Treceți la conținutul principal

Istoria, o capcană pentru intelectualii români - Lucian Boia, „Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930-1950” - Ioana Manta Cosma


Recoltele toamnei în editura Humanitas s-au concretizat în apariţia unei cărţi fără menajamente de ordin naţional, semnate de Lucian Boia, „Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930-1950”.
Studiul sintetizează traiectoriile vieţii politice a elitei intelectuale româneşti de la domnia lui Carol al II-lea şi până la instalarea regimului comunist, timp în care s-au perindat şapte regimuri politice. Perioada de timp aleasă de autor este fascinantă din acest punct de vedere (prin multiplele orientări şi regimuri politice) şi foarte dinamică. Tocmai de aceea, în 300 de pagini, se desfăşoară cu mare repeziciune destinele, opiniile, răfuielile a peste 100 de intelectuali. Poate părea un studiu uşor obositor şi greu de urmărit după mulţimea de informaţii şi citate. Dar toate aceste detalii dau cărţii un carater exhaustiv şi enciclopedic, cu o scriitură clară, plăcută la atingere.
Viaţa universitarilor, academicienilor, scriitorilor şi publiciştilor este văzută prin prisma politicii şi a evenimentelor istorice majore ce s-au derulat fără să aibă răbdare cu oamenii. Titlul „Capcanele istoriei” vine să întărească această imagine a istoriei buclucaşe, care se defăşoară într-un ritm alert şi imprevizibil. Poate că termenii „elită” şi „intelectuali” ar fi trebuit definiţi în prealabil; dar după ce ni se spune explicit, încă din primele pagini, despre ce categorii de români ni se va vorbi (universitari, academicieni, scriitori, publicişti), ne facem o idee despre ce înseamnă „elită” şi „intelectual” pentru Lucian Boia.
Aşa cum ne-a obişnuit şi în cărţile sale precedente, autorul tratează un subiect controversat al istoriei noastre (domniile lui Carol II şi a lui Antonescu, personaje controversate, la rândul lor). Nu neglijează tematicile ca nişte puncte nevralgice în istoriografia românească, cum ar fi problema evreiască şi antisemitismul asumat, programatic şi aplicat al multor intelectuali români. Studiul apropie de ochii noştri statuile „înalte” ale culturii române, Eugen Ionescu, Cioran, M. Eliade, Mihail Sadoveanu, G. Călinescu etc. De multe ori, statuile sunt zguduite nu de autor, ci de propriile cuvinte ale personajelor prin articolele, cărţile şi mărturiile lor. Ni se arată un alt chip al intelectualilor, marcat de compromisurile vieţii politice pentru a obţine diverse facilităţi. Portretele lor sunt, astfel, „îmblânzite”. Studiul ajunge să trateze atitudinea intelectualilor, dimensiunea umană şi nu operele lor (le tratează doar când acestea sunt angajate într-o anumită propagandă).
Regimurile care au tronat în ţară s-au sprijinit pe puterea, influenţa şi autoritatea intelectualilor în manupularea şi propagarea unor idei (fixe). Regimurile totalitare o ştiu foarte bine, atunci când se folosesc de instrumentele intelectualilor în propagandă. Alain Besançon vorbeşte de importanţa pe care o acordă partidul artei şi limbajului în educaţia comunistă şi în răspândirea sistematică a terorii.[1] Şi cine mânuieşte mai cu măiestrie aceste arme decât intelectualii? Tocmai de aceea, ei a fost tentaţi de atâtea ispite în arena politică; intelectualii trebuiau ţinuţi de partea puterii, oricare ar fi ea.
Sursele folosite sunt extrem de numeroase şi de grăitoare şi la propriu, şi la figurat. Sunt citaţi amplu intelectuali prin articole, jurnale, corespondenţe sau alte opere. Schema se repetă constant, dând un caracter uniform studiului. După ce inculpatul ia cuvântul preţ de câteva rânduri generoase, autorul intervine cu un verdic exclamativ, demiurgic, de cele mai multe ori ironic, plin de umor, ba câteodată glumeţ, alteori cinic. El vorbeşte însă de pe o poziţie privilegiată, deoarece cunoaşte, evident, cursul ulterior al istoriei. Vom reveni cu exemple atunci când vom dezbate conţinutul propriu-zis al cărţii.
Citatele, deşi numeroase, sunt foarte sugestive, putând fi folosite în orice tribunal pentru un proces al istoriei românilor. Ele fac parte dintr-un exerciţiu de microlectură, ce selectează anumite pasaje revelatoare pentru a fi ulterior interpretate şi relaţionate într-un context mai larg. Citatele au rolul de a sintetiza atitudinile indivizilor în cauză.
Pentru că evenimentele şi intelectualii sunt schimbători şi numeroşi, autorul se foloseşte de liste pentru a reda întreaga (sau cât mai multă) informaţie. La începutul studiului, ni se prezintă o listă cu elita intelectuală trăitoare în decupajul temporal ales de autor. Enumeraţiile sunt folosite pentru a inventaria intelectualii evrei din diverse medii, minorităţile, simpatizanţii comunişti evrei, intelectualii de stânga, de dreapta, apoi cei „deplasaţi” înspre extreme, lista profesorilor morţi în închisorile comuniste, câţi bărbaţi şi români (foarte puţine femeie sau niciuna, respectiv foarte puţini evrei sau niciunul) erau în mediul universitar şi în cel academic. Pentru precizie şi de dragul „adevărului istoric” palpabil şi numărabil, sunt prezentate statistici, recensăminte. Se dă, astfel, impresia că studiul vorbeşte de tot şi despre toţi, despre toate dedesubturile acţiunilor elitei, gândurile intime, bârfele, anecdotele.
Cartea începe cu panorama anului 1930 unde se surprinde ciocnirea a două generaţii, ostilitatea dintre tineri şi bătrâni, modernişti şi tradiţionalişti. Curând, intelectualii se separă în funcţie de afinităţile ideologice. Specificul generaţiei tinere, „experimentul”, căutarea unei noi morale, justifică apariţia legionarismului, comunismului în spaţiul românesc, şi, mai mult, înregimentarea pătimaşă a intelectualilor în aceste curente. O altă remarcă foarte importantă a autorului vine să limpezească apele tulburi ale abordării perioadei interbelice şi să clarifice privirea mioapă asupra situaţiei. „Regimul comunist a făcut ca, prin contrast, România interbelică să pară mai democratică decât a fost în realitate.” (p. 48) Atuul istoricului este timpul prezent de pe poziţia căruia vorbeşte. Deşi, de multe ori, se poziţionează în contemporaneitate cu intelectualii pe care îi portretizează, pentru a înţelege mai bine resorturile interioare ale atitudinilor şi spiritul veacului. Toată această mişcare prezent-trecut-prezent se observă în remarcile autorului. Ironia aparţine prezentului, citatului aparţine trecutului.
Anecdotica, informaţiile aflate din surse sigure, dar neprecizate, spuse aşa, ca între prieteni, bârfele şi zvonurile sunt presărate pentru o lectură savuroasă. Cartea poate fi, astfel, citită şi de nespecialişti, lectori curioşi să se apropie de o epocă interesantă. Semnalarea anecdoticii îmi aduce aminte de reproşul lui Virgil Ierunca (în „Trecut-au anii. Pagini de jurnal”) la jurnalul Soranei Gurian. Diarista descrie perioada de instalare a comuniştilor, decembrie 1947- mai1948. Se pare că mânuirea anecdoticii într-o carte nu era pe placul lui Virgil Ierunca. Vom vedea în viitor care sunt reacţiile cititorilor la povestirile anecdotice ale lui Lucian Boia. Inserările anecdotice sunt interesante nu numai pentru cititorii nespecialişti, ci şi din perspectiva unui cercetător care vrea să reconstituie umorul epocii. Totodată, au un rol bine manipulat de autor, acela de a detensiona unele momente din carte, ca şi în cazul jurnalului „disperat” al Soranei Gurian. Tehnica se poate asemăna cu anecdota rabinică folosită în anumite texte teoretice, pentru a exemplifica anumite teorii şi pentru a detensiona cititorul într-un text teoretic solicitant. Tot o anecdotă strategic poziţionată întâlnim la Paul de Man în „The Rethoric of Romanticism”.
La nivel anecdotic, ni se povesteşte cum şi universitarii fac greşeli de ortografie. Octav Botez, profesor la catedra de istoria literaturii române moderne a Universităţii din Iaşi, scrie o depoziţie care „abundă în erori de ortografie, de punctuaţia îndeosebi, pe care cineva – ironic – a avut grijă să i le corecteze cu roşu!” (p. 195)
Vom extrage, în continuare, câteva portrete şi situaţii prezentate de istoric, unde intervin ironia autorului şi ironia sorţii. Din discursurile concretizate în articole de prea-preamărire a lui Carol II sunt amintite cele ale lui G. Călinescu, T. Arghezi, F. Aderca, M. Sadoveanu, L. Rebreanu şi Camil Petrescu, cel din urmă chiar „se înfierbântă (cu argumente intelectuale), se înfierbântă de-a binelea.” (p. 125) După citatul înfierbântat al scriitorului, autorul intervine conform cutumei cu o concluzie şi o observaţie autoritară: „Aşa trebuie să fie, odată ce o spune Camil Petrescu, intelectual cu acces direct la Absolut şi care are întotdeauna dreptate!” (p. 126) Veţi recunoaşte intervenţiile istoricului nu atât prin închiderea ghilimelor la citate, cât şi prin semnele de exclamaţie folosite generos (şi cu rost!).
Traseul lui Miron Radu Paraschivescu este unul interesant. Printre altele, este folosit jurnalul său, în care întâlnim un alt stil decât cel din articole, unde trebuia să ridice tonul vocii şi intensitatea trăirilor. Subliniind cele două voci, istoricul ne atrage atenţia „să nu ne emoţionăm: nu e un extras dintr-un articol din Timpul, ci din jurnalul intim al scriitorului.” (p. 147) Să nu ne emoţionăm şi să nu ne iluzionăm!
P. P. Panaitescu este des amintit, datorită schimbărilor sale de atitudine. În octombrie 1940, el devine rectorul Universităţii din Bucureşti. „În sfârşit, în fruntea ierarhiei universitare: locul potrivit, pentru a cădea de sus!” (p. 160) Iată un mic artificiu de anticipare a viitoarelor evenimente din partea istoricului care domină timpul.
În timpul dominaţiei legionare, George Emil Palade primeşte un dosar pătat din partea autorităţilor, din cauza lipsei de moralitate (a întreţinut relaţii intime cu surorile din spital) şi atitudinii antilegionare (avea prieteni evrei). Autorul încheie povestea, aşa cum ne-a obişnuit. Cei care au semnat împotriva lui, „n-aveau cum să ştie că îl încondeiază atât de frumos pe singurul român care va lua premiul Nobel.” (p. 173)
Legionar militant, Radu Gyr este condamnat la detenţie în timpul regimului antonescian şi supravieţuieşte, spre deosebire de colegul de legiune Haig Acterian care moare pe front. Între paranteze, se adaugă: „nu putea rata închisorile comuniste care îl aşteptau” (p. 201). Supravieţuirea era, deci, iminentă. Cursul istoriei poate fi privit şi superstiţios, ca un destin de care nu poţi scăpa, scris deja în Cartea vieţii. Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus.
Coşeriu este un student silitor faţă de legionari, semnează rapoarte acuzatoare faţă de profesorii săi nesupuşi. El devine Eugen Coşeriu (autorul trece de la numele „Coşeriu” la cel de „Eugen Coşeriu”), atunci când pleacă în Italia cu o bursă. Va deveni unul din cei mai reputaţi lingvişti ai secolului XX.
Dacă cititorul nu este copleşit de o milă creştină faţă de corifeii elitei româneşti inculpaţi şi transformaţi (de ei înşişi, prin propriile cuvinte, mai întâi) în marionete ale teatrului de păpuşi politic, atunci el poate savura stilul acid al istoricului.
Anii se scurg iute, ca şi schimbările de poziţie ale intelectualilor. Deşi jonglează cu ideile, studiul ne arătă că ei nu au tot timpul dreptate, nu trebuie să îi credem pe cuvânt. Prăpastia dintre operele (unii din intelectualii compromişi prin acest studiu au opere remarcabile, sunt buni scriitori) şi vieţile lor se adânceşte. Nu trebuie însă mereu acuzaţi, cariera lor depinde de Putere, concluzionează Lucian Boia.
Ne aflăm acum după căderea regimului comunist. Niciun comunist nu a fost dat afară din universităţi sau din Academie, după căderea regimului. Unii nici nu au fost nevoiţi să se dezică de fostul Partid. Finalul ultimului capitol ne aduce în prezent, faţă de care să fim intransigenţi. „Din comunism în postcomunism au trecut cu toţii!” (p. 339)
„Il est très difficile de juger des choses proches. Par une sorte de pudeur qui me paraît excessive, beaucoup d`historiens de l`art ou de la littérature s`interdisent toute incursion dans l`époque contemporaine. (...) Ce qui rend véritablement difficile une étude des faits artistiques contemporains, c`est plutôt le manque de matériaux classé.”[2] Cartea lui Lucian Boia ajută cercetătorii perioadei interbelice, pentru că el a clasat, aşa cum spune Pierre Francastel, numeroase materiale, a ordonat bibliografie, ba chiar a conspectat din presa şi din alte opere ale vremii. Tehnica citatului ne aduce mai aproape de surse. Deşi epoca studiată nu face parte din acele „choses proches”, iar privirea asupra unui trecut „epuizat” de mult ar fi facilitat o cercetare onestă, ne lipsea un studiu ca cel al lui Lucian Boia, în care să se prezinte detaşat anumite aspecte controversate din istoria elitelor româneşti.

[1] Alain Besançon, „Originile intelectuale ale leninismului”, Traducere din franceză de Lucreţia Văcar, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 351.
[2] Pierre Francastel, „Peinture et société. Naissance et destruction d`un espace plastique de la Renaissance au Cubisme”, Édition Gallimard, Paris, 1965, p. 179.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii