vineri, 14 octombrie 2011

Povestiri din lumea satului - Pălăriuțe cu fermoar - de Raluca Radu


Primăvara anului 1999 fusese ploioasă. A plouat zile întregi mocănește de băltea apa peste tot, prin șanturi, prin beciurile oamenilor, pe câmp. Pârâiașul ce străbătea satul, ce mai toată vara era secat, se umflase și ajunsese acum ca un râu năvalnic de munte. Mătura tot, lemne, căpițe, stârvuri, butoaie și chiar o parte din casele oamenilor. Toată hidoșenia și mizeria satului era cărată la vale. Cei ale căror case fuseseră inundate, se simțeau îndreptățiți să ceară ajutor. E drept că unii săteni îi învinovățeau pe cei cu casele de pe malul pârâului de nepăsare, inconștiență și nepricepere.
După șiruri lungi de vaiete, bocete și drumuri la primărie, satul a fost inclus pe lista satelor calamitate. Unii ”gospodari”, ca să fie mai convingători, și-au cărat găleți cu nămol și le-au aruncat pe pereții caselor, și-au dărâmat șurile vechi și au plecat cu basmalele smulse, cu câteva rachiuri date pe gât, la primărie să ceară ajutoare.
Plânsetele nu au fost în zadar. Într-o zi, cam pe la amurg au ajuns în sat trei tiruri cu ajutoare umanitare cu număr de Olanda. Ce mai fierbere în sat! Câtă vâlvă! Știrile zburau. Din trei tiruri se făcuseră patru și parcă ar mai fi fost zărit chiar și al cincilea. Preotul, ca un bun orânduitor al lucrurilor cerești și pământești, a dat ordin ca tirurile să fie descărcate în curtea lui. Au urmat câteva zile de așteptare, de nervi întinși la maxim, de gâturi alungite peste gard. Și, până la urmă, mult așteptatul moment a sosit.
O căruță, trasă de o mârțoagă de cal, se plimba agale prin sat. Doi enoriași evlavioși împărțeau mult așteptatele ”ajutoare”. Fiecărei familii îi revenea câte un sac ”cu daruri”. Unul din vecini, profund lezat în demnitatea-i, a aruncat sacul peste gard, în semn de protest că nu are nevoie de nimic. Și nouă ne-a revenit un sac pe care l-am desfăcut cu nerăbdare: o oală de aluminiu spartă, o pungă uriașă de bomboane pentru diabetici, un borcan cu salată de sfeclă roșie, o pereche de pantaloni mărimea XXL și o pălăriuță de blugi cu fermoar. O mulțime de lucruri folositoare…
Treptat, am aflat și ce au primit ceilalți vecini. Un bătrân din vecinătate, a primit un puzzle, niște spaghetti, o pereche de boxeri, o pungă de bomboane pentru diabetici și o pălăriuță cu fermoar. Curiozitatea și amuzamentul mă făcea să întreb pe fiecare ce a primit. În general, văduvele au primit furouri și desuuri satinate și toți bărbații câte o pălăriuță cu fermoar. Un sătean care n-a călcat niciodată prin școală a primit o mașină de scris mecanică.
Satul a început să fiarbă. Vinovații trebuiau să fie trași la răspundere. Întâi au fost blestemați și înjurați olandezii. Nu era mulțumitor, cineva trebuia să plătească. Trebuia ceva palpabil, un vinovat concret. Apoi urechile ascuțite ale satului au auzit cum că ar fi fost aduse și lucruri bune, însă au fost luate doar de către cei care au împărțit. Pe la colțuri, se vorbea că și preotul și-a luat ce a fost mai bun.
”- Da, și-au oprit numai lor că nu le mai ajunge cu tot neamul, că nu se mai satură, vede-i-aș umflați la gât și gubavi” îmi spunea o bătrânică cu ochii lăcrimând, în timp ce-și mușca basmaua de supărare.
Vendetele nu au întârziat să apară. Întâi cei care au distribuit sacii, au fost opriți pe stradă și muștruluiți ba chiar amenințați că se vor da slujbe să fie scriși pe toacă. Văcarul satului mai mai că nu mai vroia să le păzească vacile. Bietele vaci și ele pătimeau dacă tot se înfruptaseră din ajutoarele olandeze… La unul din presupușii făptași, i-a dispărut bicicleta și în aceeași zi și fânul de pe câmp.
Nu exista iertare și nici compătimire. Să te ferească Dumnezeu de judecata obștii sătești! Legea talionului se aplică îndoit. Codul nescris al satului fusese încălcat, căci membrii ei fuseseră umiliți și păcăliți tot de către semenii lor.
În sat, se crease o isterie generală. Toată lumea se suspecta reciproc. Cum apăreai cu o haină nouă pe stradă, cum erai bănuit că e de la ajutoare. Slujba de duminica mai îmbuna lumea, căci unii mai cu frica lui Dumnezeu, își mai cereau iertare pentru cele făcute, rostite sau gândite.
Și ce era mai hazliu că tot satul avea pălăriuțe de blugi cu fermoar. Oriunde mergeam, la magazin, la moară, pe câmp la adunatul fânului, la fântână, pălăriuțele cu fermoar îmi făceau cu ochiul…
Se pregătea de pe atunci o unitate în diversitate, chiar dacă visul de a intra în Uniunea Europeană era ceva irealizabil. Un sat din România avea pălăriuțe cu fermoar la fel ca cetățenii Țării Lalelelor. Și acum îmi revine uneori întrebarea: dar de ce ne-or fi trimis atâtea bomboane pentru diabetici? că pentru pălăriuțele cu fermoar am găsit totuși o explicație.

Comentarii

Translate this blog