vineri, 16 ianuarie 2015

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel


sursa: http://politeia.org.ro/



     Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită privilegiilor sale, este de înţeles ca pentru cercetările privind Transilvania şi cu precădere pentru istoriografia săsească acest sistem de privilegii sau, folosind un termen modern, autonomia să devină unul din subiectele cele mai importante de cercetare. 

            Începuturile sistemului privilegiilor săseşti
Pe baza documentelor istorice, se poate stabili că primii colonişti au venit în Ardeal în timpul lui Géza al II-lea (1141-1162). Din documentele păstrate, se poate deduce că primele privilegii au fost acordate tot de acest rege. Chiar dacă cea mai mare parte a "oaspeţilor regali"au venit de pe teritoriul Imperiului German, printre ei se aflau şi flamanzi, valoni şi chiar italieni. Fapt este că, coloniştii n-au sosit într-un singur grup unitar, nici dintr-un singur teritoriu, şi nici în acelaşi timp, dar s-au constituit într-un grup etnic în Transilvania. Un proces asemănător l-a cunoscut şi limba vorbită de ei, o limbă care s-a structurat de asemenea în timp. Primul act privitor la "oaspeţii regali"aşezaţi în Ardeal datează din 1168. Potrivit lui, regele Béla al III-lea (1162-1196) primea de la "oaspeţii regelui" din teritoriul "de dincolo de păduri" un venit anual de 15 000 de mărci. Primul teritoriu mai mare populat de colonişti a fost provincia Sibiului. Documentul care menţionează acest teritoriu datează din 1192-1196. Conform acestuia, pentru colonişti a fost întemeiată prepozitura Sibiului subordonată nemijlocit arhiepiscopiei de Strigoniu, ca unitate a administraţiei ecleziastice ale cărei subdiviziuni au fost decanatele de Sibiu, Nocrich şi Cincu. În documentul care delimitează acest teritoriu, coloniştii sunt numiţi „Flandrenses, în timp ce, în 1191, este menţionată Ecclesia Theutonicorum Ultrasilvanorum. Denumirea de „saşi” (Saxones) dată coloniştilor este atestată documentar doar în 1206, când regele Andrei al II-lea (1205-1235) a conferit privilegii "primilor oaspeţi regali" (primi hospites regni) din Cricău (Krakau), Ighiu (Krapundorf) şi Romos (Rumes) şi le-a asigurat un statut juridic propriu. Deoarece în cancelaria regală s-a încetăţenit denumirea de sas, germanii din Ardeal au fost denumiţi în mod unitar saşi.
      O importanţă fundamentală în crearea autonomiei săseşti a avut-o Diploma andreană din 1224, Andreanum, numită de istoriografia săsească şi hrisovul de aur (Goldener Freibrief). Libertăţile asigurate prin acest act se referă la provincia Sibiului şi i-au unit juridic pe saşii aşezaţi aici. Astfel, privilegiile acordate acestei provincii şi locuitorilor acesteia au devenit punctul de plecare al unităţii juridice săseşti pe ceea ce, mai târziu, se va numi Pământul Crăiesc (Fundus Regius, Königsboden) şi vor duce la o evoluţie care a asigurat timp de 800 de ani supravieţuirea poporului săsesc.

Textul diplomei începe astfel: "Venind aşadar toţi credincioşii noştri oaspeţi teutoni din Transilvania şi căzând cu umilinţă la picioarele majestăţii noastre şi plângându-se ne-au arătat că ar fi căzut cu totul din libertatea cu care au fost chemaţi de prea-evlaviosul rege Géza, bunicul nostru şi dacă majestatea noastră regală nu deschide spre dânşii ochii cu obişnuita sa bunătate, aflându-se cu totul săraci, nu ar putea face majestăţii regale nici o slujbă. Aşadar noi, plecându- ne urechile cu obişnuita bunătate spre plângerile lor drepte, vrem să se facă cunoscut celor de faţă şi celor viitori că noi, călcând pe cucernicele urme ale înaintaşilor noştri şi mişcaţi fiind din adâncul inimii, le-am înnoit libertatea de mai înainte. Însă în aşa fel ca tot poporul (…) să fie un popor şi să se socotească sub un jude, desfiinţându-se din rădăcină toate comitatele, afară de cel de Sibiu. Iar comitele Sibiului, oricine va fi, să nu cuteze a orândui dregător în sus-zisele comitate, decât numai dintre cei ce locuiesc între dânşii; şi poporul să-l aleagă pe acela care va putea mai potrivit. (...) Iar pentru folosul cămării noastre să fie datori a plăti pe an cinci sute de mărci de argint. Vrem ca nici un stăpân predial sau oricine altul, care se află între hotarele lor, să nu fie scutit de această dare, afară de cei care se vor bucura de un privilegiu deosebit pentru aceasta. (…) Vor trimite cinci sute de ostaşi în expediţiile regale în cuprinsul graniţelor regatului şi peste graniţă o sută, dacă regele va merge în persoană; iar dacă el va trimite pe un iobag al său în afara regatului, sau spre ajutorul unui prieten al său, sau în treburile sale proprii, ei vor fi datori a-i trimite numai cincizeci de ostaşi. Nici regele nu va putea să ceară mai mulţi, nici ei nu vor fi datori a trimite. Pe preoţii lor să şi-i aleagă liber, pe cei aleşi să-i înfăţişeze spre întărire şi să le plătească dijmele şi în toate drepturile bisericeşti să răspundă faţă de ei după vechiul obicei. Voim şi poruncim cu tărie, ca pe dânşii să nu-i judece nimeni, decât noi sau comitele de Sibiu, pe care îl vom aşeza noi la locul şi la timpul său. Dar sub orice jude se vor afla, să fie judecaţi numai după dreptul obişnuielnic şi nimeni să nu cuteze a-i chema înaintea noastră, afară de atunci când pricina lor nu s-a putea hotărî în faţa judelui lor. Iar afară de cele mai sus zise, le-am dat pădurea vlahilor şi a pecenegilor, dimpreună cu apele, ca să le folosească împreună cu sus-numiţii Blaci şi pecenegi şi să nu fie datori a face nici o slujbă pentru aceasta, bucurându-se de mai sus zisa libertate. Apoi le-am mai îngăduit ca să aibă o singură pecete, care să fie cunoscută de noi şi de magnaţii noştri în chip lămurit. Iar dacă vreunul dintre dânşii ar vrea să se judece cu cineva în vreo pricină bănească, să nu poată întrebuinţa alţi martori înaintea judelui, decât oameni care se află între hotarele lor, noi scutindu-i pe ei de orice jurisdicţie străină. (…) Tot aşa le dăm dreptul, afară de cele mai sus zise, ca nici un vameş să nu cuteze a-i împiedica nici la dus, nici la întors (…) Voim însă şi poruncim cu puterea noastră regală ca nimeni dintre iobagii noştri să nu cuteze a cere de la majestatea regală vreun sat sau vreun prediu; iar dacă ar cere cineva, ei să se poată împotrivi în temeiul libertăţii ce le-am hărăzit-o. Am mai poruncit pomeniţilor noştri credincioşi că, dacă se va întâmpla ca să venim noi în expediţie la dânşii, ei să fie datori a da numai trei găzduiri pentru noi, iar dacă se va trimite, în treburile regelui, voievodul la dânşii sau prin ţara lor, să nu lipsească a da două găzduiri, una când va intra şi alta când va ieşi. Mai adăugăm la sus numitele drepturi, ca negustorii lor să poată merge şi să se poată întoarce liberi şi fără vamă oriunde în regatul nostru, folosindu-se cu adevărat de dreptul lor, în faţa majestăţii regale; pot ține târgurile fără să plătească vamă. " (Pentru textul românesc a fost folosită culegerea Documente privind Istoria României, seria C. Transilvania, vol. I., p. 208-210 n. trad.)
         Documentul se încheie în felul următor: “Ca cele sus spuse să rămână neclintite și neschimbate pentru viitor, am întărit acest hrisov cu pecetea noastră  dublă. Datat în anul 1224 după încarnarea Domnului și al 21-lea an al domniei noastre.”
       Andreanum-ul a fost rezultatul unei evoluţii juridice mai îndelungate, care începe odată cu colonizarea. Pentru a-i convinge pe "oaspeţi" să vină şi să se aşeze, regele trebuia să ofere mai multe drepturi decât dispuneau aceştia în ţara lor de baştină. Codificarea privilegiilor a fost posibilă doar prin discuţii purtate cu reprezentanţii coloniştilor (locatori). La discuţii au luat parte persoane care cunoşteau atât dreptul consuetudinar german cât şi dreptul maghiar al oaspeţilor, care puteau oferi o anumită protecţie militară pentru drumul lung şi puteau şi să organizeze apărarea graniţelor ţării gazdă. Rezultatul a fost fixarea în scris a dreptului coloniştilor (Siedlerrecht), care corespundea în aceeaşi măsură intereselor regelui, ca reprezentant al puterii de stat, cât şi ale coloniştilor. Pornind de la prevederile Andreanum-ului, saşii puteau deci să formeze o unitate politică, aveau propria administraţie, îşi alegeau juzii, jurisdicţia se desfăşura potrivit cutumei. Pământul dăruit de rege era considerat inalienabil. Obligaţiile (darea, ridicarea la oaste, găzduirea regelui) au fost reglementate strict şi nu se putea abuza de ele. Dreptul de a avea pecete însemna că aveau personalitate juridică. Scutirea de vamă şi dreptul de a ţine târguri au fost de importanţă fundamentală pentru dezvoltarea lor economică. Teritoriul privilegiat a fost considerat de rege ca proprietate comună a coloniştilor, unde privilegiile nobiliare nu puteau fi exercitate, iar regele a renunţat şi la dreptul său de a dona pământul rămas fără proprietar în urma trădării sau a stingerii familiei. Andreanum-ul a creat un sistem juridic unic în regiune, stabilind în detaliu relaţiile dintre suveran şi colonişti. Astfel, Diploma a cuprins dreptul de colonizare cel mai bine elaborat şi cel mai larg care le-a fost acordat vreodată coloniştilor occidentali în Europa Centrală şi Orientală. Privilegiile garantate au făcut parte integrantă de-a lungul secolelor din dreptul maghiar şi transilvan.

          Universitatea Săsească sau Naţională
          De-a lungul istoriei lor, saşii au ţinut cu îndârjire la privilegiile lor, ceea ce poate fi dovedit prin faptul că regii ungari şi principii ardeleni au întărit de 22 de ori privilegiile săseşti. Privilegiile asigurate de Diploma Andreană pentru provincia Sibiului au exercitat o atracţie puternică asupra celorlalte teritorii locuite de saşi, care s-au străduit să ajungă în posesia acestor privilegii. Deoarece şi regii aveau interesul de a asigura stabilitatea comunităţii săseşti care plătea dări substanţiale şi juca un rol important în apărarea graniţei de sud a Transilvaniei, drepturile lor au fost treptat extinse. Ca rezultat al acestui proces, ia naştere Universitatea Săsească (Universitas Saxonum, Sӓchsische Nationsuniversitӓt). În sec. al 14-lea începe un proces de emancipare. În 1324, Carol Robert a împărţit provincia Sibiului în scaune, ai căror juzi regali erau numiţi încă de rege. În 1402, Mediaşul şi Şeica au primit dreptul de a-şi alege juzii regali. În 1464, acest drept a fost acordat scaunului Sibiu, iar în 1469 şi celorlalte scaune săseşti. Formarea autonomiei săseşti s-a desfăşurat paralel cu cea a stărilor ardelene, respectiv cu crearea auto-administraţiei comitatelor nobiliare şi a scaunelor secuieşti. În 1437, stările privilegiate au încheiat fraterna unio, au creat deci cunoscuta alianţă Unio Trium Nationum, îndreptată împotriva ţăranilor răsculaţi şi a turcilor. Uniunea a fost reînnoită în 1459 şi 1506, în primul rând împotriva otomanilor. Patriciatul oraşelor săseşti, care între timp s-a consolidat, a încercat să obţină o nouă întărire şi extindere a privilegiilor sale, pentru a avea o poziţie dominantă în cadrul Uniunii. În 1480, unităţile teritoriale săseşti au înaintat regelui o petiţie în numele oraşelor şi tuturor saşilor. În 6 februarie 1486, Thomas Altenberger, primarul Sibiului între 1473-1490, a primit de la regele Matias diploma care întărea privilegiile Diplomei Andreene pentru toţi saşii trăitori în părţile ardelene ale regatului (universorum Saxonum nostrorum partium regni nostri Transsilvanorum) şi le-a extins asupra întregului Pământ Crăiesc. Regele Matias a creat astfel Universitatea Săsească sau Naţională, care a stabilit pentru câteva secole cadrele vieţii saşilor de pe teritoriile privilegiate, unindu-i într-o singură unitate juridică şi administrativă. Jurisdicţia Universităţii s-a extins asupra celor Şapte Scaune [de fapt opt – Sibiu (Hermannstadt), Nocrich (Löschkirch), Sebeş (Mühlbach), Cincu (Schenk), Sighişoara (Schӓssburg), Orăştie (Broos), Miercurea (Reussmarkt) şi Rupea (Reps)], asupra celor Două Scaune [Mediaş (Mediasch), Şeica (Schelk)], ca şi asupra Districtului Braşov (Kronstӓdter Distrikt) şi Districtului Bistriţa (Bistritzer Distrikt). Privilegiile se refereau exclusiv la saşii de pe teritoriile sus-menţionate. Astfel, au existat saşi (de exemplu, cele 13 sate săseşti de pe teritoriul comitatului Târnava) care nu se bucurau de privilegiile cuprinse în Diploma andreană şi erau ţărani iobagi. Universitatea avea competenţe administrative, juridice, legislative, economice ca şi de decizie politică. Corpul reprezentativ era format din adunarea Universităţii, care se întrunea de două ori pe an, de Sf. Gheorghe (23 aprilie) şi Sfânta Ecaterina (25 noiembrie). În caz de nevoie se convocau adunări extraordinare. Membrii erau dregătorii scaunelor şi ai celor două districte, ca şi unul sau doi reprezentanţi din partea fiecărui scaun şi district. În perioada dintre adunări, problemele curente erau rezolvate de sfatul Sibiului, care, în acelaşi timp, convoca adunările. Cazurile de judecată privitoare la saşii de pe Pământul Crăiesc ţineau de competenţa Universităţii, aceasta dând şi sentinţele, care puteau fi contestate doar în fața regelui, mai târziu, în fața principelui. Printre atribuţiile sale se număra şi stabilirea părţii de dare pe care trebuiau s-o plătească scaunele şi districtele. Fondarea breslelor pe Pământul Crăiesc ţinea tot de Universitate şi tot ea reglementa preţurile şi unităţile de măsură, dar a reglementat şi viaţa cotidiană. Autonomia săsească a fost atât de puternică, încât legea preciza că în oraşele săseşti doar germanii aveau dreptul de a cumpăra case, astfel că doar ei puteau deveni cetăţeni. Un oraş săsesc putea să-şi permită să nu primească principele. În fruntea Universităţii stătea primarul Sibiului şi judele regal al scaunului Sibiului, formând un duumvirat. Primarul era ales de consiliul exterior (centumvirat) pentru unul, cel mult doi ani. În acelaşi timp el funcţiona ca primar al provinciei Sibiului (Provinzialbürgermeister) şi era dregătorul cel mai înalt în rang al celor Şapte Scaune. Sfera de competenţă cuprindea, în primul rând, administraţia financiară, deci împărţirea şi perceperea dărilor, administraţia bunurilor celor Şapte Scaune şi judeca, în anumite cazuri în primă instanţă. Judele regal, care era în aceeaşi persoană şi comitele saşilor (comes Saxonum), era ales, începând din 1464, pe viaţă tot de consiliul exterior, fiind însă nevoie de acceptul regelui şi, mai târziu, al principelui. El se ocupa, în primul rând, de probleme juridice şi era judele suprem în instanţele superioare. În chestiunile litigioase hotăra singur şi foarte rar se întâmpla ca un caz să ajungă în faţa regelui sau a principelui. El reprezenta naţiunea în afară, iar în epoca principatului a fost membru în consiliul princiar, îndeplinea deci una din funcţiile politice cele mai înalte din stat. Termenul de Universitate avea mai multe sensuri şi corespundea următoarelor organe:

- totalitatea saşilor de pe Pământul Crăiesc precum şi teritoriul privilegiat;
- adunarea reprezentanţilor întregii comunităţi, deci adunarea generală (conflux) care se întrunea de două ori pe an;
- consiliul Sibiului şi demnitarii de frunte,
"Universitatea delegată" (delegierte Universitӓt), care se ocupa de probleme în perioada dintre adunări;
- mai ales în perioada modernă, însemna un corp politic înzestrat cu mandatul de a purta negocieri, în fruntea căruia stătea un comite;
        Este necesar să se sublinieze că Universitatea şi naţiunea săsească reprezentată de ea nu se referă la naţiunea modernă, ci corespunde unei stări din societatea feudală şi nu desemnează apartenenţa etnică, ci totalitatea privilegiaţilor. Unificarea acestora a fost rezultatul unui proces conştient, al cărui scop a fost apărarea statutului juridic al grupului privilegiat.
        Paralel cu Universitatea laică, trebuie amintită Universitatea ecleziastică. Baza acesteia a fost subordonarea nemijlocită a saşilor arhiepiscopiei Strigoniului şi nu episcopiei de Alba Iulia. Importanţa Universităţii ecleziastice a crescut după Reformă, când Universitatea laică a acceptat Regulamentul ecleziastic al germanilor din Transilvania (Kirchenordnung aller Deutschen in Siebenbürgen), impunându-l pentru saşii din Ardeal. Astfel s-a născut biserica evanghelică săsească, care a devenit biserica naţională a saşilor (Volkskirche), jucând un rol important în păstrarea identităţii lor. Universitatea ecleziastică s-a extins şi în afara Pământului Crăiesc, înglobând şi satele aservite. Astfel, a depăşit limitele instituţiei de stare şi se îndrepta spre solidaritatea etnică. Organul de conducere a fost sinodul, în fruntea căruia stătea superintendentul sau episcopul. Universitatea laică şi cea ecleziastică îşi ţineau în acelaşi timp adunările. În relaţia celor două Universităţi, rolul decisiv l-a jucat cea laică, aceasta subordonându-şi, în spiritul principiul cuius regio eius religio, Universitatea ecleziastică.
      În acelaşi timp, saşii s-au străduit să creeze un sistem juridic unitar valabil pentru întregul Pământ Crăiesc. Dreptul consuetudinar a fost adunat în codicele Altemberger. Această carte scrisă cu caractere gotice pe pergament şi decorată cu miniaturi se afla de acum încolo în faţa fiecărui demnitar sas, când acesta depunea jurământul la preluarea funcţiei. În 1544, Johannes Honterus (1498-1549) a întocmit o culegere de norme de drept. Din însărcinarea Universităţii, Thomas Bomelius (?-1592) şi Matthias Fronius (1537-1606) au cules atât cutumele săseşti bazate pe dreptul de la Magdeburg, cât şi jurisprudenţa iustiniană. Matthias Fronius a creat un cod juridic, Eigenlandrecht der Siebenbürger Sachsen. Albert Huet (1537-1606), comitele saşilor, s-a dus în fruntea unei delegaţii la Cracovia, unde Ştefan Báthory, principele Transilvaniei (1571-1586) şi rege al Poloniei (1576-1586) a confirmat culegerea de legi ca un sistem de norme juridice veşnic valabile. Eigenlandrecht a rămas aproape 300 de ani în vigoare, până în 1853, când a fost introdus Codul juridic austriac. Pe baza Eigenlandrecht-ului au fost judecate procesele pe Pământul Crăiesc. Forul chestiunilor litigioase a fost Universitatea Săsească.
       Odată cu autonomia teritorial-administrativă şi juridică, în primele decenii ale principatului s-a format şi identitatea săsească de stare, a cărei formulare cea mai completă în scris o găsim în cuvântarea comitelui Albert Huet rostită în faţa principelui Sigismund Báthory (1581-1597, 1598-1599, 1601-1602). Potrivit cuvântării, saşii de obârşie germană fac parte dintr-o stare privilegiată, formează bastionul creştinătăţii occidentale, iar ţăranii liberi, meşteşugarii şi negustorii saşi sunt cei mai buni contribuabili.
"Regele Géza ne-a chemat şi de aceea nu suntem străini, ci locuitori cu drepturi depline ai ţării; nu suntem iobagi, ci supuşi dragi şi credincioşi. Aceasta se vede nu doar din privilegiile noastre, ci şi din alte înscrisuri regeşti, cu care am umplut lăzi întregi, pentru a le păstra în onoarea noastră şi în amintirea urmaşilor noştri. (…) Voi spuneţi că noi am fi doar oaspeţi, venetici şi străini, şi nu oşteni, apărători ai ţării. La acestea vă răspund: este drept că suntem oaspeţi, dar pentru noi chiar în aceasta stă onoarea noastră." Cuvântarea lui Huet şi-a atins scopul: a reuşit să apere privilegiile săseşti, spre deosebire de secui, care n-au reuşit să le apere pe ale lor. Este important de subliniat că, în epoca principatului, saşii au fost parte a puterii de stat, fiind un factor constitutiv al statului. Au participat prin deputați la lucrările Dietei conform articolelor Dietei de la Turda din 1542, iar comitele saşilor a fost, aşa cum am mai amintit, membru al consiliului princiar. Hotărârile dietale căpătau putere de lege doar prin aplicarea peceţilor celor trei naţiuni, deci şi ale saşilor. Astfel, oricare dintre stări putea supune oricare hotărâre veto-ului. Pentru alegerea principelui era în aceeaşi măsură nevoie de votul saşilor ca şi de cel al nobililor maghiari şi al secuilor. Recunoaşterea acestui statut a fost rezultatul eforturilor depuse de Peter Haller (1500-1570), care a fost, între 1543-1557, primar al Sibiului, iar între 1557-1569 jude regal al Sibiului şi comite al saşilor, stând astfel în fruntea naţiunii săseşti.
        Privilegiile săseşti au fost ameninţate în sec. 16-17 din mai multe părţi. Pe de o parte, dinspre puterea centrală, deoarece anumiţi principi au desconsiderat sistemul juridic al statului şi privilegiile stărilor. Cazul cel mai flagrant a fost cel al lui Gabriel Báthory, care în 1610 a ocupat prin vicleşug oraşul de scaun al saşilor, Sibiul, a confiscat bunurile orăşenilor, iar membrii consiliului au fost întemniţaţi. Ca răspuns, oraşele şi scaunele săseşti au încheiat o alianţă de atac şi apărare :
"Noi, primarii, juzii regali şi juraţii oraşelor şi scaunelor săseşti (..) ne unim pe vecie (…) pentru a apăra frumoasa noastră libertate, privilegiile, cutumele, buna şi folositoarea rânduială, să păstrăm averea locurilor noastre, pe care regii de bună amintire le-au dat naţiunii săseşti pentru vitejia şi purtarea cavalerească a înaintaşilor noştri (…) Acestea le făgăduim pe mărturisirea de credinţă augustană (…) sub povara pierderii onoarei săseşti şi a libertăţilor noastre." Sibiul şi privilegiile săseşti au fost redate de Gabriel Bethlen care aşa cum a notat cronicarul contemporan Georg Kraus în limba maghiară – a spus saşilor următoarele: "Eu, Gabriel Bethlen, principele ales al Transilvaniei, stăpânul părţilor ungurene, comitele secuilor şi părintele saşilor, începând cu această zi vă dau oraşul (înapoi) cu toată dreptatea şi privilegiile sale. Fiţi cuvioşi şi credincioşi. Dumnezeu să fie cu voi." Privilegiile au fost contestate adeseori şi de celelalte două stări. Cele mai multe dispute le-a stârnit privilegiul conform căruia doar germanii puteau avea case în oraşele săseşti. În 1625, nobilii şi secuii au votat articolul pe baza căruia şi ei puteau cumpăra case în oraşele săseşti. Drept răspuns, saşii au mers într-un alai de 20 de căruţe la Alba Iulia în faţa lui Gabriel Bethlen, care a abrogat articolul şi a restabilit privilegiile săseşti.
        În sec. 16-17,
"naţiunea" săsească acţiona în faţa principelui şi a celorlalte două stări ca persoană juridică. Însă societatea săsească n-a fost nici unitară şi nici democratică, aşa cum şi-a imaginat istoriografia săsească romantică din sec. al 19-lea. Deşi dregătorii de frunte au fost aleşi, aceasta n-a fost o alegere în sensul democraţiei contemporane, iar funcţiile au fost ocupate de membrii patriciatului. În oraşul Sibiu, cei patru dregători, judele regal, care era şi comitele saşilor, primarul, judele scăunal precum şi vilicul (Stadthann), care se ocupa de problemele economice, puteau fi aleşi doar din rândul membrilor consiliului oraşului sau "consiliului intern" format din 12 membri, iar urmaşii lor în funcţie doar din rândul centumviratului sau a "consiliului extern". Membrii acestui din urmă organ au fost numiţi de consiliul intern". Astfel, funcţiile au fost ocupate, de regulă, de membrii aceloraşi familii. Acest sistem s-a anchilozat în sec. al 17-lea, astfel că puterea a fost exercitată de o oligarhie patriciană formată din 180-200 de familii. Plebea s-a răsculat de mai multe ori împotriva stăpânirii acesteia. Asemenea răscoale au izbucnit în 1514 la Sighişoara, în 1645 la Sibiu, în 1658-1659 din nou la Sighişoara, iar în 1688 la Braşov. Situaţia a fost îngreunată şi de contradicţiile dintre oraşele săseşti. Mai ales Sibiul şi Braşovul concurau. Deoarece Universitatea nu avea un organ executiv care să fi impus hotărârile adunărilor generale pe întreg teritoriul Pământului Crăiesc, s-a întâmplat ca Braşovul să nu le respecte sau, pur şi simplu, să nici nu apară la lucrările Universităţii.

            Privilegiile săseşti în timpul stăpânirii habsburgice
          Fundamentul juridic al guvernării habsburgice a Transilvaniei a fost Diploma leopoldină din 1691, care cuprindea următoarele:

 - în ceea ce priveşte religiile recepte, bisericile, şcolile, parohiile, totul rămâne neschimbat şi nici nu se vor introduce modificări;
 - suveranul habsburgic a reconfirmat pentru stări toate daniile, funcţiile şi demnităţile, veniturile şi averile;
- Approbatele şi Compilatele ca legi ale ţării precum şi Tripartitum-ul lui Werbőczi şi sistemul juridic al naţiunii săseşti rămân neatinse;
- fiecare funcţie, fie aceasta politică, juridică sau economică, va fi ocupată de ardeleni, deci de unguri, secui sau saşi;
- suveranul garantează toate acestea cu amendamentul ca cei propuşi din rândul stărilor să fie prezentaţi domnitorului în scopul confirmării lor; însă în ceea ce priveşte celelalte demnităţi, juzii regali ai saşilor şi secuilor, comiţii nobililor, juzii şi primarii, care fuseseră aleşi până atunci, vor fi aleşi în continuare potrivit libertăţii şi cutumei lor.
        Diploma leopoldină a păstrat deci în continuare sistemul celor trei naţiuni şi patru religii recepte. (catolică, reformată, evanghelică, unitariană). Înaintea emiterii diplomei, sub conducerea comitelui Valentin Franck (1643-1697), saşii au purtat discuţii cu administraţia habsburgică, având mare grijă să-şi păstreze privilegiile, libertatea religioasă, valabilitatea Eigenlandrecht-ului şi libera alegere a judelui. Au reuşit chiar să împiedice ca nobilii să capete dreptul de a se aşeza în oraşele săseşti.
         Privilegiile săseşti precum şi ale celorlalte stări au fost periclitate de reformele lui Iosif al II-lea, care voia să zdrobească fundamentele particularismelor de stare. Iosif al II-lea a abrogat Diploma leopoldină. În 1781, a introdus concivilitatea şi a abolit dreptul exclusiv de proprietate şi cetăţenie al saşilor, astfel că de acum încolo se puteau aşeza ungurii şi românii în oraşele săseşti. În 1784, a desfiinţat Universitatea Naţională şi i-a confiscat averea pentru Fisc. A desfiinţat sistemul scaunelor şi provinciilor, iar unităţile administrative săseşti au fost integrate comitatelor nou create. Ca urmare a reformelor iosefine, saşii şi-au pierdut rolul în stat. Impunerea reformelor n-a putut fi împiedicată nici de Samuel Bruckenthal (1721-1803); datorită opoziţiei sale a fost depus din funcţia de guvernator. Ca şi celelalte două stări, saşii au protestat într-un memorand împotriva reformelor. Universitatea şi privilegiile săseşti au fost repuse în drepturi doar în 1790, când Iosif al II-lea si-a retras reformele. Însă sistemul privilegilor săseşti nu mai putea fi susţinut în întregime. Dieta din 1791 a votat concivilitatea, cu toate că a legat dreptul de cetăţenie de anumite condiţii ca averea, instruirea, calitatea de membru într-o breaslă. Dieta din 1792 de la Cluj a desfiinţat sistemul de vot pe stări, drept care saşii au ajuns în minoritate faţă de voturile ungurilor şi secuilor. Universitatea Naţională şi sistemul ei administrativ şi juridic s-a menţinut însă cu mici întreruperi (1848-1849, 1849-1860) până în 1876.

Sfârşitul autonomiei teritoriale săseşti
Saşii s-au scindat după compromisul din 1867 (formarea Monarhiei Austro-Ungare) în două partide în funcţie de atitudinea faţă de noua ordine statală. "Saşii bătrâni", reprezentând funcţionarii şi elita clericală, s-au exprimat pentru păstrarea autonomiei teritoriale a saşilor. "Saşii tineri", reprezentând mica burghezie şi meşteşugărimea, priveau cu simpatie Ungaria liberală. Ei erau de părere că Universitatea Săsească nu mai era o instituţie corespunzătoare cerinţelor epocii şi sub lozinca "comunităţii libere într-un stat liber" au militat pentru o mai mare autonomie a unităţilor administrative. În adunarea săsească din 1872 de la Mediaş, saşii au luat cunoştinţă de dualism, dar au menţinut revendicarea păstrării autonomiei teritoriale. Guvernul ungar însă considera că autonomia teritorială săsească nu este compatibilă cu principiile statului naţional maghiar, cu liberalismul burghez și, potrivit concepției elitei politice maghiare, era rămășiță a statului bazat pe sistemul medieval al stărilor. În 1876, Parlamentul Ungariei a aprobat articolul XII privind Pământul Crăiesc, organizarea Universităţii Săseşti, precum şi averea Universităţii, respectiv a aşa-numiţilor Şapte Juzi. Pentru interpretarea corectă a acestei legi, ea trebuie aşezată în contextul epocii şi luate în calcul consecinţele. Cele mai importante paragrafe sunt:

- în ceea ce priveşte reglementarea teritoriilor municipale, care va cădea sub incidenţa unei legi speciale, Pământul Crăiesc şi teritoriile învecinate vor fi supuse aceleaşi autorităţi. În ceea ce priveşte Pământul Crăiesc, diferenţele existente până acum în administraţie vor dispărea (1 §) ;
- funcţia de comite al saşilor se aboleşte, iar titlul va trece asupra preşedintelui adunării generale, comitele comitatului Sibiu (2 §);
- universitatea Săsească va deveni o autoritate culturală şi va avea în continuare competenţe în a dispune asupra averii Universităţii, în executarea folosirii fundaţiilor administrate conform destinaţiei acestora, precum şi exercitarea controlului (3 §);
- averea Universităţi Săseşti va putea fi folosită doar în scopuri culturale (4 §);
-  dreptul proprietăţii privind averea Universităţii Săseşti rămâne neatins de legea în vigoare (5 §);
  - veniturile din averea Universităţii se află sub incidenţa liberei dispoziţii şi trebuie folosite spre beneficiul întregii populaţii proprietare fără deosebire de religie şi limbă (6 §);
  - averea Universităţii se află la dispoziţia adunării generale a Universităţii în accepţiunea şi între limitele fundaţiilor, precum şi a dreptului de control al statului (7 §);
  - asupra averii aşa-numiţilor Şapte Juzi (…) dispun sub preşedinţia comitelui comitatului Sibiu acei membrii ai adunării generale care reprezintă acele oraşe şi districte ale Pământului Crăiesc care formează împreună proprietarii bunurilor celor Şapte Juzi (17 §).

Împotriva aprobării legii, "bătrânii saşi" au protestat vehement, însă câţiva deputaţi parlamentari din rândul "tinerilor saşi" au votat-o. Desigur, pierderea autonomiei teritoriale a atins în mod sensibil comunitatea săsească şi atitudinea afectivă se poate regăsi şi în acele lucrări istoriografice săseşti care, de altfel, încearcă să atingă dezideratul obiectivităţii ştiinţifice. Dacă luăm în considerare condiţiile politice ale epocii, ne dăm seama că Universitatea Săsească nu mai era viabilă în forma ei medievală. În Europa sec. al 19-lea, tendinţa spre impunerea statului naţional şi egalitatea drepturilor devenise generală, iar elita politică maghiară şi-a propus atingerea acestui ţel. În statul naţional maghiar, care dispunea de o administraţie unitară, autonomia teritorială săsească nu-şi mai avea locul, chiar şi pentru faptul că majoritatea populaţiei Pământului Crăiesc o formau deja românii şi exista şi o populaţie maghiară redusă numericeşte. În interpretarea legii, trebuie să avem în vedere ce s-a desfiinţat şi ce s-a păstrat din Universitatea Săsească: au fost abolite competenţele politice, administrative şi juridice ale Universităţii, deci esenţa privilegiilor moştenite din Evul Mediu. Scaunele şi districtele săseşti au fost integrate în comitatele nou create.
- Legea a respectat în mare măsura principiul egalităţii civile când a prescris că întreaga avere a Universităţii Săseşti trebuie întrebuinţată în folosul întregii populaţii, fără deosebire de religie şi limbă, deci nu puteau fi excluşi românii şi maghiarii.
- Norma juridică s-a bazat pe inviolabilitatea proprietăţii private şi a păstrat întreaga avere a Universităţii Săseşti.
- A avut în vedere şi anumite considerente teritoriale, atunci când a stabilit competenţa lor în alegerea adunării generale a Universităţii sau în administrarea averii celor Şapte Juzi.
- Hotărârile Universităţii au fost luate de adunarea generală aleasă, dar pentru validarea lor era necesară aprobarea Ministerului de Interne sau a celui al Cultelor şi Educaţiei.
     Universitatea funcţiona deci în forma unei enorme fundaţii culturale, însă sub controlul statului, pe baza dreptului de intervenţie, numind şi preşedintele, comitele comitatului Sibiu, aceşti comiţi fiind, de regulă, saşi.
     Statul maghiar n-a desfiinţat deci Universitatea, ci a restructurat-o şi a integrat-o în statul naţional unitar maghiar. Organizaţia a rămas în continuare o corporaţie de mare putere, a cărei datorie a fost sprijinirea vieţii culturale şi a sistemului şcolar săsesc. Prin aprobarea legii, "naţiunea" săsească de stare s-a desfiinţat, iar saşii au devenit una din naţionalităţile moderne ale Ungariei, a cărei coeziune o reprezenta etnia. În această situaţie, Biserica evanghelică a saşilor a căpătat un rol important. Aceasta, la fel ca şi celelalte biserici din Ungaria, dispunea de autonomie, era sprijinită din bugetul de stat şi a devenit pilonul cel mai important al identităţii naţionale.
    Universitatea Săsească a pierdut cea mai mare parte a averii sale în România interbelică. Reforma agrară din 1921 a fost astfel înfăptuită încât biserica evanghelică săsească, respectiv Universitatea Săsească, a pierdut 55% din avere. În 1937, fundaţia Universitatea Săsească a fost desfiinţată, iar averea ei împărţită între biserica evanghelică săsească şi societatea culturală românăAşezământul Cultural Mihai Viteazul.
     Sistemul privilegiilor săseşti ca şi autonomia săsească ţine, prin urmare, de istorie; în Transilvania însă este o tradiţie vie. Studierea ei ca şi învăţămintele ei sunt însă, în contextul actual al formării mişcărilor regionale şi de autonomie, de revigorare a specificului local în Europa, inclusiv în România, mai importante ca oricând.

Bibliografie
Szekfű Gyula: Az erdélyi szász történetírás. In: Magyarságtudomány, 1943. pp.174-198;
Jakab Elek: A királyföldi viszonyok ismertetése, I-II. Pest, 1871; Georg Daniel Teutsch, Friedrich Teutsch: Geschichte der Siebenbürger Sachsen für das sachsische Volk. I-IV. Hermannstadt, 1925; Eduard Müller: Die sachsische Nationsuniversitat in Siebenbürgen. Ihre verfassungs- und verwaltungsrechtliche Entwicklung 1224-1876. Hermannstadt, 1928; Endes Miklós: Erdély három nemzete és négy vallása autonómiájának története. Bp., 1935; Georg Ed. Müller: Stühle und Distrikte als Unterteilungen der Siebenbürgisch-Deutschen Nationsuniversitat 1141-1876. Hermannstadt, 1941; Lovas Rezső: A szász kérdés Bethlen Gábor korában. Századok, 1944. pp.419-462; Quellen zur Geschichte der Siebenbürger Sachsen. Hrsg. von Ernst Wagner. Köln-Wien, 1976; Geschichte der Deutschen auf dem Gebiete Rumaniens. Bukarest, 1979; Die Siebenbürger Sachsen in den Jahren 1948-1918. Red. von Carl Göllner. Köln-Wien, 1988; Erdély története, I-III. Főszerk. Köpeczi Béla. Bp., 1986; Gruppenautonomien in Siebenbürgen. 500 Jahre siebenbürgisch-sachsischse Nationsuniversitӓt. Hrsg. von Wolfgang Kessler. Köln-Wien, 1990; Georg Kraus: Erdélyi krónika 1608-1665. Vogel Sándor fordításában, bevezetésével és jegyzeteivel. Bp., 1994; Ela Cosma: Colonizarea sașilor: începutul unei istorii care moare. În: Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, 33, Cluj, 1994. pp.61-69; Istoria germanilor de pe teritoriul României. În: Convergențe transilvane. III. Sibiu,1995; Hévizi Józsa: Regional and Ecclesiatical Autonomy in Historic Hungary. Bp., 1996; Konrad Gündisch: Siebenbürgen und die Siebenbürger Sachsen, München, 1998; Zsolt K. Lengyel und Ulrich A. Wien: Siebenbürgen in der Habsburger-Monarchie. Vom Leopoldinum bis zum Ausgleich 1690-1867. Wien, 1999; Harald Roth: Kis Erdély-történet. Csíkszereda, 1999; Politica, biserica și școala la sașii ardeleni în timpul dualismului (1867-1918). În: Istoria României, Transilvania. II. (1867-1914). Coord. Anton Drăgoescu, Cluj, 1999. pp.244-284;Vogel Sándor: Az Erdélyi szászok. Honismeret, 2001/3, pp.96-104;
Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan: Die Deutschen in Rumänien Cluj-Napoca, 2002; Vogel Sándor: "Siebenbürgen süße Heimat" - Az erdélyi szász identitás - In: Kik vagyunk és miért Írások az identitásról Szerk. Veress Zoltán  Bp. Stockholm, 2008. pp.267-297.

                                                                                                  Traducerea: Edit Szegedi



Comentarii

Translate this blog