Două iubiri

"Androgin" de Cristi Ferkel, http://cristiferkelart.blogspot.de/

Uţuca Toderaş era o fătucă tare la locul ei. Terminase profesionala, secţia croitorie, iar acum lucra în Năsăud, la Textila, de vreo 4 luni. Chiar dacă trebuia să facă naveta, serviciul era bun, mai o perdea, mai un material şi, cum ea avea maşină de cusut acasă, mai făcea câte una-alta, iar bănuţii se adunau. Toate erau bune şi frumoase, dar, deşi era arătoasă şi isteaţă, era singură. Ieşea sâmbăta seara în sat să vadă nunta, duminica la biserică şi apoi în piaţă, eventual mai stătea la vreo îngheţată sau un suc cu ceva prietene, dar nu prea avea când să cunoască şi ea un băiat mai acătării. Era vecinul Corneluţ care o curta de ani de zile, dar părea cam moale şi cam prostălău. Mare cât un nahău, cu nasul înfundat tot timpul, deşi avea chipul plăcut şi era singur la părinţi, blegeala lui constantă şi obsesia pentru TAF-uri şi buldozere, o scoteau din sărite. Mai venea seara la poartă, o mai ţinea de poveşti, iar ea, sărăcuţa, bine intenţionată, se străduia să-i îngăduie cusururile, să-i vadă părţile plăcute, şi mai-mai că-i ieşea. Asta până când începea iar cu planurile sale de a-şi lua buldozer, de a trage lemne şi multe altele ce-i făceau ochii să-i sticlească, îi înfundau nasul şi mai tare, de abia i se mai auzea glasul de la fornăielile grozave pe care le scotea.

      Era, totuşi, singurul băiat care-i putea da târcoale, fără să-l scoată din sărite pe fratele său mai mare, Dan. Încercase ea de vreo două ori s-o taie pe-ascuns la discotecă, dar când a aflat fratele său, era să iasă rău. A găsit-o o dată la bar „La Hovrea”, pe fotoliu, la masă cu alte fătuce, şi vreo câţiva masculi feroce, culmea virilităţii săteşti în acea epocă nouăzecistă. Îi făcu semn discret, o trase de-o parte pe holul de ieşire, îi arse două palme şi o expedie bombănind acasă. Dimineaţă o luă la poveşti. Că ce căuta? Că nu e normală? Cu ăia se încurcă?. Ea, jignită de ofensatoarea ieşire din scenă din noaptea precedentă, îi răspunse că e normală, că tocmai de aceea ieşise şi ea în sat ca toate fetele de vârsta ei, că nu vrea să fie ciudata şi mironosiţa satului... şi alte argumente de genul ăsta, presărate cu lacrimi şi ţipete isterice. Până la urmă o lămuri, îi spuse cum stă treaba cu golanii din centru, cât de neserioşi sunt cu fetele şi tot arsenalul de zvonuri pe care le auzise despre fiecare dintre ei.

Mai mergea din când în când la Vica lu’ Hondrari care-i dădea în cărţi, să vadă ce i se mai arată. Aşa făcu şi după discuţia lămuritoare. Luă un pachet de Carpaţi şi porni să vadă ce-i zic cărţile. Pe Vica o găsi bine-dispusă, bea ceai şi tot învârtea într-o oală mare cu lături aflată pe sobă.

- Ai venit, draga lelii? Ia loc, dă hainele alea la o parte şi pune-te pe dormeză lângă mâţ, o întâmpină plină de voioşie ghicitoarea, ştergându-şi mâinile unsuroase.

- Ţi-am adus un pachet de ţigări, lele Vică, îngână Uţuca făcându-şi loc între boarfe şi motanul negru şi gras.

- Lasă-l pe masă. Mulţam! Vrei să-ţi dau în cărţi?

- Da, dacă se poate.

- Se poate, nu-i bai, da’ ţi-am mai zis că seara nu s-arată bine. Şi azi îi şi duminică, îi puse în vedere contextul nefavorabil ghicitului, lelea Vică.

- Ştiu, ştiu, da’ lasă! Dă-i şi aşa. Eu dimineaţa îs la lucru şi în rest numai de ghicit nu-mi arde! îi potoli rezervele.

- Bine, bine. Acuş aduc cărţile!

Trecu într-o cameră alăturată şi se întoarse de îndată cu un pachet de cărţi ungureşti, scorojite şi unsuroase. Dădu cu mâna la o parte miezurile de pâine de pe masă, după care se aşternu pe ghicit. Amestecă bine cărţile, făcu de trei ori cruce cu palma asupra pachetului, o puse şi pe Uţuca să facă, după care începu să le împartă pe masă. Ochii ei se învârteau scormonitori şi chipul ei era tranzitat fugar de fel de fel de trăiri reale şi fictive. Mormăieli, ezitări, scărpinat în cap, după care spuse cu un glas şăgalnic şi dospind de înţelegere:

- Mă, tu iară ţi-ai pus gând pe vreun bărbat....

- Da, aşa-i! încuvinţă fără pic de sfială Uţuca. Vreau să văd dacă am şi eu parte

de cineva, sau rămân fată bătrână.

- Hmmm, aici ţi se arată un bărbat frumos şi înalt...îngăimă lelea Vică holbându-se insistent în direcţia unui valet de ghindă.

- O, Doamne, ăsta e tot Cornel...murmură dezamăgită Uţuca..

- Nu, nu e el. Vine tare de departe, are un serviciu tare bun pe o maşină mare..., nuanţă ghicitoarea, conturând un portret tot mai apetisant.

- El e! Căca-m-aş în buldozerul lui, că numai la buldozer visează!, scăpă o vorbă mai burenoasă Uţuca, vizibil înfuriată de habotnicia cărţilor.

- Nu, sigur nu e el! E brunet şi umblă mult prin lume!

Uţuca se potoli, glasul său stins, copleşit de curiozitate şi speranţă mormăi ceva de neînţeles, după care adăugă:

- Mai zi!

- Nu se mai vede bine, e ceaţă! Ţi-am zis eu că dimineaţa se cată-n cărţi..

- Ştiu, ştiu, da’ mai uită-te! Poate mai vezi ceva! şi îşi chiorî şi ea ochii în cărţi, însă hermeneutica divinaţiei era peste puterile ei.

- Se văd mai mulţi bărbaţi pe lângă el, vorbesc mult....

- Şi? inima i se zvârcolea bezmetică.

- Parcă târguiesc ceva..., e fum mult, voci multe,...

Misterul era total. Lelea Vică, pătrunsă de cele ce vedea, se strofoca să obţină mai multe amănunte, să desluşească ceva chipuri, dar nimic.

- Nu se mai vede! decretă brusc ghicitoarea ridicându-şi privirea dinspre cărţi.

- Mai încearcă, te rog! insistă Uţuca, presimţind importanţa momentului.

- Degeaba Uţuco. S-a tăiat! S-a tăiat cum se taie maioneza! întări lelea desfăcând pachetul de ţigări adus de Uţuca.

- Hai că-ţi mai dau un pachet! supralicită Uţuca, ştiind ritmul alert în care duhănea ghicitoarea.

- Nu merge! Nu-mi trebuie banii şi ţigările tale. Ce ţi-am putut ţi-am zis. Hai săptămâna viitoare, dacă vrei. Dar nu duminica. Cel mai bine sâmbătă dimineaţa, şi pufăi vârtos din ţigara aprinsă.

- Bine, vin! spuse Uţuca, uşor dezamăgită.

Toată noaptea se frământă Uţuca. Evaluă toate cunoştiinţele masculine pe care le avea, cei plecaţi, cu maşini mari... Se gândi că poate e unul dintre cei cu care a stat la suc sâmbătă seara. Dar nu lucrează pe maşină. Nu se potrivea. Dar dacă s-a încurcat lelea Vică? Nu e prima dată când mai suprapune detaliile. Poate i s-a arătat buldozerul pe care lucrează tatăl lui Cornel şi bărbatul o fi Nicu, cel care i-a pus mâna pe picior la masă şi i-a cântat ceva la ureche.

Spre sfârşitul săptămânii, când deja îşi luase gândul de la ce i-au dat cărţile, se trezi cufundată în vâltoarea destinului. Ieşise de la lucru la patru şi tot sporovâind cu portarul despre una-alta, scăpă cursa spre Telciu, aşa că trebui să ia o ocazie. Ieşi pe marginea drumului şi făcu semn. Prinse repede o Dacie, dar numai până în Salva la intersecţie. Măcar nu-i luă bani. Acolo aşteptă mai mult, tot gândindu-se că poate o zăreşte vreun consătean. Minunea s-a produs când în intersecţie apăru, în viteză, un tir imens care în primă fază trecu de ea, după care puse o frână de umplu tot drumul de colb. Uţuca porni spre maşină, se căţără spre cabina tirului şi mai să se prăbuşească jos când îl văzu pe şofer. Brunet, mare, zâmbitor, exact cum i-au zis cărţile. Se aşeză lângă el şi maşina porni.

- Până unde mergi, fătucă? Întrebă, plin de siguranţă şi virilitate şoferul în maieu, aruncând o ocheadă în direcţia făpturii de lângă el, evident tulburată de vederea lui.

- Ăă... până în Telciu, îngăimă emoţionată Uţuca, fără să-şi mute privirea înţepenită pe crcuciuliţele şi celelalte paveze spirituale atârnate de oglinda retrovizoare.

- Fain la voi. Trec des pe-acolo! rosti el cu graiul omului umblat şi cunoscător.

- Serios? Cum aşa? îşi mai reveni Uţuca.

- Fac curse la Maramureş aproape săptămânal! spuse vizibil mulţumit de afirmaţia sa, de conţinutul şi valoarea simbolică a celor spuse, după care adăugă: Cum te cheamă?

Hopa! Se făcuse un pas, Uţuca se străduia să se stăpânească, să nu roşească s-au să se bâlbâie. Aruncă o privre în împrejurimi şi-şi dădu seama că se apropia de Coşbuc. Nu mai era mult până în Telciu, timpul era preţios, nu trebuia să facă gafe dacă vrea să mai aibă de-a face cu băiatul.

- Uţa! rosti cu o siguranţă proaspătă.

- Pe mine Dumitru! îşi declină şoferul parţial identitatea, cu aceeaşi vigoare în glas. Poate bem o cafea sau un suc odată..., continuă acesta, adăugând vigorii din glas o notă de calm şi seriozitate.

- Da..., aprobă Uţuca uşor nesigură, gândindu-se cum s-ar putea concretiza întâlnirea.

- Stai în centru? continuă şoferul, învârtind cu măiestrie volanul maşinii.

- Nu, dar e aproape.

- Poate trec într-o seară pe la tine? Ai tăi ce-ar zice?

Întâlnirea prindea contur, concentraţia de seriozitate şi calm din glasul şoferului, copleşi vigoarea, incitantă dar dătătoare de emoţii.

- Păi, dacă-i anunţ, e în regulă. Când? preluă Uţuca, driblă şi pasă înapoi.

- Eu am drum la Borşa marţea.., ba nu! Miercurea viitoare. Ar trebui să înnoptez acolo, dar dacă merg bine treburile, poate fac cumva şi rămân în Telciu. Oricum trec. Pe la şapte seara, e bine?

- Da, e bine. Îi anunţ pe ai mei.

Nu mai vorbiră mult că deja intraseră în sat. Şoferul îşi notă repede adresa şi numele de familie de care să întrebe dacă nu se descurcă şi se treziră că trebuie să se despartă. Pe Uţuca o lăsă în centru, plină de emoţie şi adânc tulburată de cele petrecute. Era roşie toată când puse piciorul pe asfalt, abia vorbi. Nici nu se uită în jur, ci porni direct spre casă dorind să vorbească repede cu cineva, să se descarce. În general nu vorbea multe despre frământările ei sufleteşti cu vecinele sale pentru că acestea fie râdeau de ea, fie umpleau toată valea cu problemele ei. O păţise de câteva ori şi se învăţase minte. Confidentul ei era Luţu. Luţu Vampiru’, un înţelegător fecior tomnatic, confident al multor fete tinere şi bătrâne, măritate şi nemăritate, de pe Valea Dragostei. Luţu se alesese cu porecla aceasta datorită obiceiului său de a cânta adeseori noaptea din pragul casei sale situate undeva pe deal, deasupra văii. Toată lumea îl auzea. Unii, mai acri la inimă, erau scoşi din sărite, altora însă le făcea plăcerea cântatul lui Luţu. Avea un repertoriu care includea toate şlagărele populare, de la Dolănescu, Irina Loghin, Benone Sinulescu şi până la Achim Nica. Uneori, mai strecura câte un cântec din repertoriul licenţios, câte un „Hai motor, motor, motor, Sui pe mine că eu mor...”, care, desigur, constituia deliciul puştimii de pe vale. Gurile rele spun că ar fi avut preferinţe sexuale inverse şi că de aceea nu se însurase, era atât de efeminat (fătălău, în limbajul locului) şi se înţelegea atât de bine cu femeile. Cert e că avea o preferinţă pentru muncile câmpului în sectorul feminin şi că petrecea mult timp cântând şi vorbind cu fătucele.

Spre seară, când îi auzi glasul demarând în forţă programul cu şlagărul „M-am născut între Carpaţi, la poale de munte”, porni pe poteca ce urca de la stradă spre căsuţa lui. Îi povesti emoţionată totul. Cum i-a ghicit lelea Vică a lu’ Hondrari, cum îşi luase gândul, şi mai ales cum s-a petrecut minunea. Îi ceru sfatul, dar nu-l lăsă să-i spună nimic, copleşindu-l cu gândurile şi intenţiile sale.

Până la urmă totul s-a rezolvat după aşteptările ei. Îi spuse mamei, care sceptică la început, a căzut într-un entuziasm fără măsură încât duminică după-amiază stătea pe bancă la poveşti cu vecinile şi le explica ce băiat bun i-a dat Dumnezeu fetei sale. Tatăl ei a zis că vrea să-l vadă şi apoi zice ce are de zis. Fratele său a cedat mai uşor decât se aştepta. În fond, totul urma să se petreacă sub ochii lor şi nu prin cine ştie ce separeuri întunecoase pe la „Hovrea”.

Au urmat pregătiri mari, curăţenie, mâncare multă, haine noi şi curate şi bineînţeles o cupă de vinars fiartă. Dumitru, şoferul, nu s-a lăsat aşteptat. Miercuri seara pe la şapte fără zece era la poartă, cu două ciocolate în mână. Nimic spectaculos în întâlnire. S-a vorbit, s-au analizat locuri de muncă, situaţie, familie, nimic despre intenţie. Spre final, vizibil mulţumiţi de prestaţia feciorului, părinţii ei l-au poftit să mai treacă pe la ei. Poate într-o duminică o scoate pe Uţa la un suc în sat, să mai vorbească.

Ce-i zăpăcise mai tare şi-l făcu pe Dan, fratele ei, să ciulească urechile şi să iasă din starea de nepăsare şi semi-aroganţă lucrată, a fost faptul că iese cu tirul pe-afară. Că face Austria, Germania, Olanda... Cartea asta era mare, şi Dumitru ştia. Cu detaliul ăsta tăia orice interlocutor. Aşa că la următoarea vizită Dan îl întâmpină pe Dumitru cu o dezinvoltură şi o familiaritate excesive. Ciocniri de beri, discuţii amicale, bătăi pe umăr, ponturi, dume şi multe altelea. Mai aduse încă doi vecini care după două beri şi trei ţigări fumate, l-au asigurat pe Dumitru de protecţia lor la nivel local. Nimeni nu le comentează în sat. Poate să iasă oricând cu Uţa la discotecă sau la suc, că n-are nimeni treabă cu el. Dumitru primi bucuros. Uţa era înnebunită de succesul pe care-l are Dumitru printre prietenii fratelui său, şi de aici până la dorinţa de afişare la centru, n-a fost decât un pas.

În acea seară, au ieşit la discotecă. Dan şi prietenii săi orbitau în jurul lor, salutau în stânga în dreapta, mai schimbau o vorbă, mai speculau eventualele inamiciţii sau priviri duşmănoase. Se mai apropia de câte unu şi-i spunea discret:

- Vezi să n-aibă cineva treabă cu ăsta care-i cu soră-mea, că ne rezolvă de mers afară!

Vorbele acţionau ca o mantră, destinzând chipuri, lărgind zâmbetele şi mai ales sporind concetrarea în sensul protejării lui Dumitru. Uţa înflorea la braţ cu Dumitru. Pupături, dansuri nebuneşti şi, mai ales, o mulţime de speranţe şi planuri de viitor. Grija şi atenţia pe care i-o acorda el o făceau să atragă privirile pline de jind ale celor din jur. Au început să curgă dedicaţiile pentru Dumitru şi iubita lui, urări de bine, garanţii şi confirmări în privinţa respectului pe care i-l poartă telcenii. Ce mai? Să se simtă ca acasă! Seara a fost o reuşită. Dumitru arunca rotocoale de fum în stânga, în dreapta, le-a arătat trucul cu rotitul ţigării aprinse pe limbă, şi alte fineţuri deprinse de el. Îi plăcea să fie adulat, să impună, să clarifice. A început să se discute despre străinătate, despre băieţii care se descurcă, care fac treabă, legende şi zvonuri. Dumitru îi lăsa să-şi spună versiunile, să-şi etaleze speculaţiile, după care spulbera totul prin două vorbe pline de miez şi ironie, având ataşate tăria conferită de faptul că văzuse, fusese pe acolo, şi nu vorbea din auzite. Şi nu trebuia să menţioneze el asta, că imediat săreau prietenii lui Dan şi-l completau, vorbind despre drumurile constante pe care le face cu tirul, despre câţi şmecheri a cărat el acolo, şi altele.

Şi aşa a început Dumitru să treacă tot la o săptămână, două pe la Uţa. Ba chiar a început să mai doarmă pe la ei, să mai de-a o bilă în sat cu Dan şi să vorbească tot mai des despre ieşirea în afară. Era cunoscut. Toţi se uitau la el plini de respect şi dornici de a-i câştiga prietenia. Nici măcar nu prea strica bani, deşi insista adesea să plătească tot. Era omenit din plin, însă ştia că vine şi scadenţa. Plecarea în afară devenise o temă recurentă, Dumitru fiind deja sătul de explicaţii și de tergiversări. Băieţii, Dan şi doi prieteni, voiau s-o şteargă neapărat, aşa că, dată fiind şi familiaritatea cu Dumitru, îi spuneau că au nevoie de ajutorul lui.

- Vedeţi că e scump şi periculos! Le spunea cu o profundă grijă prietenească. Nu e aşa simplu cum vă spun alţii. Eu îs sincer cu voi.

- Ştim măi Dumi', insista Dan, da’ n-oi fi eu mai prost ca alţii de la noi.

- Bine, dar banii? E mult! Sub 300 de mărci de căciulă nu vă rezolvă nimeni, e vorba de vămi, de poliţie!

- Ştiu! Se rezolvă! Am discutat cu ai mei, vând un loc şi o vacă şi fac rost. Restul îi împrumut, continuă cu entuziasm Dan, conştient fiind de importanţa momentului.

- Mai vorbim, că lucrurile nu se pot face de azi pe mâine, îl mai potoli Dumitru, oferindu-i totuşi un fir de care să se ţină.

- Fireşte, nu-i bai de asta, numai să ştim că ne ai în vedere!

- Da! Cum să nu, mă mai interesez săptămânile astea să văd cum mai e cu vămile, cu controalele.

Discuţii din astea au fost multe, Uţuca enervându-se de câteva ori pe fratele său, că îl tot sâcâie pe Dumitru. Îi mergea bine cu el, deşi el nu mai era la fel de avântat ca la început. Îi bătuse de vreo câteva ori apropo-uri de nuntă, dar el se făcea că nu se prinde. Ar fi vrut să discute pe faţă, dar se temea să nu-l enerveze pe Dumitru, căci observase că nu prea îi place să vorbească despre familie, casă şi alte subiecte apropiate. Aşa că hotărâse să meargă la lelea Vică a lu’ Hondrari, într-o dimineaţă, după cum o lămurise ea că e mai bine pentru ghicit. O găsi cu nasul în Psaltire, borborosind de zor.

- Da amu’ pentru ce vrei să-ţi dau, măi fătucă, că doară îţi mere bine, nu? O întâmpină toată un zâmbet ghicitoarea.

- De mers îmi mere, da’ vreau să văd cât, îi spuse Uţuca, punându-i în poală pachetul de Carpaţi.

- Apăi cât ţi-i dat, draga lelii! Las’ c-om vedea noi acum.

Aduse din cealaltă cameră soioasele cărţi, le frământă bine, făcu semnul crucii de trei ori şi începu să le înşire pe masă mormăind.

- Hmm, nu-i a bună fătucă, rosti bătrâna cu o voce joasă.

- Cum adică? sări înfiorată Uţuca. Ce e?

- Văd lume certându-se şi o femeie rea. Cineva l-a bozgonit sau vrea să-l bozgonească pe-a tău. E una care se ţine de capul lui.

Uţuca se aprinse toată. Cele spuse de lelea Vică depăşeau orice aşteptare. Cine să fie? Dumitru nu-i vorbise niciodată de vreo altă mândră. Germenii geloziei prindeau deja colţi şi începeau să-i roadă setos măruntaiele.

- O să facă ceva boacănă! spuse, cu un plus de certitudine în glas, ghicitoarea.

- Cu cealaltă? izbucni şucărită Uţuca, sărind de pe dormeză.

- Nu, e cu nişte bărbaţi, dar nu văd ce fac..., continuă bătrâna tot focalizând un grup de cărţi.

Îi veni în minte planurile fratelui său de a pleca în Austria, dar nu zise nimic. O să aibă ceva probleme cu plecatul, se gândi ea, oricum mai potolită puţin.

- Ce mai vezi?

- Tot discuţii, multe discuţii, aha... se arată drum lung... şi un copil. E o femeie cu un copil mic! rosti sigură pe ea şi fluturând o un zecar roşu.

- Aia care face vrăji? întrebă Uţa albiind toată.

- Nu ştiu, nu văd clar...

- Dar e dimineaţă, şi nu e duminică... Cum de nu vezi? rosti mai încinsă Uţa, vizibil contrariată de blocajele hermeneutice în care intra ghicitoarea.

- Păi se mai întâmplă. Poate aia ştie că dai în cărţi şi face bozgoane să nu fie descoperită. Du-te la popa, plăteşte o slujbă, zi-i să facă ceva!, o sfătui lelea Vică, pasând responsabilitatea.

- Ce să facă popa? El n-are ce-mi zice!, vociferă iritată fătuca.

- Îţi face o slujbă, să-l dezlege pe a tău. Du-te fuguţa, nu fi nătângă!

Şi s-a dus. Întâi la preot, după care la Luţu Vampiru’. Acesta a ascultat-o şi i-a spus că ştie el pe cineva de-i face nişte vrăji la „aia”, de nu se mai rădică din pat. Apoi a sfătuit-o să-l descoase cumva pe Dumitru, mai ales când bea ceva şi e mai slobod la glas, şi să fie atentă dacă vorbeşte prin somn.

O enigmă a dezlegat-o în trei săptămâni, când nu i-a mai venit ciclul. Nu ştia să se sperie, sau să se bucure, să-i spună şi lui, sau să vorbească mai întâi cu mamă-sa. Mai întâi a vorbit cu Luţu, care a sfătuit-o să-i spună lui Dumitru, ca s-o ia, că n-are ce face. Când a aflat, Dumitru s-a schimbat la faţă şi a început să transpire. Devenise nervos, agitat, dar căuta să se stăpânească. Uţuca începu să îngaime ceva despre nuntă, el nu mai putu prinde nimic din ce se vorbea. Toată seara a stat ca un lemn şi nu i-a mai ars de râs. Când a venit iar Dan cu acoliţii săi şi au început să-l frece iar la cap cu Austria, i-a venit să-i pocneacă. Dar şi de data asta s-a stăpânit, ba chiar le-a spus că în două, maxim trei săptămâni să fie pregătiţi, că-i duce. A vorbit cu cineva şi i-a zis că se poate, că e lejer. I-a aruncat pe ăştia în pragul nebuniei, chiote şi beri desfăcute până spre ziuă. În două ceasuri tot satul ştia că ei pleacă. Germenele invidiei începu să otrăvească zâmbetele multor comeseni.

Uţuca, săraca, nu mai înţelegea nimic. Reacţia lui Dumitru a prăvălit-o într-o derută completă. Nici bucurie, nici supărare, dar bănuia că nu i-a picat bine. Ce să-i mai pomenească de aia care face bozgoane ca să-i lege capu’. Sau poate de aceea a reacţionat el aşa? începu să se gândească ea. Poate vestea îi strica socotelile cu cealaltă. Dar n-avea curajul să sufle un cuvânt despre asta. Se duse la Luţu’ şi după ce au epuizat toate variantele care le-au trecut prin minte, au căzut de acord că reacţia sa seacă, inexpresivitatea sa tăhuie, s-a datorat şocului şi că sigur îşi va reveni peste câteva zile.

La următoarea întâlnire, Dumitru a fost tot sec, abia s-a atins de Uţuca, a fumat mult şi a povestit mai mult cu Dan despre pregătirile necesare şi a luat o tură de bani din suma stabilită pentru transport. Nici n-a vrut să rămână peste noapte, spunând că trebuie să fie dimineaţă devreme undeva. Ce să-i mai pomenească de frământările ei? L-a pupat şi s-a pus pe plâns, după care s-a dus la Luţu unde a răscolit toate spaimele şi gândurile teribile care-i măcinau stomacul.

După două săptămâni Dumitru i-a îmbarcat pe entuziaştii conquistadori între nişte lăzi goale şi în lacrimi şi rugăciuni a plecat, promiţând să revină peste un timp. Uţa, înlăcrimată şi măcinată de gesturile lui plate ce se pretindeau mângâieri, era copleşită de povara gândurilor adunate. Abia îngână o adiere de mână, se duse iar în casă şi tot privindu-şi burta, încă neschimbată, continuă să plângă.

Între timp, băieţii se desprindeau lent de satul lor, plini de încredere, burduşiţi cu merinde bine împachetate, ca să nu pută, şi cu sticle cu apă. Tirul mai oprea din când în când. Îl auzeau pe Dumitru vorbind, dar el nu i-a deschis decât de două ori. Nu mai ştiau când e zi sau noapte, oasele îi dureau şi mirosul groaznic din tir îi năucea. Vorbeau în şoaptă, mâncau pe nevăzute şi căutau să doarmă cât mai mult.

După vreo două zile tirul opri într-o parcare înconjurată de pădure. Erau undeva sus pe un deal şi se mai auzea câte o maşină trecând. Agitat şi grăbit, Dumitru îi struni de zor după ce deschise uşa tirului, orbindu-i cu lumina zilei:

- Băieţi, repede jos! Nu e de stat, am trecut graniţa şi suntem aproape de Linz. E circulaţie, aşa că urgent în boscheţi!

Băieţii au sărit repede, bulucindu-se în primul tufiş pe care l-au zărit la câţiva metri de tir. Dumitru porni după ei, intrând în pădure.

- Aici treaba mea se încheie, rosti el pe un ton oficial. Coborâţi dealul acesta şi sunteţi în oraş. Nu atrageţi atenţia asupra voastră şi mai ales aveţi grijă cu cine vorbiţi

- Bine, Dumi, mulţam tare fain!, rosti emoţionat Dan, întinzându-i mâna. Ah, era să uit! Trebuie să îţi dăm restul de bani.

- Da, da! bodogăni, aparent neinteresat, Dumitru.

I-au întins banii, s-au îmbrăţişat frăţeşte şi vibrând de emoţie şi spaimă, s-au pupat şi s-au despărţit.

- Să ai grijă de soră-mea şi de ai mei Dumi! rosti la despărţire Dan, aproape plângând.

- Fii fără griji, cumnate!

Adăugarea apelativului „cumnate” l-a liniştit deplin pe Dan care a pornit încrezător prin pădure la vale, cu fraţii săi de aventură. Le-a luat ceva timp până s-au apropiat de oraş, mai ales că au mers tot prin pădure şi apoi s-au oprit în marginea pădurii, au fript iute o slănină, au mâncat-o şi au aşteptat căderea serii ca să poată intra în oraş. Păşeau speriaţi, atenţi la tot ce mişca în jur şi în acelaşi timp preocupaţi să pară cât mai senini, de-ai locului. Cam puţeau, dar n-aveau de îmbrăţişat pe nimeni. Apropierea de un grup de tineri le-a sporit puţin tensiunea, însă marea uimire a fost când i-au auzit înjurând în româneşte. Au tresărit brusc şi s-au oprit, după care unul dintre prietenii lui Dan s-a îndreptat emoţionat spre unul dintre ei, întrebând timid:

- Sunteţi români?

Mare a fost şi uimirea celor ce au încasat întrebarea:

- Da, de ce? a răspuns unul, vizibil intrigat.

- Păi şi noi suntem români! spuse, convins că afirmaţia va declaşa un val de efuziune sentimentală, însoţitorul lui Dan.

- Şi ce-i cu asta? reacţionă contrariat cel întrebat, tăindu-le elanul.

- Păi ne miră că abia ajungem aici şi primii oameni cu care vorbim sunt români, îngăimă derutat prietenul lui Dan.

- Da’ ce te aşteptai să fie numai bozgori, sau ce? Eşti ţicnit, bă? continuă râzând provocator băiatul după care se alătură însoţitorilor săi.

Cei trei, dezamăgiţi şi derutaţi de contactul cu compatrioţii lor, porniră mai departe, şi începură să se gândească unde ar putea trage peste noapte. Auziseră multe poveşti despre greutăţile de la început, trebuie să dormi prin parcuri, pe sub poduri şi multe altele, până îţi faci nişte relaţii, după aia.... altfel stă treaba. Zăriră o maşină cu număr de Cluj şi zâmbiră miraţi. Apoi alta, şi una cu numere de Sălaj, alta de Cluj... Ceva nu era în regulă. Se uitau contrariaţi unii la alţii, după care se îndreptară spre primul trecător pe care-l întâlniră şi-l întrebară direct:

- Ce oraş e ăsta, nene?

- Cluj! răspunse mirat domnul, privindu-i cu suspiciune şi îndepărtându-se fără a mai aştepta o altă întrebare sau vreo mulţumire.

Buldozerul lui Cornel zace parcat în faţa porţii, iar Uţuca şade pe prispă şi-l leagănă pe Corneluţ, îmbrobodită şi gânditoare. Nu mai merge pe la lelea Vică a lu’ Hondrari, nici cu Luţu Vampiru’ nu prea mai vorbeşte, pentru că nu-l suportă Cornel. A râs cândva de el, l-a imitat şi chiar i-a făcut un cântec pe care-l cântă pe nas, de-l scoate din sărite pe buldozerist. De când a născut, s-a lăsat şi de lucru şi stă mai mult pe-acasă. Oricum, bărbatu-său câştigă bine şi nu-i musai să trudească şi ea. Îi sunt de-ajuns grădinuţa, găinile şi porcul de lângă casă. Oricum creşterea copilului îi ocupă aproape tot timpul şi gândurile. Aproape toate gândurile.