Treceți la conținutul principal

Povestiri din lumea satului - Pălăriuțe cu fermoar - de Raluca Radu


Primăvara anului 1999 fusese ploioasă. A plouat zile întregi mocănește de băltea apa peste tot, prin șanturi, prin beciurile oamenilor, pe câmp. Pârâiașul ce străbătea satul, ce mai toată vara era secat, se umflase și ajunsese acum ca un râu năvalnic de munte. Mătura tot, lemne, căpițe, stârvuri, butoaie și chiar o parte din casele oamenilor. Toată hidoșenia și mizeria satului era cărată la vale. Cei ale căror case fuseseră inundate, se simțeau îndreptățiți să ceară ajutor. E drept că unii săteni îi învinovățeau pe cei cu casele de pe malul pârâului de nepăsare, inconștiență și nepricepere.
După șiruri lungi de vaiete, bocete și drumuri la primărie, satul a fost inclus pe lista satelor calamitate. Unii ”gospodari”, ca să fie mai convingători, și-au cărat găleți cu nămol și le-au aruncat pe pereții caselor, și-au dărâmat șurile vechi și au plecat cu basmalele smulse, cu câteva rachiuri date pe gât, la primărie să ceară ajutoare.
Plânsetele nu au fost în zadar. Într-o zi, cam pe la amurg au ajuns în sat trei tiruri cu ajutoare umanitare cu număr de Olanda. Ce mai fierbere în sat! Câtă vâlvă! Știrile zburau. Din trei tiruri se făcuseră patru și parcă ar mai fi fost zărit chiar și al cincilea. Preotul, ca un bun orânduitor al lucrurilor cerești și pământești, a dat ordin ca tirurile să fie descărcate în curtea lui. Au urmat câteva zile de așteptare, de nervi întinși la maxim, de gâturi alungite peste gard. Și, până la urmă, mult așteptatul moment a sosit.
O căruță, trasă de o mârțoagă de cal, se plimba agale prin sat. Doi enoriași evlavioși împărțeau mult așteptatele ”ajutoare”. Fiecărei familii îi revenea câte un sac ”cu daruri”. Unul din vecini, profund lezat în demnitatea-i, a aruncat sacul peste gard, în semn de protest că nu are nevoie de nimic. Și nouă ne-a revenit un sac pe care l-am desfăcut cu nerăbdare: o oală de aluminiu spartă, o pungă uriașă de bomboane pentru diabetici, un borcan cu salată de sfeclă roșie, o pereche de pantaloni mărimea XXL și o pălăriuță de blugi cu fermoar. O mulțime de lucruri folositoare…
Treptat, am aflat și ce au primit ceilalți vecini. Un bătrân din vecinătate, a primit un puzzle, niște spaghetti, o pereche de boxeri, o pungă de bomboane pentru diabetici și o pălăriuță cu fermoar. Curiozitatea și amuzamentul mă făcea să întreb pe fiecare ce a primit. În general, văduvele au primit furouri și desuuri satinate și toți bărbații câte o pălăriuță cu fermoar. Un sătean care n-a călcat niciodată prin școală a primit o mașină de scris mecanică.
Satul a început să fiarbă. Vinovații trebuiau să fie trași la răspundere. Întâi au fost blestemați și înjurați olandezii. Nu era mulțumitor, cineva trebuia să plătească. Trebuia ceva palpabil, un vinovat concret. Apoi urechile ascuțite ale satului au auzit cum că ar fi fost aduse și lucruri bune, însă au fost luate doar de către cei care au împărțit. Pe la colțuri, se vorbea că și preotul și-a luat ce a fost mai bun.
”- Da, și-au oprit numai lor că nu le mai ajunge cu tot neamul, că nu se mai satură, vede-i-aș umflați la gât și gubavi” îmi spunea o bătrânică cu ochii lăcrimând, în timp ce-și mușca basmaua de supărare.
Vendetele nu au întârziat să apară. Întâi cei care au distribuit sacii, au fost opriți pe stradă și muștruluiți ba chiar amenințați că se vor da slujbe să fie scriși pe toacă. Văcarul satului mai mai că nu mai vroia să le păzească vacile. Bietele vaci și ele pătimeau dacă tot se înfruptaseră din ajutoarele olandeze… La unul din presupușii făptași, i-a dispărut bicicleta și în aceeași zi și fânul de pe câmp.
Nu exista iertare și nici compătimire. Să te ferească Dumnezeu de judecata obștii sătești! Legea talionului se aplică îndoit. Codul nescris al satului fusese încălcat, căci membrii ei fuseseră umiliți și păcăliți tot de către semenii lor.
În sat, se crease o isterie generală. Toată lumea se suspecta reciproc. Cum apăreai cu o haină nouă pe stradă, cum erai bănuit că e de la ajutoare. Slujba de duminica mai îmbuna lumea, căci unii mai cu frica lui Dumnezeu, își mai cereau iertare pentru cele făcute, rostite sau gândite.
Și ce era mai hazliu că tot satul avea pălăriuțe de blugi cu fermoar. Oriunde mergeam, la magazin, la moară, pe câmp la adunatul fânului, la fântână, pălăriuțele cu fermoar îmi făceau cu ochiul…
Se pregătea de pe atunci o unitate în diversitate, chiar dacă visul de a intra în Uniunea Europeană era ceva irealizabil. Un sat din România avea pălăriuțe cu fermoar la fel ca cetățenii Țării Lalelelor. Și acum îmi revine uneori întrebarea: dar de ce ne-or fi trimis atâtea bomboane pentru diabetici? că pentru pălăriuțele cu fermoar am găsit totuși o explicație.

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Comentarii