Profețiile Omului Profesor

Nu este deloc ușor să smulgi un interviu Profesorului Fellini, mai ales într-un astfel de context încordat și mai ales de cînd a devenit mult mai preocupat de viața de apoi, decît de cea dinainte. Totuși, după îndelungi insistențe și munci de convingere, mentorul nostru într-ale rezistenței prin cultură, agricultură și fatalism a acceptat să răspundă cîtorva întrebări spinoase. Iată interviul!

LOCB: Domnule Profesor, cum se vede de pe malul stîng al Someșului, de la umbra castelului Bánffy, România prezentă?

Profesorul Fellini: Mă uit rar la TV, citesc tot mai rar presa, dar aflu mai multe decît aș vrea să aflu despre realitatea contemporană, mai ales cînd rătăcesc prin bodegile bonțidene, cu TV-urile veșnic pornite. România văzută prin lentilele mele nu este deloc oaza de pan-americanism clamată de cîțiva dintre trompetiștii sub acoperire, iubitori de clanțe și servite de la DNA sau alte instituții. E o oază de isterie și panică la suprafață, un talk-show mediocru interminabil, în straturile dependente de sinecuri, granturi și poziții guvernamental-administrative, în rest e o Românie resemnată, înfrîntă sub povara deznădejdii și a repetatelor proiecte de modernizare și dezvoltare la care a fost supusă în ultimii ani. E o Românie care nu mai are prea multe așteptări și speranțe, o Românie a votului sec și „greșit”, care exprimă o stare profundă de lehamite. Desigur, între primul strat și stratul cel gros de jos, există stratul deloc subțire al celor veșnic adoratori ai salvatorilor, a celor care renasc tîmp întru speranță și optimism la fiecare licărire dinspre întunericul prin care ne duce tunelul tranziției. Sunt cei care se încolonează entuziaști în spatele diverselor proiecte salvatoare, fie că vorbim de Băsescu et. co, Monica M10, Iohannis sau recenta regrupare a PNL & USR în spatele împrospățitului domn premier Cioloș. Desigur, unii s-au mai dezmeticit, au mai lăsat din vehemență, dar alții par să aibă resurse inepuizabile de credulitate. Într-un fel îi învidiez pentru capacitatea lor de a-și realimenta speranțele și credințele vehemente, pentru energia și îndărătnicia depuse în lămurirea celorlalți că ăștia-s altceva, că-s noi, chiar dacă mulți fie sunt mai vechi reciclați, fie vin din zona afacerilor de tip nou cu statul (fonduri europene, în principal, consultanță). Dar e problema lor, e bine că oamenii nădăjduiesc încă și se încăpățînează să se convingă și să-i convingă și pe alții că ieșirea din căcat se poate rezolva pe malurile Dîmboviței printr-o și mai strictă obediență față de austeritatea+privatizarea sectorului public impuse de partenerii noștri de biznis și război. E bine pentru companiile de transport internațional.

Dacă ridicăm un pic lentila dinspre plaiurile noastre și dinspre acest prezent sufocat de întoxicări și autorasializări, vedem că România își are locul său fruntaș, într-o periferie Est Europeană în expansiune, cu un statut de neo-colonie consolidat în special în ultimii 10 ani. România are un rol cheie în regiune, în special după defecțiunea Turciei, așa că tare mi-e că de la anul, indiferent de rezultatul alegerilor, o să avem un regim care nu va mai ascunde atît de convingător bocancul protector și nu va mai tolera manifestări de ostilitate față de ideea unei democrații tot mai militarizate. Mă tem că ne îndreptăm spre o Românie a consensului bine făcut.

Interviuri bonţidene V - prof.univ. dr. Ioana Bot:"Pe axa dintre haos şi cosmos, criticul literar este pe-acolo pe unde se face ordine." - de Ioana Manta Cosma

Ioana Manta-Cosma: Să presupunem un muzeu imaginar care ar reconstitui istoria personală. Ce exponate, ce obiecte reprezentative am găsi în muzeul Ioana Bot?

Ioana Bot: Biblioteca personală, colecţia de pietre şi de scoici, primul meu computer Macintosh Classic II, discurile de vinil ruseşti, cu muzică simfonică, din colecţia părinţilor, biroul primit de la bunicul, crestele copacilor cimitirului clujean, văzute de la fereastra mea, jucăriile copilăriei mele. Dar eu aş construi nu un muzeu de obiecte, ci unul de spaţii, de locuri, de sunete şi de miresme ale acestora, prin care am trecut şi care mi-au rămas în memorie.

I. M-C:  O încăpere a muzeului prezintă în exclusivitate istoria criticului literar Ioana Bot, cu principalele etape ale formării profesionale. Ce cărţi şi ce autori aţi expune în acest sector?

Interviuri bonţidene IV - prof. dr. W.J. (Wout) van Bekkum: "Non scholae auc academiae sed vitae discimus = we learn for life and not for school or university"

Am pregătit pentru cititorii noştrii înrăiţi şi constant hărţuiţi de gândul dezvoltării culturale şi spirituale, un interviu aparte, motiv de reflecţie şi mobilizare intelectuală pentru sezonul estival. Am avut plăcerea de a-l intervieva pe dl. prof. univ. dr. Wout J. van Bekkum de la Universitatea Regală din Groningen, specialist în Limbi semitice şi Orientalistică, şi astfel reuşim să aducem în atenţia mediului ştiinţific şi cultural autohton un specialist de talie mondială şi un model de profesionalism.

LOCB - How did you start to study Semitic languages, and when in particular did the notion of“Orientalism” come in?

prof. dr. W.J. (Wout) van Bekkum - After finishing my Gymnasium-Alpha in 1972 and after intensive study of Latin and Greek for six years six hours per week, I wanted to do something with languages. First of all, for the sake of a good job, I wanted to become a teacher in Modern English, but I was always intrigued by foreign scripts, Arabic, Hebrew, Sanskrit. I was drawing characters at the age of fifteen without knowing what they meant. My parents suggested that I would explore the possibility of studying Semitics at the University of Groningen. So I did in September 1972, the only Semitist amidst 40-50 theologians, a remarkable position. Semitics started with four languages and grammars: Arabic, Hebrew, Syriac-Aramaic, Akkadian (Mesopotaminan cuneiform texts). After two-three years I specialized in Hebrew and Arabic in all linguistic stages: classical, medieval, pre-modern and modern standard.

Interviu cu dl. prof. univ. dr. LUCIAN BOIA, partea a III - "Eu sunt om care face cărţi, asta-i definiţia mea"

Precizare: din dorinţa de a păstra cât mai mult din oralitatea interviului nu s-a intervenit pentru a corecta eventualele inconsecvenţe, păstrându-se discursul natural.

Lucian Boia Deci povestea este următoarea, pe scurt. În 1977 am avut surpriza de a primi, cum se numeau asta, schimburi de experienţă, o călătorie în cadrul schimbului de experienţă între România şi Cehoslovacia fiindcă se ştia de preocupările mele, cartea apăruse sau urma să apară, şi am primit aceste două săptămâni la Praga, care au fost foarte simpatice, în sensul că nu am făcut nimic, că nu aveam ce face, terminasem cu Cehoslovacia, m-am şi plimbat, şi bun, într-o zi am fost totuşi în marea bibliotecă din Praga – am zis totuşi să intru într-o bibliotecă, măcar formal. Acolo m-am întâlnit cu o persoană care şi ea stătea în bibliotecă şi nu prea ştia ce să facă, deci o nemţoaică stabilită în Franţa, profesoară de germană la Universitatea din Nancy, o cheamă Helga cu care am intrat în discuţii şi mă rog, s-a creat o prietenie, ea a venit şi-n România după aceea, şi ideea noastră a ajuns să fie să scriem ceva împreună – şi eu vroiam să ies în afara frontierelor româneşti, nu reuşisem până atunci cu scrisul. Spun toate astea şi-mi reamintesc Praga fiindcă este extraordinar, deci Praga m-a îndrumat mai întâi spre teza de doctorat, mişcarea naţională din Transilvania, şi tot o întâlnire la Praga... deci toate pornesc de la Praga, dacă le iei aşa de la Masurek, de la prima întâlnire cu Masurek, care m-a făcut să ajung la Praga şi a doua întâlnire la Praga a fost şi mai deschizătoare de drumuri fiindcă de aici au pornit cercetările mele referitoare la imaginar. Îmi scrie Helga la un moment dat, era spre 1980, că la ei la Universitatea din Nancy s-a format la litere, că ea era la litere, un mic grup de cercetare privitor la călătoriile pe lună, dacă nu pot să vin şi eu cu ceva românesc despre călătoriile pe lună. Eu ştiam numai o carte, romanul lui Henri Stahl „Un român în lună” apărut în 1914 cred.

Interviu cu dl. prof. univ. dr. LUCIAN BOIA, partea a II- "Istoricii se gândesc la multe, dar la istoria propriei lor discipline nu prea se gândesc"

Precizare: din dorinţa de a păstra cât mai mult din oralitatea interviului nu s-a intervenit pentru a corecta eventualele inconsecvenţe, păstrându-se discursul natural.

FV Cum era atmosfera în Facultatea de Istorie în 1962 când aţi ajuns, şi cum s-a schimbat ea pe parcursul celor cinci ani?

LB Era bănuiesc mai puţin mizerabilă decât fusese înainte, fiindcă 1962 înseamnă începutul perioadei...sigur, data cea mai des invocată e 1964 cu declaraţia din aprilie, dar deja începuseră unele schimbări, mărunte, dar totuşi în sensul unei liberalizări care trebuie pusă între ghilimele. Deci nu mai era...sigur, suntem tot în comunism, cu şedinţe, cu UTC, dar totuşi nu mai erau atât de înverşunate. Da, îmi amintesc la sfârşitul primului an în 1963 a fost singura dată când ne-a luat la muncă patriotică, am fost în comuna Toporu din judeţul Giurgiu, trei săptămâni am stat acolo şi am lucrat în agricultură, eram găzduiţi în hambare, pe paturi de paie...

INTERVIU CU Prof. univ. dr. LUCIAN BOIA, partea I : "M-am născut într-o familie de intelectuali care n-au aderat în niciun fel la comunism"

Facţiunea radicală "ADEVĂR ŞI METODĂ" din cadrul onorabilei noastre organizaţii, condusă de fundamentalistul Felician Velimirovici, dă o nouă lovitură bloggeristică în rândurile ce urmează. Deplasându-se, inconigto, în măruntaiele Capitalei, a purtat o amplă discuţie cu dl. profesor Lucian Boia pe marginea mai multor probleme. Inaugurăm, astfel, un "serial-interviu" bombă (!) cu reputatul profesor şi om de cultură.
Aşadar, recomandăm bravilor lectori de pretutindeni, hăituiţi de verbiajul bloggeristic, o lectură atentă!

Felician Velimirovici: Domnule profesor, spuneaţi într-un interviu pentru România Liberă, l-am citit pe Internet în urmă cu câteva zile, că pe românii din generaţia dumneavoastră cel mai mult i-a marcat un singur lucru: comunismul. Întrebarea mea ar fi: cum se face că toţi istoricii, deşi au ieşit din acelaşi comunism în 1989, unii au rămas prizonierii fobiilor, clişeelor, stereotipiilor şi obsesiilor imprimate de regim în anii ’70-’80 – ele însele recuperate din discursul extremei drepte româneşti interbelice – ca vechimea, autohtonia, unitatea, continuitatea poporului, etc., iar alţii nu, alţii au început să gândească pe cont propriu şi şi-au păstrat spiritul critic şi dreapta judecată?

INTERVIURI BONŢIDENE II - Conf. univ. dr. Edit Szegedi, partea a II-a "Naţionalismul este provincialism cu pretenţie de universalism"

Vă prezentăm ultima parte a celui de-al doilea interviu bonţidean în speranţa că suspansul şi emoţia nu au făcut decât să sporească curiozitatea şi dorinţa de înfruptare din delicatesele oferite cu generozitate de aşezământul nostru.

Rep. : Ce mize credeţi că are studierea şi scrierea istoriei, astăzi?

Edit Szegedi: - Situaţia istoriei este complicată: pe de o parte asistăm la folclorizarea istoriei – bună pentru industria turismului, a filmului, pentru cuvântările politicienilor sub forme trivializate şi clişeizate -, pe de altă parte cercetarea istoriei este mai diferenţiată ca niciodată. Însă rezultatele cercetării istorice nu prea ajung la societate. Presa, chiar şi cea de bună calitate, se foloseşte mai degrabă de clişee, decât de rezultatele, adesea iconoclaste, ale cercetării istoriei.

Cercetarea şi scrierea istoriei au miză politică, însă în sensul participării la vieţa polis-ului, nu în cel al politicii unui partid sau de instrumentalizare politică. Dacă cercetarea istorică doreşte să mai fie relevantă politic şi civic – adică să-şi aibă locul cuvenit în civitas – atunci trebuie să-şi păstreze integritatea şi să nu se lase instrumentalizată, chiar şi cu preţul unei vizibilităţi mai reduse a autorului şi/sau a operei.

Un trecut nedigerat, ignorat, cosmetizat se răzbună. Nu în sensul „repetării trecutului”, cel puţin nu în sensul simplist, ci în moduri mai mult sau mai puţin subtile, ca de exemplu crize identitare, comportament electoral aberant, zvâcniri resentimentare. Ca să nu mai vorbim de decizii la toate nivelele administraţiei – pentru a nu aminti decât Clujul postdecembrist, maltratat de administraţii care habar n-au avut şi n-au în continuare de istoria complicată a oraşului şi care, crezând că reprezintă avangarda urbanismului în România, de fapt au rămas tot la nivelul lui Hausmann şi nu mă refer la aspectul constructiv al hausmanizării.

INTERVIURI BONŢIDENE II - Conf. univ. dr.Edit Szegedi, partea I "Omul de cultură trebuie să rămână o prezenţă incomodă (nu neplăcută!) în societate"

Seria de interviuri bonţidene continuă să aducă în prim-plan noi truditori într-ale culturii. Luna aceasta am avut privilegiul de a discuta cu dna. Edit Szegedi, conf. univ. la Facultatea de Studii Europene din Cluj, simpatizantă şi promotoare a crezului bonţidean. În această săptămână publicăm prima parte a interviului urmând ca săptămâna viitoare să oferim şi continuarea. Lectură plăcută!

Rep.: Cum e să fii sas în România anului 2011?

Edit Szegedi: Ascultând o piesă căntată în gaelic (Runrig, Alba), adică într-o limbă mai veche decât cele de „circulaţie internaţională” de azi, dar aproape moartă, nu pot să răspund decât printr-o analogie paleozoologică: mă simt ca un coelacanth, peştele-fosilă, supravieţuitorul erei dinozaurilor. Sunt însă un coelacanth mai mutant, având în vedere amestecul genetic din care provin. Linia paternă este cea săsească (în ciuda numelui), cea maternă este secuiască, cu ceva contribuţie evreiască. Mai am ceva rude cu origini rome si rude foarte îndepărtate în Muntenia. Şi pentru a mai înţelege vitalitatea coelacanthului Szegedi trebuie să subliniez faptul că, deşi nu m-am născut la Braşov (sunt născută în Mecca cardiacilor, adică la Covasna), sunt marcată profund de acest oraş fabulos (în ciuda crizei prin care trece poate mai drastic decât Clujul), considerat de Valeriu Bologa prin anii 1920 oraşul cel mai ardelean.

INTERVIURI BONŢIDENE I - Prof. univ. Doru Radosav, partea a II-a "Nu poţi să cultivi iubirea de patrie şi să urăşti pe celălalt!"

Vă prezentăm continuarea interviului cu dl. profesor Doru Radosav, cu promisiunea că seria de interviuri bonţidene va continua să aducă în faţa cititorilor oameni valoroşi pentru cultura contemporană. Lectură plăcută.

Rep – În contextul viziunii postmoderne care relativizează totul, în care orice text e literatură, orice sunet e muzică, ce importanţă mai are stabilirea unor ierarhii şi cultivarea gustului estetic?

Doru Radosav – Părerea mea, acceptând tezele postmoderne şi ale deconstructivismului, este că criteriul estetic sau rigorile estetice rămân valide, dar ele ţin mult de creativitatea nenormativă sau nenormatoare a omului de cultură. Frumuseţea unei lucrări se construieşte într-un raport interpersonal cu opera, cu lucrarea, cu cartea, cu pictura cu muzica, etc. E o problemă de maximă subiectivitate. În cazul gustului, este un gust public în primul rând, e o problemă de numitor comun, de confruntare şi de omologare. Dar el nu vine dinspre o constrângere normatoare sau normativă a creatorului. Ei se aruncă pe piaţă şi vedem cine rezistă într-o confruntare a frumuseţilor creatoare, după care se decantează gustul public, gustul comun etc. Nu cred că în formarea gustului public, gustul estetic este strict normativ. Gustul public se construieşte din confruntări, din ceea ce preia comunitatea, din ceea ce filtrează colectivitatea. Admiţând faptul că un om de cultură are rolul de a forma şi educa, de a forma, el vine cu normele bunului-simţ cultural, intelectual, pe care le presupune o societate a frumosului, a adevărului, a decenţei, a onestităţii, folosind cuvinte mari. El normează prin propriile exemple, prin propria operă, care sunt rezultatul unor acumulări în planul lecturii, a şcolii, a formării, a educaţiei etc. Nu trebuie să ieşim, totuşi, din acest proces de producere a valorilor, care înseamnă şcoala, lectura, cartea, comportamentele, educaţia până la urmă.

Rep.- Revenind la specializarea dumneavoastră, care consideraţi că este rolul şi locul scrisului istoric, al istoriografiei, în societatea şi cultura contemporană?

INTERVIURI BONŢIDENE I - Prof. univ. Doru Radosav , Partea I "Omul de cultură ţine umanitatea în viaţă"

Săptămâna aceasta inaugurăm seria de interviuri bonţidene avându-l ca invitat pe dl. profesor Doru Radosav, director al Bibliotecii Universitare "Lucian Blaga" şi al Centrului Raţiu pentru Democraţie. Plăcut surprins de activitatea Ligii Oamenilor de Cultură Bonţideni şi de mesajul pe care aceasta îl poartă, domnul profesor a acceptat cu bucurie să stea de vorbă cu reporterii Ligii.
În această săptămână redăm prima parte a interviului, urmând ca săptămâna viitoare să publicăm continuarea.

Rep. - Ce reprezintă în viziunea dumneavoastră, un om de cultură şi cum trebuie să se raporteze la societatea în care trăieşte?
Doru Radosav - Ideea de om de cultură ţine de instruire, de acumulare de cunoaştere, dar ţine, în fond, şi de atitudini, de comportamente în plan social sau în comunitate. Eu nu cred că un om de cultură poate trăi izolat. Sigur, nu pledez neapărat pentru un misionarism al omului de cultură, aşa cum se tot vorbeşte, şi se clamează de câteva sute de ani, dar omul de cultură, prin atitudinile lui, cu predilecţie umanistul, profesorul, dascălul, cum spunea Charles Peguy, "ţine umanitatea în viaţă" în sensul că el nu face cumul interesat în atribuţiile lui, ci doar o investire sută la sută în ceea ce înseamnă formarea conştiinţelor, cultivarea valorilor umane, în primul rând. Dar pe de altă parte, omul de cultură nu poate să intre, să se asocieze unei retorici ultradidacticiste, "trebuie să facem!" sau să fie cel care le judecă şi le ştie pe toate. Instalarea lui în spaţiul public este una blândă, una organică, cu o prezenţă discretă, până la urmă.