţi de poliţie străduindu-se să devieze şi să ordoneze traficul. Nici la derbyul local n-a fost aşa nebunie. Dinspre Mănăştur, pe la orele prânzului, s-a putut zări o amplă procesiune de autoflagelanţi care se biciuiau de zor, îşi strigau în gura mare vinovăţiile şi cereau iertare tuturor trecătorilor. Caldarâmul era plin de urme de sânge şi bucăţi de haine sfâşiate. În fruntea acestui vioi cortegiu, despuiat de straie şi grade, călărind cu spatele un măgar şi având legată de gât o pancardă imensă pe care îi erau scrise vinile şi faptele ruşinoase, nimeni altul decât generalul-colonel Iulian Vlad, care plângea cu o sinceritate zdrobitoare şi răcnea din toţi rărunchii: „Vreau să ispăşesc! Ajutaţi-mă să ispăşesc!”. Zeci de foşti şi actuali ofiţeri de securitate însoţiţi de turnători voluntari îl urmau blestemându-şi ziua în care au schingiuit primul om. Purtau deasupra capului fotografii cu victimele lor, îşi încrustau cu brişca numele acestora în carnea trupului acoperit de bătrâneţi şi răutăţi. La un moment dat, scoţând din desagă o portavoce, fostul şef de cabinet al dlui Iulian Vlad, generalul Aurel Rogojan, sloboade înspre mulţimea mistuită de căinţă, o amplă strigătură de prin părţile ungureşti (Bihor), zona sa de baştină:

Alexandru Vona, Ferestrele zidite - Ioana Manta Cosma

Alexandru Vona, Ferestrele zidite, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1993.

Înţelepciunea romanului stă în puterea de a induce incertitudini, de a descumpăni, de a contraria. Din acest punct de vedere, Ferestrele zidite este un roman înţelept, căci nimic nu este spus în întregime, nimic nu este devoalat. Cartea nu ne permite să dăm verdicte, să punem o singură etichetă; ea ne învaţă că nu trebuie să căutăm separaţii clare între bine şi rău, nici interpretări definitive. Milan Kundera susţine aceeaşi ipoteză atunci când afirmă faptul că omul îşi doreşte o lume în care binele şi răul să fie clar discernabile, căci există în el o dorinţă înnăscută şi de neînfrânat de a judeca înainte de a înţelege.[1]

Eseu despre Porc

Se mai taie din belşug porci, chiar dacă evenimentul în sine a pierdut mult din farmecul şi rosturile de odinioară. Se cresc sau se cumpără porci pentru tăiat, sau, mai nou, se cumpără carne de la carmangerie (porc sau vită) şi se pregătesc câteva preparate „tradiţionale” pentru sărbătorile de iarnă şi nu numai. Alimentarele gem de „preparate tradiţionale” bine dichisite şi spoite, reclamele îmbie la „păstrarea” tradiţiei. Iese în evidenţă firescul bucatelor „autohtone” în comparaţie cu produsele purtând o vizibilă marcă a modernităţii şi a înstrăinării, care ne vin de la „ei”. Fără a mai lungi această introducere în lumea porcului gătit, voi vorbi în cele ce urmează despre „tăiatul porcului” în satul meu natal – Telciu, jud. Bistriţa-Năsăud - mai precis în gospodăria părintească, pornind de la modul în care s-a derulat evenimentul în ultimul an şi făcând scurte incursiuni în trecut, încercând să observ ce s-a păstrat din anii trecuţi şi ce s-a schimbat.

Cum să uiţi o femeie, cu Dan Lungu şi Heinrich Böll

La taraba cu drame sentimentale servim două poveşti iniţiatice. Cum să ieşi dintr-o relaţie? Cum să te eliberezi de femeie? Celor care n-au savurat experienţa retragerii din cuplu a părţii feminine, nu le va fi lesne să guste spleen-ul post abandon. Aşadar, să-i luăm la rând:
În primul caz, avem un jurnalist de provincie părăsit subit de iubita lui. Automat habitatul se cufundă în dezordine, defeminizarea bârlogului generând ample transformări. Se caută o explicaţie pentru această bizară absenţă, iar de aici se pătrunde lent, dar incoerent pe firul poveştii tocmai finisate. Lumea devine mai rece, motivaţia jurnalistului scade, măcinările nu încetează, însă ieşirea din haosul postamoros se profilează prin ivirea de personaje noi în viaţa numitului. Nu e vorba de o diferenţă de sex, ci de confesiune. Încăput de calea discretă a alchimiei religiosului, jurnalistul capătă noi forme interioare. Ieşiţi din măruntaiele neclare ale unei relaţii eşuate suntem călăuziţi cu detaşare şi (adeseori) cu ironie spre universul religios contemporan.

Istoria, o capcană pentru intelectualii români - Lucian Boia, „Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930-1950” - Ioana Manta Cosma

Recoltele toamnei în editura Humanitas s-au concretizat în apariţia unei cărţi fără menajamente de ordin naţional, semnate de Lucian Boia, „Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930-1950”.

Studiul sintetizează traiectoriile vieţii politice a elitei intelectuale româneşti de la domnia lui Carol al II-lea şi până la instalarea regimului comunist, timp în care s-au perindat şapte regimuri politice. Perioada de timp aleasă de autor este fascinantă din acest punct de vedere (prin multiplele orientări şi regimuri politice) şi foarte dinamică. Tocmai de aceea, în 300 de pagini, se desfăşoară cu mare repeziciune destinele, opiniile, răfuielile a peste 100 de intelectuali. Poate părea un studiu uşor obositor şi greu de urmărit după mulţimea de informaţii şi citate. Dar toate aceste detalii dau cărţii un carater exhaustiv şi enciclopedic, cu o scriitură clară, plăcută la atingere.

Viaţa universitarilor, academicienilor, scriitorilor şi publiciştilor este văzută prin prisma politicii şi a evenimentelor istorice majore ce s-au derulat fără să aibă răbdare cu oamenii. Titlul „Capcanele istoriei” vine să întărească această imagine a istoriei buclucaşe, care se defăşoară într-un ritm alert şi imprevizibil. Poate că termenii „elită” şi „intelectuali” ar fi trebuit definiţi în prealabil; dar după ce ni se spune explicit, încă din primele pagini, despre ce categorii de români ni se va vorbi (universitari, academicieni, scriitori, publicişti), ne facem o idee despre ce înseamnă „elită” şi „intelectual” pentru Lucian Boia.

HOSPITAL – itatea buzoiana - de Costel Ionescu (purtătorul de cuvânt al filialei buzoiene a LOCB)

Văru Nae avea o vorbă : < Mă doare undeva ! > . Exasperant , repeta calm această formula lingvistică . Pentru un om obişnuit nu ar fi nimic deosebit, dar văru nostru are totuşi o funcţie foarte importantă. Este vicepreşedintele filialei buzoiene a Ligii Oamenilor de Cultură Bonţideni, ca şi mine şi văru Nicu ! Şi nu se cade, nu dă bine să auzi mereu astfel de dialoguri purtate între el şi membrii sustinatori ai filialei noastre :

- Domnu vice, vremuri grele, se inversează polu' magnetic al planetei !

- Mă doare undeva ! Ce e un pol ? Marunţiş...

- Ce ne facem ? Vin peste noi sateliţi, comete, ploi de stele!

- Mă doare undeva ! De ploi să ne bucurăm !

- Vin alegerile ! Noi ce alegem ?...

- Mă doare undeva ! Totuşi ar fi bine să ne alegem şi noi cu ceva…

Norman Manea, Vizuina, Polirom, 2009 (2010-ediţia a II-a).

Unde începe şi unde se termină ficţiunea? O întrebare firească atunci când lecturezi un roman precum Vizuina lui Norman Manea. Atmosfera din exilul românesc de după căderea cortinei de fier are ca nod central asasinarea la Chicago în 1991 a profesorului Ioan Petru Culianu, reputat istoric al religiilor şi cunoscut discipol al maestrului Mircea Eliade. De aici porneşte totul, de la maestrul Eliade şi trecutul său legionar. Dezvelind prin prisma unor personaje fictive câte ceva din ţesătura evenimentelor şi discuţiilor din preajma maestrului, romanul face o incursiune în universul exilului românesc din Lumea Nouă pre şi post asasinat. Psihoza care-i cuprinde pe cei ce asemeni lui Culianu au început să privească critic omul şi opera Eliade, şi care au criticat mariajul dintre mişcarea legionară şi Securitatea comunistă şi post-comunistă.

Nicolae Feier, sau curajul de a scrie! - de Ab Nam Fellinakis (visiting professor LOCB)

Reputatul profesor de origine alexandrină Ab Nam Fellinakis a avut amabilitatea să trimită pe adresa redacţiei o incitantă recenzie şi totodată invitaţie la lectură şi reflecţie pe marginea ultimului op bistriţean care a văzut luminile tiparului toamna aceasta: “Episcopi în mănăstirile străvechi ale Ţării Bistriţei”, apărut la Editura “Karuna” Bistriţa, colecţia “Identităţi”. Pe această cale oferim spre delectare şi matură meditaţie următoarele rânduri:

Reputat istoric, erudit eseist şi analist al istoriei antice şi al vieţii religioase de pe binecuvântatele întinderi ale patriei, cu o firească aplecare spre tărâmurile bistriţene, domnul Nicolae Feier adaugă consistentei şi prestigioasei sale contribuţii ştiinţifice o nouă lucrare de calibru. Lucrare de maturitate, încununare a multor ani de trudă şi silinţă intelectuală, veritabil travaliu iniţiatic, volumul “Episcopi în mănăstirile străvechi ale Ţării Bistriţei” scoate la iveală noi aspecte onorabile ale istoriei autohtone. După ce prin lucrări temerare ce amintesc de anii furibunzi şi prolifici ai tânărului Eliade, lucrări precum « Zestrea strămoşească » sau « Bessi – pileaţii daci sau tarabostessi” a defrişat segmente masive din istoria şi preistoria judeţului Bistriţa-Năsăud şi a întregii lumi, autorul a purces la editarea unei masive sinteze. Cu modestia –i caracteristică şi deja proverbială, autorul menţionează încă de la început că nu are ambiţia să revoluţioneze lumea istorică, că nu caută decât să aducă în lumină adevăruri adânc înrădăcinate în convingerile lui şi că vrea să propună spre analiză şi cercetare specialiştilor interesaţi probleme cu adevărat importante pentru istoria şi prezentul judeţului sus-menţionat şi a întregii umanităţi.

Şi în această lucrare dospesc a înţelepciune rafinatele analize etimologice şi toponimice, prin care a reuşit să facă lumină în cazul multor enigme ce caracterizează istoria autohtonă de pretutindeni, pe de o parte, şi să înlăture multe clişee istoriografice împământenite datorită lipsei de erudiţie, îngustimea interpretativă şi mai ales a diletantismului, pe de altă parte. Din galeria acestui tip de cuceriri filologice amintim: “Criş şi Crişana vin de la Khrişna”, sau invers; “Buda- se traduce Gura dacului (bu-de la lat. Bu-gură, da-dac)”, “Şieu vine de la Şiva”, “Buzău – Bu (lat. Gură) – zău(zeu, dumnezeu) deci Gura Zeului” etc.

De asemenea aducerea în discuţie a originii stră-române a unor bravi împăraţi romani precum Constantin cel Mare şi Iustinian, nu fac decât să întărească adevărul, unanim acceptat în rândul specialiştilor bine-intenţionaţi, cum că pe teritoriul judeţului B-N şi al patriei noastre şi-a avut leagănul cea mai mare civilizaţie mondială din care din păcate, din cauza vitregiilor şi vicisitudinilor sorţii, n-a rămas mai nimic. Să nu mai vorbim de strălucitele analize legate de cultul monoteist caracteristic dacilor, de înalta lor fervoare şi trăire religioasă ce friza în majoritatea detaliilor creştinismul, sau de localizarea în spaţiul carpato-danubiano-pontic a Grădinii Edenului, de asemănarea izbitoare a lui Enkidu din Epopeea lui Ghilgameş cu ciobanul mioritic, exemplificată prin cutremurătoarea creaţie coşbuceană, “Iarna pe uliţă”.

Demonstrând cu măiestrie ţinuta înaltă a vieţii religioase duse de protoromânii şi românii din judeţul natal, precum şi unele realizări arhitectonice româneşti ca de exemplu biserica săsească în stil romanic, dela Herina, autorul adaugă noi file de aur în historia glorioasă şi plină de spiritualitate a judeţului Bistriţa-Năsăud. Vajnici apărători ai dreptei credinţe pe care o cunoşteau în cele mai subtile detalii, şi pe care o apărau până la sacrificiu, bistriţenii, destoinici urmaşi ai bessilor (vârful de lance al spiritualităţii dacice) trebuie să se mândrească de aceste brave pilde de smerenie, cumpătare şi mai ales dreaptă-judecată.

Sursele solide, precum Wikipedia (sau mai nou fondatorul acestei enciclopedii virtuale), lucrările anterioare, www.descoperă .ro, subliniază încă o dată, dacă mai era nevoie, îndelunga chibzuinţă, maturitatea abordării şi profesionalismul demersului. Baletul bibliografic printre lucrările lui Eliade, M. Gimbutas ş.a. reliefează curajul inovaţiei, al interpretării şi mai ales al citării. Construită ca o veritabilă partidă de poker în care autorul joacă tot pe o pereche de şeptari, monumentala lucrare îi ridiculizează pe doctoranzii de la facultăţile de istorie din ţară şi de peste hotare, care se chinuie pe parcursul a 3 ani să scoată o teză decentă de aproximativ 300 de pagini, demonstrând că în câteva luni, dacă ai voinţă, curaj şi mai ales responsabilitate poţi trânti un capodop de 600 şi ceva de pagini. Amintind de celebrii jucători de alba-neagra care au făcut cândva faimoasă urbea de pe râul cu un nume cel puţin la fel de faimos, autorul jonglează cu clişeele tracomanice făcând din absenţa surselor şi a probelor un document imbatabil pentru întreg eşafodajul culturnic.

Salutăm pe această cale această bijuterie eseistică având convingerea că prin astfel de contribuţii solide şi echilibrate Bistriţa şi întreg judeţul, precum şi judeţele limitrofe, se pot lăuda oriunde în lume, în ţară şi peste hotare. Convinşi că acest demers nu va rămâne în cultura română drept unul curajos, dar singular, ne-am câştigat dreptul de a visa la o înnoire a culturii române, la ieşirea ei din pubertate pentru aş trăi febrila adolescenţă. Felicitări autorului pentru curajul publicării unei astfel de lucrări ce colcăie de erudiţie şi bune-intenţii şi îi dorim cât mai multă cerneală în stilou şi cât mai multă bibliografie.

Adevăruri explozibile - dezvăluiri arheologice - de Constantin Diablo Viciu

Derulate pe parcursul a 37 de ani, săpăturile arheologice coordonate de istoricul prof. Univ. Drd. Demetrius Însuşianu au adus noi dovezi ale continuităţii locuirii teritoriului Daciei după retragerea aureliană. Concentrate în arealul Tibiscum-Ampelum-Micia persilienele munci ştiinţifice de extragere a dovezilor necesare întăririi adevărului istoric în general acceptat, au fost dublate de rafinate analize, comparaţii şi mistificări ale unei echipe coordonate de reputatul arheolog dna. Prof. Univ. Dr. Matilda Pascal Bruckner de la Universitatea Tehnică de Ştiinţe ale Naturii Umane şi Sociale „Cleopatra”din Iclod . O adevărată provocare au fost demersurile de urmărire a răspândirii ADN-ului soldaţilor din legiunile şi trupele auxiliare romane aşezate în Dacia după cele două conflagraţii daco-romane care au zguduit tihnita lume a antichităţii. În cele ce urmează vom destăinui desfăşurarea cercetării, direcţiile majore, concluziile ce vor reaşeza pe baze noi scrisul istoric românesc, precum şi primele efecte în cultura română mondială.

Recomandare jazzofilă: Hungarian Bebop

Ce-aţi zice dacă într-o zi aţi afla că Sonny Rollins înregistrează un album cu Dumitru Fărcaş? Poate că unii ar râde, alţii în schimb vor fi în sfârşit mulţumiţi că generalul taragotului a fost recunoscut la adevărata sa valoare. Dar nu despre asta este vorba aici. Ba dimpotrivă. Archie Shepp (şi nu Sonny Rollins), una din principalele figure ale avangardei muzicale a anilor ’60, ajunge la Budapesta unde înregistrează un album cu taragotistul...pardon, saxofonistul Mihály Dresch (care, pe lângă faptul că nu îndeamnă poporul la băuturi spirtoase, mai e şi unul dintre cei mai apreciaţi instrumentişti din breasla sa din Ungaria).

Din categoria treburi serioase: Ray Jackendoff la Cluj

Ray Jackendoff este un nume de care puţini probabil au auzit. Şi e de înţeles: domnul Jackendoff face parte din acea categorie de oameni care îşi petrec viaţa citind, studiind, publicând câteodată cărţi sau ţinând cursuri pe la cine ştie ce universitate. Nici doctoratul la MIT cu Chomsky sau funcţia de consilier pe probleme de cultură a preşedintelui SUA nu fac din el o persoană cu mare vizibilitate. Contribuţiile sale esenţiale în domeniul lingvisticii, cogniţiei şi muzicii sunt însă pe deplin apreciate de specialiştii acestor domenii din întreaga lume.

Musica tactilis - Două compoziţii semnate Adrian Pop

În două seri consecutive ale festivalului Toamna Muzicală Clujeană, iubitorii muzicii contemporane au putut asculta două opusuri semnate de compozitorul clujean Adrian Pop. Vineri, 14 octombrie, Filarmonica Transilvania, sub bagheta dirijorului Paul Mann, a interpretat lucrarea Solstiţiu; a doua zi, Cvartetul Transilvan, format din Gabriel Croitoru - vioara I, Nicuşor Silaghi - vioara II, Marius Suărăşan - violă şi Vasile Jucan - violoncel, a oferit publicului prima audiţie absolută a lucrării Mătasea şi metalul - torso pentru cvartet de coarde. Aşadar două direcţii, simfonică şi camerală, din care personalitatea compozitorului a putut fi apreciată, nemailipsind decât o creaţie vocală pentru a întregi astfel un imaginar portret muzical.

Povestiri din lumea satului - Pălăriuțe cu fermoar - de Raluca Radu

Primăvara anului 1999 fusese ploioasă. A plouat zile întregi mocănește de băltea apa peste tot, prin șanturi, prin beciurile oamenilor, pe câmp. Pârâiașul ce străbătea satul, ce mai toată vara era secat, se umflase și ajunsese acum ca un râu năvalnic de munte. Mătura tot, lemne, căpițe, stârvuri, butoaie și chiar o parte din casele oamenilor. Toată hidoșenia și mizeria satului era cărată la vale. Cei ale căror case fuseseră inundate, se simțeau îndreptățiți să ceară ajutor. E drept că unii săteni îi învinovățeau pe cei cu casele de pe malul pârâului de nepăsare, inconștiență și nepricepere.

După șiruri lungi de vaiete, bocete și drumuri la primărie, satul a fost inclus pe lista satelor calamitate. Unii ”gospodari”, ca să fie mai convingători, și-au cărat găleți cu nămol și le-au aruncat pe pereții caselor, și-au dărâmat șurile vechi și au plecat cu basmalele smulse, cu câteva rachiuri date pe gât, la primărie să ceară ajutoare.

Muzica vocală vs muzica instrumentală - o privire în istoria unei "dispute"

Perechea vocal – instrumental reprezintă cei doi poli între care arta muzicală a evoluat de-a lungul timpului. Ca şi alte produse primordiale ale spiritului uman, originea muzicii coboară în timpuri inaccesibile cunoaşterii contemporane. Astfel, problema întâietăţii vocalului faţă de instrumental, sau vice-versa, rămâne cu neputinţă de elucidat. Demersurile practicate în această direcţie se pot rezuma la o serie de speculaţii, bazate pe ipoteze lansate de ştiinţe precum istoria, arheologia, etnologia, psihologia cognitivă sau neurofiziologia. O contribuţie interesantă la problema originii muzicii o găsim în studiul lui Bryan G. Levman, The Genesis of Music and Language, unde autorul expune, pe lângă o trecere în revistă a celor mai importante teorii asupra genezei fenomenului muzical, o ipoteză conform căreia muzica şi limbajul uman articulat au evoluat ambele dintr-o aşa numită proto – aptitudine („proto –faculty”) de natură predominant muzicală, ce presupunea în principal izomorfismul sunet – semnificaţie[1].Fără a face referire la problema întâietăţii formei vocale sau instrumentale a muzicii, autorul presupune implicit originea vocală a acestei arte, fără de care teoria sa nu ar mai avea sens.

Recomandare Jazzofilă - Charles Mingus Sextet with Eric Dolphy - Cornell 1964

Charles Mingus Sextet with Eric Dolphy - Cornell 1964 - este o înregistrare inedită, descoperită după moartea artistului de către văduva acestuia, Sue. E inutil să mai rememorăm acum complexa personalitate a lui Mingus, sau importanţa sa în istoria jazzului. Cu siguranţă cei care vor da ascultare recomandării nostre şi vor audia acest album vor întreprinde pe cont propriu aprofundarea biografiei şi discografiei lui Mingus (în acest sens de un mare ajutor va fi filmul documentar Charles Mingus : The Trimuph of the Underdog).

Ca bandleader a mai multor formaţii, Mingus a atras în permanenţă compania celor mai valoroşi artişti ai momentului. Pe acest dublu CD cel mai prestigios nume este, bineînţeles, cel al lui Eric Dolphy. O tragică derulare a evenimentelor face ca această înregistrare să fie una dintre ultimele făcute de Dolphy, acesta sfârşindu-se la Berlin câteva luni mai târziu. Ceilalţi membri ai sextetului, nu mai puţin talentaţi, sunt Johnny Coles - trompetă, Clifford Jordan - tenor sax, Jaki Byard - pian şi Dannie Richmond - tobe.

Dacă...Toamna muzicală clujeană 2011- ispită, marca Otilia Constantiniu (ex- Badea)

Dacă a început, atunci să vedem măcar ce se anunţă.

Permiteţi-mi să îmi manifest acest apel de a promova unul din cele mai longevive festivaluri de muzică cultă din România. Este cea de-a 45-a ediţie a Toamnei Muzicale Clujene, care aduce pe scenă lucrări consacrate dar şi în primă audiţie, acoperind o paletă mare de literatură muzicală. Până în 21 octombrie vă puteţi delecta cu muzici cât se poate de diverse, de la lucrări vocal-simfonice la recitaluri camerale şi solistice.

Cum deja a început de câteva zile dau în continuare citire câtorva concerte care mi-au atras atenţia în mod deosebit.

festival interceltique de lorient parteaa III-a - O ardeleancă în Morbihan sau de ce iubesc Clujul - Edit Szegedi

Dacă aş fi avut ocazia să-l întreb ceva pe Denez Prigent, l-aş fi întrebat cum este să-ţi asumi o limbă care are 300.000 de vorbitori şi a cărei familie linvistică abia atinge milionul de vorbitori (galeza fiind singura limbă celtică cu peste 500.000 de vorbitori). Eu pur şi simplu nu-mi pot imagina, pentru că cele trei limbi în care sunt acasă, nu se află în această situaţie. Da, maghiara şi româna nu sunt limbi de circulaţie internaţională, dar au peste 15.000.000 respectiv 23.000.000 de vorbitori şi nu sunt ameninţate de dispariţie. Germana este cea mai răspândită limbă maternă din UE, fiind vorbită în Europa de 120.000.000 de oameni ca limbă maternă în 8 ţări. Chiar dacă în Europa central-răsăriteană au dispărut comunităţile germane sau sunt pe cale de dispariţie, germana a păstrat un prestigiu social înalt care i-a permis supravieţuirea.

Tipul modernizării. Idei şi curente economice în slujba modernizării. Economie socială de piaţă, economie liberă de piaţă?

Economia a fost unul dintre primele domenii în care fermenţii modernităţii au început să dea roade, în sensul unor transformări care au contribuit la desprinderea lentă de lumea medievală. Principiile politice care au contribuit la organizarea statului modern au mers de cele mai multe ori, braţ la braţ cu cele care vizau dezvoltarea economică, în contextul unei regândiri a existenţei umane şi a lumii o dată cu ascensiunea laicizării. Gândirea drepturilor umane şi a atribuţiilor statului vizau nu numai organizarea statului ci şi elaborarea unor principii care să permită buna desfăşurare a activităţilor economice.

Între secolele XVII-XVIII gândirea economică este marcată de o serie de schimbări. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, fiziocraţii francezi lansează teoria unui „capitalism agrar”, inspirat din experienţa engleză şi care nu se găsea decât în mod excepţional în Franţa. În urmă cu aproximativ două secole, mercantiliştii au elaborat teoria unui „capitalism esenţialmente comercial”, „a unei economii care este în serviciul puterii, servindu-se în acelaşi timp de putere pentru propriile scopuri”[1]

Învăţăceii lui Stalin - partea I: Mihail Roller - de Felician Velimirovici

„Timpul îşi cere eroii lui” scria în 1863 marele înrăit rus Nikolai Gavrilovici Cernîşevski[1] într-un roman care, asemeni Demonilor lui Dostoievski, dezvăluie atît de mult din psihologia celor care au îmbrăţişat radicalismul politic socialist în Rusia ţarului Alexandru al II-lea. Spre deosebire însă de volumul dostoievskian, care cu o capacitate de anticipaţie uimitoare a surprins şi a denunţat derapajele „eroilor” grupaţi în cercurile socialiste revoluţionare ale vremii – spiritul exclusivist, suspiciunea generalizată îndreptată împotriva tuturor, intoleranţa, relativismul axiologic total asumat de membrii acestor cercuri, et caetera – tomul publicat de Marele Înaintaş Cernîşevski în timpul detenţiei sale în fortăreaţa Petropavlovsk a avut un rol major în formarea noii generaţii de răzvrăţiţi. O generaţie din rîndurile căreia se vor recruta ulterior şi bolşevicii lui Lenin. Georghi Plehanov însuşi a recunoscut la un moment dat că „noi toţi am tras din roman tărie morală şi credinţă”[2], în timp ce tînărul student proaspăt exmatriculat de Universitatea Imperială din Kazan, Vladimir Ilici Ulianov, l-a citit în iarna anilor 1887-1888 de nu mai puţin de cinci ori.[3]

Festival Interceltique de Lorient, partea a II-a - Cântarea ca ritual de purificare: Denez Prigent - Edit Szegedi

Cine îşi imaginează că la Festivalul Interceltic de la Lorient se adună multă lume palidă, pistruiată şi cu păr roşcat, se înşeală. Iar cine îşi imaginează că pe străzile oraşului se plimbă druizi şi barzi cu plete-n vânt şi harpa-n mână, se înşeală din nou (harpa celtică, cel puţin în forma reconstruită de George Cochevelou în anii ’50 pentru fiul său Alain – Alan Stivell – este atât de mare şi grea, încât plimbatul cu harpa ar provoca măcar o hernie). Da, sunt şi pistruiaţi şi roşcaţi printre participanţi. Cécile Corbel arată cu părul ei roşu şi corpul fragil ca o zână celtică. Văzând-o şi auzind-o pe Nolwenn Korbell cântând de exemplu Hir (Departe – despre cursele Redadeg) sau Anna, în memoria Annei Politkovskaia, nu poţi să nu te gândeşti la Boudicca, regina icenilor.

Denez Prigent însă nu corespunde nici unui clişeu. Originar din Finistère (în bretonă: Penn Ar Bed, capul pământului), adică din Bretania cea mai bretonă, Denez Prigent a surprins încă de la început prin faptul că a sfărâmat nu doar clişeele legate de muzicienii bretoni dar şi cele privind receptarea muzicii tradiţionale bretone de către marele public şi capacitatea expresivă şi de modernizare a limbii bretone. La 45 de ani surprinde prin alura băieţoasă şi deşi are aproape 30 de ani de activitate pe scenă, are aerul unui elev timid, chiar dacă trăieşte cântarea ca pe un ritual de purificare. Îmbrăcat sobru, în haine pe care le-ar putea purta pe stradă (în tinereţe se îmbrăca în negru), practicând un minimalism al mişcării scenice, spectacolul se concentrează asupra vocii. Este drept, cântând despre boală, moarte, poluare, foamete, dispariţia propriei limbi materne, nu poate purta un costum roz cu paiete argintii.

Jumări…isterie contemporană…trai sănătos… - Raluca Radu

Părem că evoluăm dar în esență, apărem ca niște involuați. O adevărată industrie mondială, înțeleasă direct sau tacit, ne inoculează zi de zi, minut cu minut, sloganul, dictonul, sfatul : TRĂIEȘTE SĂNĂTOS!

Sentimentul de frustrare sau de imitație socială își pune amprenta chiar și pe oameni cu o putere și o limpezime mare în a-și delibera hotărârile cruciale. Viața lungă și sănătoasă sunt principiile călăuzitoare ale omului contemporan. Tănțicile și mămăițele au auzit că le ajută la sănătate, să mănânce patru ouă crude pe stomacul gol, jumătate de litru de ceai de coada șoricelului, două pahare de țuică pe nerăsuflate… Domnișorele, cu nurii la vedere, vând alte și alte ”secrete ale frumuseții veșnice”, diete în avanpremieră rapide și aducătoare de succes. Lista continuă imbrăcând diferite forme de la leacuri, remedii, tratamente, regimuri, la schimbări majore, în stilul de viață. Sunt transmise din oral, de la bunică la nepoată, de la mama la fiu sau la fiică, precum doinele și cimiliturile de altădată. Alteori, se alege varianta scrisă, cosmetizată, adresată iubitorilor de lectură. Modalitatea de transmitere a mesajului și a conținutului, variază în funcție de categoria de vârstă, ocupație, statut, vecinătate, mediu social.

Iluziile literaturii române - Ioana Manta Cosma

Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2008.

Eugen Negrici este o personalitate consacrată a istoriei literare române, autorul unor cercetări rafinate ale fenomenului literar. Iluziile literaturii române a devenit o carte ce se vrea premiată. Primul argument ar fi faptul că această carte este un produs evident al epocii sale, în sensul că răspunde la cerinţa abordării multidisciplinare – organismul literaturii este văzut ca funcţionând prin inima istoriei, prin plămânii politicii, prin cordonul ombilical al miturilor, prin schimbările sociale.

Demersul demitizant este iarăşi construit în spiritul veacului, urmăreşte coborârea de pe piedestal a artiştilor, a generaţiilor de creaţie, a vechimii şi organicităţii literaturii române, a dizidenţilor din perioada comunistă, într-un cuvânt, a întregii literaturi române. Tema – iluzia, miturile ce influenţează literatura în diverse contexte de revoltă, de schimbare istorică, politică, socială etc – se justifică mereu prin aspectele de imaginar colectiv; ea este, la rândul ei, de actualitate. Perspectivele subiective în care alungă pe alocuri textul ce porneşte de la teorii bine structurate, sistematice constituie o altă trăsătură de actualitate. Astfel, autorul, în calitatea lui de creator în spaţiul literaturii române, se integrează treptat în sistemul pe care îl construieşte: revine obsesiv la modelul comunist pe care îl compară cu diverse momente de cădere în gol (ale literaturii) cum ar fi sămănătorismul. Intervine, la un moment dat, o secvenţă confesivă în care mărturiseşte că nu ar fi scris Iluziile română sub comunism dacă nu era un anumit context (iată cum se verifică o ipoteză: creaţia este justificată şi de factori exteriori, sociali, istorici, nu numai de motive intrinseci, pur artistice). Istoricii şi criticii de atunci scriau despre comunism cu aceleaşi vechi ustensile, prin aceeaşi abordare, considerând anii 1948-1989 perfect normali. (p.128).

festival interceltique de lorient partea I - Incursiune pe tărâmul lui Asterix şi Obelix sau libertatea soţiilor - Edit Szegedi

Consolidarea statelor naţionale în secolele XIX-XX (indiferent de definiţia naţiunilor) seamănă cu căsniciile patriarhale. (Nu-mi place în mod deosebit termenul de „patriarhal”, pentru că de atâta uzură s-a demonetizat, însă nu găsesc ceva mai expresiv pentru a descrie relaţia dintre provincia normativă a centrului şi a regiunilor istorice). Căsătorindu-se, femeia preia nu doar numele bărbatului ci întreaga lui identitate, renunţând la identitatea ei premaritală, sacrificată ca dovadă a dragostei conjugale. Astfel femeia are dreptul la un trecut, nu însă la un prezent sau viitor. Prezentul şi viitorul ei îl reprezintă statutul de anexă a soţului. I se explică însă – sau nu, depinde de circumstanţe – că gestul ei de supunere este de fapt un gest de emancipare, de eliberare din chingile comunităţii de origine, că, de fapt, ea trece la o identitate superioară şi benefică pentru destinul ei. Şi că este mai bine pentru toţi, dacă viitoarele generaţii îi vor uita trecutul sau cel puţin îl vor epura.

Emancipări transfrontaliere - de Raluca Radu

De ieri, am văzut lumină la casa lui tanti Sofica. Știam că e plecată în Italia, la fiica ei, proaspăt măritată cu un fermier italian. De când și-a măritat fata în Italia, tanti Sofica a căpătat un aer mândru și un loc mai în față, în naosul bisericii. Are haine noi și lucioase, poșetă-plic sub braț, privire olimpiană și postură țeapănă. Pe tanti Sofica n-o mai vezi plivind ceapa prin grădină, fiindcă o cumpără de la magazin, nu mai cară apă cu gălețile de la fântână, fiindcă și-a pus boiler în casă.

În zilele de lucru, tanti Sofica are în buzunarul de la pestelcă telefonul mobil cu care ”cioaiește și parlărește”, vorba lui nenea Tache, cu Lenuța și Maxâm, în Italia.

Duminica, nu prea o mai vezi stând de vorbă cu vecinele, pentru că a ajuns la concluzia că n-are ce vorbi cu ele. Le-a povestit despre vacile de la ferma ginerelui său, Maxâm (Masimo), care pun botul pe un robinet și numai atunci începe să curgă apa. Vecinele strâmbă din nas, dau din cap a necrezare, își dau coate și-și șoptesc în barbă: ”a înnebunit Sofica!” A încercat o dată sau de două ori să le convingă, dar în zadar. Tanti Sofica a împărțit vecinilor pachete de spaghetti și sticle de ulei de măsline, pentru a-și arăta mărinimia dar și bunăstarea fiicei sale. Una din vecinele de pe stradă, tanti Maria, mi-a șoptit peste gard că-s mai buni tocmagii ei din borș decât ”giermii italienești” (viermii).

Zilele Castelului Banffy, ediţia a X a

După o vacanţă lungă şi istovitoare oamenii de bază ai Ligii au revenit în ţinutul bonţidean setoşi de muncă şi dornici să reia activitatea bloggeristică. Calendarul face ca perioada de reaclimatizare să le fie uşurată printr-un ingenios eveniment ce se va desfăşura în Bonţida în ultimul week-end augustan:Zilele Castelului Banffy, ediţia a zecea.
Toţi cei care vor să se înfrupte din bunătăţile(expoziţii foto, teatru, proiecţie de film, iluzionism, concerte de muzică clasică şi rock, demonstraţii hipice, artă culinară ş.a.) oferite cu generozitate de către organizatori, şi să petreacă o zi două într-o ambianţă de soi, sunt bineveniţi.
Pentru mai multe detalii recomandăm scrutarea afişului.
Vivat Bonchida!

De veghe la căpătâiul Ligii

Un preşedinte adevărat nu are hodină şi tihneală până ce nu aşază viaţa pe făgaşul şi în rostul ei. Şi pentru aceasta el trebuie să lucre, să se farme tăt, mai ales când e vorba de un adept şi un promotor al filosofiei găzduşagului. Trebuie să facă ceea ce ştie el mai bine: să vegheze, în aşa fel încât lucrurile care merg bine să meargă tot bine, şi să-i zâhăiască pe cei care fie nu prea se strofoacă prin filialele lor, fie îs mai temuroşi din fire şi au optat pentru un pasivism bolnăvicios. Încântat de zelul cu care unele filiale ale ligii pun în aplicare programul de reformare şi restructurare prin asumarea răspunderii de către preşedinţii de filială, pe de altă parte, mâhnit de atitudinile rezervate, ba chiar reacţionare (în sensul că nu fac nimic) al altor filiale, bunul-preşedinte a pornit la drum prin filialele ţării, însoţit de încântătoarea, înţelegătoarea şi discreta sa soţie.
În buna tradiţie a descălecatului întemeietorilor, pe agenda de lucru a preşedintelui au fost trecute două ample deplasări: în dinamica şi controversata filială buzoiană şi apoi în discreta şi liniştita filială de la poalele mult cântatului Ceahlău – Piatra-Neamţ.

Interviuri bonţidene IV - prof. dr. W.J. (Wout) van Bekkum: "Non scholae auc academiae sed vitae discimus = we learn for life and not for school or university"

Am pregătit pentru cititorii noştrii înrăiţi şi constant hărţuiţi de gândul dezvoltării culturale şi spirituale, un interviu aparte, motiv de reflecţie şi mobilizare intelectuală pentru sezonul estival. Am avut plăcerea de a-l intervieva pe dl. prof. univ. dr. Wout J. van Bekkum de la Universitatea Regală din Groningen, specialist în Limbi semitice şi Orientalistică, şi astfel reuşim să aducem în atenţia mediului ştiinţific şi cultural autohton un specialist de talie mondială şi un model de profesionalism.

LOCB - How did you start to study Semitic languages, and when in particular did the notion of“Orientalism” come in?

prof. dr. W.J. (Wout) van Bekkum - After finishing my Gymnasium-Alpha in 1972 and after intensive study of Latin and Greek for six years six hours per week, I wanted to do something with languages. First of all, for the sake of a good job, I wanted to become a teacher in Modern English, but I was always intrigued by foreign scripts, Arabic, Hebrew, Sanskrit. I was drawing characters at the age of fifteen without knowing what they meant. My parents suggested that I would explore the possibility of studying Semitics at the University of Groningen. So I did in September 1972, the only Semitist amidst 40-50 theologians, a remarkable position. Semitics started with four languages and grammars: Arabic, Hebrew, Syriac-Aramaic, Akkadian (Mesopotaminan cuneiform texts). After two-three years I specialized in Hebrew and Arabic in all linguistic stages: classical, medieval, pre-modern and modern standard.

Folclorul şi regionalizarea

Cuvântul regionalizare s-a aflat probabil pe buzele fiecărui bun român în ultimele două săptămâni. Dacă ar fi să descriem pe scurt evoluţia ideii în dezbaterea publică românească, am putea apela la vorbele poetului: a-nceput de ieri...acum a stat. Îl vom scuti pe cititorul nostru de un nou dat cu părerea în privinţa utilităţii politice a regionalizării. Vom încerca doar să arătăm, cu modestele noastre mijloace, de ce muzica tărănească nu este avantajată de un stat unitar, excesiv centralizat.

Una dintre justificările găsite de statul modern pentru a-şi motiva existenţa este o pretinsă omogenitate etno-culturală a unei populaţii dintr-un spaţiu bine delimitat. Acest stat avea nevoie de un cetăţean model, a cărui identitate trebuia formată cu ajutorul unei limbi literare, o supra-limbă ce se instaura deasupra variantelor şi a dialectelor regionale şi a unor instituţii oficiale, menite să le înlocuiască pe cele tradiţionale, ale "vechiului regim". Pe lângă aceşti factori, absolut indispensabili în funcţionarea statului modern, entuziaştii şi susţinătorii fervenţi ai proiectului naţional au mai adus în sprijinul acestei construcţii şi o sumă de idei inutile din punct de vedere politic, dar foarte fertile ideologic, cum ar fi o presupusă misiune sfântă a poporului român sau, pe un alt registru, unitatea folclorului autohton ş.a. Ideea unităţii este esenţială, ea transpare din toate palierele societăţii: politic, economic, social sau cultural.

Meditaţii groningeneze

Să mergi în Olanda şi să nu vizitezi Amsterdamul! Poate părea nepotrivit, dar sporeşte şansele de a vedea, intui câte ceva din societatea olandeză, dincolo de clişee şi reclame. Amsterdam, chintesenţă a Olandei turistice, Paradis al fumătorilor ilegalişti, înlesniri oficiale pentru libertinaj sexual, şi, bineînţeles, pentru unii urbea lui Rembrandt şi Spinoza şi a altor oameni de seamă. Şi cu asta, în graba zilnică, am etichetat sumar Olanda. Şi totuşi, ne încăpăţânăm şi urcăm înspre nord, spre tărâmuri şi citadele mai puţin mediatizate, crescând semnificativ şansele să vedem câte ceva din orizontalele plaiuri batave. Pe mine, cărările m-au dus în nordicul orăşel Groningen care are ca temei pentru vizibilitate internaţională viaţa universitară. Ca în majoritatea orăşelelor olandeze (şi nu numai) bicicletele împânzesc străzile izgonind mare parte din autovehicole înspre periferie. Oameni politicoşi, patrimoniu bine întreţinut şi un centru universitar de anvergură internaţională unde a predat şi istoricul român Ioan Petru Culianu înainte să preia catedra de istorie a religiilor din Chicago. Tihna unui astfel de oraş, aerul tineresc conferit de procentul masiv de studenţi, dintre care mai bine de jumătate străini, fac din Groningen un loc primitor.

Interviu cu Preşedintele filialei buzoiene a LOCB - partea a II-a

Ultima parte a interviului, la fel de interesantă ca prima

Rep.- Îmi place cum scrieţi, deşi, adeseori mi se întâmplă să nu înţeleg ceea ce vreţi să transmiteţi. În acele situaţii ne strângem mai mulţi în redacţie şi pornim în descifrarea textului. Suntem 5 colegi din 5 regiuni diferite ale ţării…

Pres.-Şi din frumoasa şi ospitaliera Bucovină?

Rep.- Şi. Dar nu asta este important, ci, faptul că fiecare dintre noi înţelege altceva. Eu, de pildă, am constatat că fiecare produs literar pe care ni-l oferiţi este o provocare onestă a răbdării şi disponibilităţii cititorului spre ludic şi lectură hermeneutică. Euristica cifrată a textului contorsionează mesajul, uneori sugerat în titlu, valorificând imaginaţia şi spiritul analitic ale beneficiarului dvs. Să-şi fi pus aici amprenta mediul în care vă desfăsuraţi activitatea?

Pres.- Aveţi dreptate, cred că mediul rural m-a influienţat foarte mult.

Rep.- Pentru a clarifica raportul axiologic preşedinte - adevăr din filiala pe care o administraţi, aş porni de la următorul silogism, sper eu neforţat :

- Aşa cum spune şi şeful meu, orice afirmaţie necontrazisă, acceptată în unanimitate are valoare de adevăr;

- În filiala buzoiană toţi sunt de acord cu opiniile dvs(apoftegme, aşa cum le spunea electricianul demisionar);

Două iubiri

"Androgin" de Cristi Ferkel, http://cristiferkelart.blogspot.de/

Uţuca Toderaş era o fătucă tare la locul ei. Terminase profesionala, secţia croitorie, iar acum lucra în Năsăud, la Textila, de vreo 4 luni. Chiar dacă trebuia să facă naveta, serviciul era bun, mai o perdea, mai un material şi, cum ea avea maşină de cusut acasă, mai făcea câte una-alta, iar bănuţii se adunau. Toate erau bune şi frumoase, dar, deşi era arătoasă şi isteaţă, era singură. Ieşea sâmbăta seara în sat să vadă nunta, duminica la biserică şi apoi în piaţă, eventual mai stătea la vreo îngheţată sau un suc cu ceva prietene, dar nu prea avea când să cunoască şi ea un băiat mai acătării. Era vecinul Corneluţ care o curta de ani de zile, dar părea cam moale şi cam prostălău. Mare cât un nahău, cu nasul înfundat tot timpul, deşi avea chipul plăcut şi era singur la părinţi, blegeala lui constantă şi obsesia pentru TAF-uri şi buldozere, o scoteau din sărite. Mai venea seara la poartă, o mai ţinea de poveşti, iar ea, sărăcuţa, bine intenţionată, se străduia să-i îngăduie cusururile, să-i vadă părţile plăcute, şi mai-mai că-i ieşea. Asta până când începea iar cu planurile sale de a-şi lua buldozer, de a trage lemne şi multe altele ce-i făceau ochii să-i sticlească, îi înfundau nasul şi mai tare, de abia i se mai auzea glasul de la fornăielile grozave pe care le scotea.

      Era, totuşi, singurul băiat care-i putea da târcoale, fără să-l scoată din sărite pe fratele său mai mare, Dan. Încercase ea de vreo două ori s-o taie pe-ascuns la discotecă, dar când a aflat fratele său, era să iasă rău. A găsit-o o dată la bar „La Hovrea”, pe fotoliu, la masă cu alte fătuce, şi vreo câţiva masculi feroce, culmea virilităţii săteşti în acea epocă nouăzecistă. Îi făcu semn discret, o trase de-o parte pe holul de ieşire, îi arse două palme şi o expedie bombănind acasă. Dimineaţă o luă la poveşti. Că ce căuta? Că nu e normală? Cu ăia se încurcă?. Ea, jignită de ofensatoarea ieşire din scenă din noaptea precedentă, îi răspunse că e normală, că tocmai de aceea ieşise şi ea în sat ca toate fetele de vârsta ei, că nu vrea să fie ciudata şi mironosiţa satului... şi alte argumente de genul ăsta, presărate cu lacrimi şi ţipete isterice. Până la urmă o lămuri, îi spuse cum stă treaba cu golanii din centru, cât de neserioşi sunt cu fetele şi tot arsenalul de zvonuri pe care le auzise despre fiecare dintre ei.

Mai mergea din când în când la Vica lu’ Hondrari care-i dădea în cărţi, să vadă ce i se mai arată. Aşa făcu şi după discuţia lămuritoare. Luă un pachet de Carpaţi şi porni să vadă ce-i zic cărţile. Pe Vica o găsi bine-dispusă, bea ceai şi tot învârtea într-o oală mare cu lături aflată pe sobă.

Îi BAI! Prohibiţia grătarului, CRIZĂ IDENTITARĂ?- de Costel Ionescu

!!! Nota redacţiei: Suma obţinută prin accesarea acestui material va fi donată unui centru de bătrâni scriitori defavorizaţi, deci nu ezitaţi să sprijiniţi cultura!

Ne este teamă. Justificat sau nu, vom trăi şi vom vedea! Răbdători cum suntem, am zis că încă mai merge. Şi a tot mers, dar într-un singur sens. Culmea dezorientării, era chiar cel interzis.
S-a tolerat destul şi, ce este mai trist, suntem în situaţia în care am ajuns la vorbele poetului nostru nepereche “…jelui-m-aş şi n-am cui, jelui-m-aş codrului..”.
Să desluşim, totuşi, această aprehensiune buzoiană.
Pe 22 mai 2011, la sediul filialei, un grup de cetăţeni serioşi manifestau neaşteptat de paşnic, pentru gravitatea problemei, sub îndrumarea atentă a vicepreşedinţilor în exerciţiu. Petiţia, cât “Comedia umană” a editurii Univers 1987, mi-a fost înmânată de văru Costel şi exprima teama confiscării celor două valori zonal-identitare : “ Ziua onomastică” şi “Sub clarul de lună buzoian”. Apoi, ceva între rugăminte şi ameninţare, de genul “ dacă pierdem şi aceste două lucruri care încă ne mai alină ontologic fiinţa, vom fi nevoiţi să ne reprofilăm toleranta cultură buzoiană”, a reverberat în organul meu auditiv şi m-a determinat să dau spre largă citire şi meditaţie articolul vicepreşedintelui de filială, reporter de investigaţii şi scriitor pe val – tsunami în comunitatea noastră literară. - introducere semnată de Jan Manta, preşedinte al filialei LOCB Buzău, cenzor şi critic şef cu exigenţe fluctuante.

Recomandare jazzofilă - Eric Dolphy, Out to lunch!

Ca remediu împotriva caniculei ce a început să-şi facă simţită prezenţa, departamentul ligii însărcinat cu propaganda jazzistică vă propune un album fresh. Muzica de pe Out to lunch păstrează şi astăzi energia şi vitalitatea care l-au impus de la bun început ca pe un clasic, dacă se poate spune aşa, al free-ului. Acest album este ultimul material înregistrat de către Eric Dolphz înainte de prematurul şi regretabilul său deces (şi singurul realizat pentru casa de discuri Blue Note). Ucenic dar şi partener al lui John Coltrane sau Charles Mingus, Eric Dolphy a reprezentat una dintre cele mai inspirate şi bine individualizate voci ale jazzului anilor '60, indiferent de instrumentele la care a cântat: clarinet bas, flaut sau saxofon alto sau bariton. Originalitatea sa a constat mai ales în forţa sa imaginativă cu care putea realiza contururi melodice deosebit de originale. Aceste caracteristici sunt valabile şi în cazul lui Out to lunch, puterea de expresivitate fiind amplificată aici şi de colaborarea fericită cu Freddie Hubbard (trompetă), Bobby Hutcherson (vibrafon), Tony Wiliams (tobe) şi Richard Davis (bas). Libertatea caracterisică şi prospeţimea fac din această muzică o audiţie energizantă pentru un început de vară sufocant.

Dragă domnu` Preşedinte,- Interviu cu Preşedintele filialei buzoiene a LOCB - partea I

Din motive dependente de voinţa şi putinţa mea, am extins intervalul de timp secetos în ale scrisului, motiv pentru care îmi cer, după cum veţi accepta, ori scuze ori demisia din funcţia la care ţin atât de mult şi dezinteresat.

Totuşi, chiar degeaba n-am stat în toată această perioadă de discreţie culturală. Am în vârful peniţei un text, eseu argumentativ cu titlul “ Eu când vreau să scriu, scriu” şi, deasemenea, am acordat un interviu, în numele ligii, unui important ziar din regiunea de sud-est, din care vă voi trimite câteva mostre.

Interviu acordat de preşedintele filialei buzoiene a LOCB unei prestigioase publicaţii din regiunea de sud-est , pe tema “ De la Platon la badea Cârţan pe drumul vinului buzoian”.

Prima şi cea mai interesantă parte :

Rep.- Buna ziua şi mulţumim pentru amabilitatea cu care ne-aţi primit în sediul filialei dvs, un spaţiu dedicat promovării culturii buzoiene prin orice mijloace.

Pres. – Buna ziua, cu plăcere autohtonă şi nedisimulată.

CREDO- pleodarie pentru o cultură teologică

CREDO- Ghid istoric şi teologic al crezurilor şi mărturisirilor de credinţă în tradiţia creştină, Jaroslav Pelikan, Ed. Polirom, Iaşi, 2010, traducere de Mihai-Silviu Chirilă, 501 p.



De ce mai avem nevoie şi de lecturi teologice? Din păcate nu pot da un răspuns, însă pot spune că e lesne de observat că incultura teologică face adeseori ravagii atât în rândul celor care „cred” şi încearcă „să practice”, cât şi în rândul celor care „nu cred”/”nu mai cred” şi combat asiduu, sau sunt nepăsători. Şi nu mă refer la oameni simplii, fără prea multe preocupări intelectual-culturale. În rândul celor viermuiţi de cultură şi spiritualitate, sau a celor dispuşi să apere oricând, oriunde, crezul la care aderă şi să combată aspru şi iremediabil abaterile doctrinare, absenţa unor lecturi teologice fundamentale plasează adeseori discuţiile şi polemicile în planul unor confruntări plate, nutritoare de clişee şi sterile. Atitutinea gratuit-antidogmatică a unor aspiranţi la statutul de intelectuali se confundă, din păcate, de multe ori cu ocolirea lucrărilor care frizezază religiosul, altfel decât critic, demolator. Pe de altă parte vehicularea unor clişee precum „religia e opiumul popoarelor”, fără a mai ştii autorul, conferă respectabilitate, iar strâmbatul preţios din nas la orice are un iz de tradiţie, de reflecţie spirituală în parametrii religiozităţii tradiţionale, e perceput ca spirit critic şi independenţă. Această observaţie se poate constitui ca temei pentru a recomanda contactul degajat şi cu înţelepciunea celor din vechime, mai ales pentru cei care au o slăbiciune pentru lucrurile prăfuite, sau pentru istoria ideilor şi credinţelor de orice fel.

Helth/Heltai şi David sau căile întortocheate ale identităţilor ardelene - de Edit Szegedi

        A vorbi despre Kaspar Helth/Heltai Gáspár şi Francisc David/Dávid Ferenc/Franz Davidis este o provocare pentru orice istoric, atîta timp cît nu devine un ideolog. Biografia celor doi clujeni – Helth prin adopţie, David prin naştere, însă ambii clujeni prin activitatea lor – a devenit un cîmp de luptă al naţionalismelor din secolele XIX-XX, deoarece identitatea lor premodernă s-a dovedit a fi mult prea complexă şi deloc conformă cu exigenţele identităţilor naţionale care aveau ca ideal naţiunea omogenă din punct de vedere lingvistic şi cultural. Astfel, cei doi au fost văzuţi ori ca model de implicare civic-naţională prin asimilare, ori ca fiii rătăcitori ai comunităţilor lor de origine.

            De fapt, Helth şi David au fost personalităţi tipice pentru Clujul premodern, bilingv şi cu identităţi definite politic şi juridic.. Căsniciile mixte şi diglosia – maghiara ca limbă a vieţii cotidiene şi germana ca limbă a vieţii religioase – a făcut ca etnia şi limba să fie de importanţă secundară. Faptul că ambii erau membri ai naţiunii săseşti, dar foloseau maghiara şi latina în scris, germana rămînînd limba predicilor, a fost şi este văzut în continuare ca un prim pas spre despărţirea de comunitatea săsească şi apropierea, respectiv integrarea în cea maghiară. Biografia celor doi ne arată însă, că n-a fost aşa.

Alun Munslow, Deconstructing history

Alun Munslow, Deconstructing history, second edition, Routlege, London and New York, 2006, 257 p.

Publicată întâia oară în 1997 şi republicată în 2006, Deconstructing history rămâne o carte care pune multe întrebări în legătură cu cercetarea şi scrisul istoric, şi care caută să tranşeze prin câteva afirmaţii solid argumentate situaţia „ştiinţei istoriei” în contextul postmodernităţii. Profesor de Istorie şi Teoria Istoriei la Universitatea din Chichester, colaborator al istoricului Keith Jenkins şi editor UK al Rethinking History: The Journal of Theory and Practice, Alun Munslow este un specialist prea puţin cunoscut pe malurile Someşului.
Cartea de faţă propune un tur de forţă al marilor mutaţii şi crize în istoriografia occidentală din ultimele decenii, precum şi o analiză a curentelor care se confruntă în planul disputelor teoretice contemporane. Structurată pe nouă părţi/capitole, lucrarea de faţă e prezentată de autor ca fiind rezultatul unei perioade prelungite de meditaţie asupra modurilor în care se poate scrie istoria. Problema centrală a lucrării este analizarea modului în care conţinutul trecutului este influenţat de forma prezentării, cum poate fi recuperat şi reprezentat conţinutul trecutului prin formele narativităţii. In acest sens autorul folosoeşte patru întrebări cheie despre epistemologie, evidenţă, teorie socială şi narativitate, întrebări care vor constitui scheletul câtorva capitole.

Ritualul în muzică- aspecte de scriitură muzicală la Stravinsky şi Miriam Marbé - de Otilia Badea

Ritualul ca o reconstrucţie a mitului - aspecte antropologice

În ciuda modificărilor de-a lungul timpului miturile ,,primitivilor’’ încă mai oglindesc o stare primordială. E vorba în plus despre societăţi în care miturile mai sunt încă vii, în care ele fundamentează şi justifică întreaga comportare şi activitate a omului. Mitul este o realitate culturală extrem de complexă care poate fi abordată şi interpretată în perspective multiple şi complementare. Mitul povesteşte o istorie sacră, el relateaza un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al ,,începuturilor’’, e povestea unei ,,faceri’’.[1]

Ritualul desemnează un procedeu magic desfăşurat după un scenariu riguros caracteristic oricărui tip de religie, menit să atragă sau să respingă forţele oculte care se crede că ar putea interveni în existenţa umană. Dansul magic, încadrat într-o suită de manifestări conduse de şamani (ulterior de preoţi), există printre cele mai vechi forme de ritual şi simbolizează în primul rând o imitare a cosmogoniei, în credinţa că astfel se preia puterea divinităţii prin actul magic. [2]

Recomandare Jazzofilă - Păsări - Mircea Tiberian, Liviu Butoi, Luiza Zan

Inspirat de concertul de ieri al trio-ului Mircea Tiberian, Liviu Butoi, Luiza Zan, propun cu căldură cititorilor noştri albumul Păsări, din 2004, realizat sub numele lui saxofonistului Liviu Butoi, în colaborare cu Mircea Tiberian (pian), Arnault Cuisinier (bass) şi Edward Perraud (percuţie, tobe). Albumul conţine şapte piese, al căror semnatar nu am reuşit să-l aflu, dar bănuiesc că acestea aparţin în marea lor majoritate lui Liviu Butoi. Muzica albumului variază între melancolic şi exploziv, cu momente de mare libertate melodică şi ritmică, dar şi cu teme inspirate. Un alt atu al protagonistului îl reprezintă diversitate instrumentelor la care cântă: saxofon tenor, sopran sopranino şi flaut. Păsări reprezintă poate o muzică ce necesită o audiţie mai îndelungată pentru a putea desluşi sensurile muzicale, dar cu siguranţă şi satisfacţia oferită este cel puţin la fel de durabilă.

Link pentru download: http://romanianjazz.blogspot.com/2008/12/liviu-butoi-psri-birds.html

Interviu cu dl. prof. univ. dr. LUCIAN BOIA, partea a III - "Eu sunt om care face cărţi, asta-i definiţia mea"

Precizare: din dorinţa de a păstra cât mai mult din oralitatea interviului nu s-a intervenit pentru a corecta eventualele inconsecvenţe, păstrându-se discursul natural.

Lucian Boia Deci povestea este următoarea, pe scurt. În 1977 am avut surpriza de a primi, cum se numeau asta, schimburi de experienţă, o călătorie în cadrul schimbului de experienţă între România şi Cehoslovacia fiindcă se ştia de preocupările mele, cartea apăruse sau urma să apară, şi am primit aceste două săptămâni la Praga, care au fost foarte simpatice, în sensul că nu am făcut nimic, că nu aveam ce face, terminasem cu Cehoslovacia, m-am şi plimbat, şi bun, într-o zi am fost totuşi în marea bibliotecă din Praga – am zis totuşi să intru într-o bibliotecă, măcar formal. Acolo m-am întâlnit cu o persoană care şi ea stătea în bibliotecă şi nu prea ştia ce să facă, deci o nemţoaică stabilită în Franţa, profesoară de germană la Universitatea din Nancy, o cheamă Helga cu care am intrat în discuţii şi mă rog, s-a creat o prietenie, ea a venit şi-n România după aceea, şi ideea noastră a ajuns să fie să scriem ceva împreună – şi eu vroiam să ies în afara frontierelor româneşti, nu reuşisem până atunci cu scrisul. Spun toate astea şi-mi reamintesc Praga fiindcă este extraordinar, deci Praga m-a îndrumat mai întâi spre teza de doctorat, mişcarea naţională din Transilvania, şi tot o întâlnire la Praga... deci toate pornesc de la Praga, dacă le iei aşa de la Masurek, de la prima întâlnire cu Masurek, care m-a făcut să ajung la Praga şi a doua întâlnire la Praga a fost şi mai deschizătoare de drumuri fiindcă de aici au pornit cercetările mele referitoare la imaginar. Îmi scrie Helga la un moment dat, era spre 1980, că la ei la Universitatea din Nancy s-a format la litere, că ea era la litere, un mic grup de cercetare privitor la călătoriile pe lună, dacă nu pot să vin şi eu cu ceva românesc despre călătoriile pe lună. Eu ştiam numai o carte, romanul lui Henri Stahl „Un român în lună” apărut în 1914 cred.