duminică, 6 martie 2016

Muzică de jaf şi voie bună - Baladele haiduceşti sau manelele cu interlopi de pe vremea fanarioţilor



Carol Popp de Szathmari - Taraful of Ochi-Albi, 1860
    Gândul că există vreo asemănare între baladele populare haiduceşti, izvorâte din însăşi încordarea fibrei naţionale a neamului, cum cred unii, şi manelele cu interlopi de care duduie youtubu', poate părea la o primă vedere o prostie cât Casa Manelelor Vitan şi o terfelire nejustificată a valorilor româneşti neaoşe. Lăsând însă la o parte reclama făţişă (şi pro bono, pe deasupra!) şi temperându-ne accesele de febră naţională, cu puţină răbdare, s-ar putea să descoperim că, între ei, Dani Mocanu şi Barbu Lăutaru s-ar putea să împărtăşească, la diferenţă de-un secol jumate, afinităţi tematice nebănuit de similare.
    În primul rând, între lăutarii de manele de azi şi lăutarii de altă dată există nu doar asemănări, ci şi o filiaţie cât se poate de directă. Cei mai mulţi dintre manelişti provin din vechi familii de lăutari, moştenind pe calea educaţiei muzicale talentul şi meşteşugul părinţilor lor. Apoi, cu denumirea de manele, numeroase cântece orientale tărăgănate acompaniau party-urile exclusiviste ale boierilor moldo-vlahi din vechime, aşa cum rememorează Alecu Russo pe la 1840:
„Ţiganii trăgea la manèle de se omora, cucoanele sulimenite ofta, iar boierii aşazaţi pe covoare bea vutcă în papucii amorezelor; îşi zvârlea în sus fesurile şi se săruta cu lăutarii”[1]

Bineînţeles, ceea ce era considerat odată manea probabil că nu mai seamănă tare mult cu ceea ce numim astăzi, îndeobşte, manele. Şi tot probabil, multe dintre elitele noastre actuale, care strâmbă sclifosit din nas când se aud manele, le-ar aprecia acum pe cele din vremea lui Russo, deşi mă îndoiesc că s-ar săruta cu lăutarii. Le-ar aprecia totuşi, mai ales dacă le găteşte Mircea Dinescu şi-i dă la televizor în timp ce se îmbuibă cu mâncăruri la fel de tradiţionale ca şi muzica muzicanţilor invitaţi să cânte şi să se uite-n gura lor. Dar asta e altă discuţie. Ce contează e că „ţiganii” lui Russo, care „trăgea la manèle de se omora”, sunt cel mai probabil aceiaşi care cântau prin hanuri, cârciumi şi pe unde mai era cerere, între altele, şi baladele haiduceşti în cauză, şi că din stirpea lor provin şi numeroşi manelişti de astăzi.
    Dar hai să ne întoarcem la oile noastre negre, căci universul manelelor fără interlopi e ca şi folclorul fără haiduci[2]. Iar dacă între lăutarii de ieri şi maneliştii de astăzi nu sunt mari diferenţe, şi voi reveni imediat cu alte lămuriri, îndrăznesc să zic că nici infractorii notorii de astăzi nu se deosebesc tare mult de haiducii de odinioară. Acum, cred că nu multă lume se va da peste cap să se lămurească ce-i ăla un infractor, căci, nu-i aşa? ştie toată lumea care-i treaba cu hoţii şi borfaşii. Cu haiducii însă, toată lumea ştie că sunt orice, numai infractori nu! Cum să fie un infractor unul care fură de la bogaţi, ca să împartă prada săracilor? Însă oricât de mult aş rezona cu ideea de redistribuire a averilor, însăşi ideea în jurul căreia s-a construit întreaga mitologie socială a haiduciei, n-am cum să mă pun de-a cumezişul evidenţelor documentare.
    Românii, ca mai toate popoarele lumii, au şi ei eroii lor de drumul mare, ca Pintea Viteazul, Ştefan Bujor, Iancu Jianu şi mulţi alţii asemenea lor, însă de fiecare dată când vreun istoric entuziast se apleacă asupra faptelor lor de codru, sperând să descopere biografiile unor „răzbunători ai săracilor”, documentele de arhivă le dezvăluie în schimb, şi parcă în răspăr, doar spolieri mărunte, multă violenţa, adesea nechemată, jaful nediscriminat din puţinul sau multul tuturor claselor sociale, complicităţi dubioase cu boieri şi autorităţi ale vremii, şi, în vârful dezamăgirilor, nicio instanţă a distribuirii dezinteresate a prăzilor către nedreptăţiţii societăţii[3]. Am zice că astfel de indivizi seamănă mai degrabă interlopilor de astăzi. Totuşi, dacă haiducul nu e nimic altceva decât un infractor, de unde buna lui reputaţie în atât de multele balade populare?
    Şi pentru că şi alţii, de prin alte ţări, au aceeaşi nedumerire cu privire la haiducii lor, hai să vedem cum îşi explică aceştia situaţia. Lămuririle se împart, în mod convenabil, în două curente. Întâi este Eric Hobsbawm, cu teoria sa a banditului social, o conceptualizare a haiduciei în termenii ei clasici (sau, mai precis, romantici): o formă de protest social pre-politic, prin care se înfăptuia o oarecare redistribuire a averilor şi se îndreptau relele societăţii. Ori, dacă aşa stă treaba, pentru istoricul britanic numeroasele balade nu pot fi decât confirmări ale modelului propus de el[4]. Dar, după cum am văzut, la o inspecţie atentă a surselor toată şandramaua teoretică hobsbawmiană se năruie, iar istoricilor din tabăra adversă, numită pompos 'revizionistă', nu le rămâne decât să spună încrezători că haiducul nu e decât un construct, a figment of human imagination, cum zice Anton Blok. Iar baladele ce le cântă faptele, nimic altceva decât materializarea lirică a năziunţelor unei clase sociale abuzate (ţăranii, în speţă), care n-au de-a face deloc cu realitatea istorică[5], ce-o mai fi însemnând şi asta.
    Aşadar, să fie oare aşa cum zic 'revizioniştii'? Sau o fi având Hobsbawm dreptate şi baladele populare reflectă realitatea? Că poate documentele de anchetă (pe care se bazează 'revizioniştii') sunt, de fapt, cele care ocultează adevărul, fiind măsluite de clasele dominante, preocupate să radieze din depoziţiile bandiţilor pe care pun mâna numeroasele lor acte de protest social şi redistribuire?[6] Un răspuns scurt: n-are absolut nicio importanţă! Căci dacă îţi baţi capul să iei la rând baladele populare haiduceşti culese în secolul al XIX-lea prin ţările române, ai să vezi că atât unii, cât şi ceilalţi se ceartă pe tema veridicităţii discursului romantic cu privire la haiducie[7] şi nicidecum a celui popular. Pentru că în balade, unii haiduci, cum este Iancu Jianu de pildă, nu se jenează să se laude în mod frecvent cu comportamentul său anti-social:
- Măi, n-aţi auzit d-un Jian,
Că ia vinu fără bani
Şi mieii de la ciobani,
Şi el nu dă niciun ban?
Şi păinea de la brutari
Căci, ne lămureşte tot el cu logica-i haiducească: „Când oi sta să tot plătesc,\La ce focu haiducesc?”[8]
Cum se poate, atunci, ca un haiduc de talia lui Jianu să se năpustească asupra unora din cele mai de jos obraze ale societăţii valahe din secoul al XIX-lea? El care, vorba lui Iorga, practica „o haiducie sui generis[9]? Iată, deci, că putea. Şi nu doar atât, căci s-a găsit şi unul să-i facă şi-un cântec în care să-i detalieze ruşinoasele-i ispărvi, dar un cântec de care banditul să fie mândru, totuşi. Şi nici nu e singurul haiduc cu un asemenea cazier. Codrean, alt bandit la fel de popular, afişează aceeaşi nediscriminare când vine vorba să tâlhărească[10], şi mai sunt şi mulţi alţii care parcă au ceva cu ciobanii şi nu mai contenesc în a-i jefui şi a-i batjocori de câte ori au ocazia[11]. Bineînţeles, în cântecul popular, ca şi în viaţa reală, tot boierii şi negustorii sunt ţintele predilecte ale jafului, căci dacă ciobanii deţineau caşul (pe care bandiţii nu ezitau să-l ia cu de-a sila), elita economică deţinea, în schimb, 'caşcavalul'. Calculul profitabilităţii antreprizei haiduceşti, mai degrabă decât vreun comandament de ordin moral sau social, dicta, în cele din urmă, selecţia victimelor.
    Totuşi, cu toate păcatele lor, nu e oare loc în sufletul acestor haiduci de baladă şi pentru puţină redistribuire, căci altfel de unde le-a venit elitelor romantice ideea de a le-o consemna în fişa postului? Păi... din baladele însele! Că de unde altundeva? Haiducul Ştefan Bujor, prins, adus în faţa divanului şi chestionat cu privire la locurile pe unde şi-a dosit prăzile îi răspunde boierului divanit:
- Le-am ascuns pe la copaci,
De-agiutor la cei săraci,
Să-şi cumpere boi şi vaci!
[12]
   Iată câtă conştiinţă socială în numai trei versuri! Din păcate, în afara acestei formule, de altfel frecventă[13], şi a variantelor ei, rar mai găsim vreo referire la proverbiala redistribuire haiducească a prăzilor sau îndreptarea relelor. Şi aici mă gândesc la o înşiruire a faptelor întrucâtva mai elaborată decât o scurtă formulă, de tipul istorioarei cu privire la Jesse James, care, se spune, ar fi împrumutat bani unei unei văduve sărace ca să-şi plătească datoria către un bancher, pe care bancher, mai apoi, îl pradă ca să-şi recupereze banii[14]. În schimb, baladele populare haiduceşti abundă în fapte cu mai puţină consistenţă politică, cum sunt descrierile detaliate ale festinurilor din codru, încleştările armate cu potera, episoadele amoroase cu cârciumăriţe sau cele de aventură în travesti[15]. Totuşi, testamentul haiducului, aşa cum îl expune Bujor în faţa divanului, este o formulă recurentă în epica haiducească, una cu siguranţă pe placul oropsiţilor care-şi aplecau urechea la cobza şi glasul lăutarului. Ea este însă tot atât de recurentă ca şi cele care atestă jaful nediscriminat practicat de Jianu sau Codrean, şi tot atât de recurentă ca unele din care reiese cârdăşia banditului cu întâiul spoliator al ţării, totodată, duşmanul de clasă ultim al haiducilor, anume domnitorul, indiferent în care variantă, fanariotă sau naţională (căci pentru bieţii ţărani care-i plăteau dăjdiile, întotdeauna supradimensionate, n-avea absolut nicio importanţă). Iată, deci, cum i se adresează câteodată vodă haiducului: „Cât voi fi eu în domnie,\Să fii şi tu în haiducie” sau „Haiduceşte, vere-n pace\Domnia n-are ce-ţi face.”[16]
    Aşa stând lucrurile, cum oare s-ar putea explica amalgamul acesta de atitudini care fac, în aparenţă, din haiducul de baladă un personaj de o crasă ambiguitate morală şi nicidecum un stereotip social de factură romantică? Răspunsul trebuie căutat la lăutarii din acea perioadă, căci ei sunt cei care mânuiau cuvântul cântat şi tot ei cei care născoceau formulele acestea de tot felul cu care-şi împănau cântecele. Ca şi lăutarii de manele de astăzi, cei din vechime nu cântau pentru propria lor plăcere, ci pentru plăcerea publicului lor, fiind nici mai mult, nici mai puţin decât nişte „fabricanţi de emoţii”[17]. Tot ca şi lăutarii de manele de astăzi, cei de odinioară intrau în legătură cu interlopii vremurilor lor, mai ales prin hanuri şi cârciumi, unde documentele îi plasează atât pe unii, cât şi pe ceilalţi[18], dar şi la nunţi, botezuri şi alte evenimente comunitare la care haiducii, ca şi interlopii de astăzi, participau netulburaţi de autorităţile corupte sau nebăgătoare de seamă[19]. Slobod la pungă, cum îl ştim, haiducul nu are cum să nu fie unul dintre cei mai valoroşi clienţi ai lăutarului. Astfel, el îşi poate comanda singur o piesă, sau, şi mai probabil, lăutarul îi poate face una nerugat, poate chiar pe loc, căci îi e plină tolba cu formule de-a gata[20]. În versurile ei, lăutarul îl poate face pe haiduc darnic cu cei săraci, iar pentru el aşa şi pare, deoarece banditul nu ezită să-şi retribuie consistent numeroasele gazde şi tăinuitori de prin sate, şi, oricum ar fi, postura filantropică nu-l pune decât într-o lumină bună. Că ia miei de la ciobani şi pâinea de la brutari, cum zice cântecul, nici asta n-are cum să-i dăuneze imaginii, pentru că, aşa cum e cazul şi cu interlopii de astăzi, omul muncitor e „fraierul”, cel care nu se 'descurcă' altfel[21]. Iar baladele haiduceşti se arată adesea circumspecte în ceea ce priveşte viaţa onestă, legală, dar lipsită de orice satisfacţie şi recompensă. Iată ce le zice, de pildă, Miu Cobiul haiducilor rivali pe care-i dovedeşte în confruntare directă (că doar şi haiducii se bat între ei, cum şi clanurile interlope se răfuiesc unele cu altele), nişte indivizi nedemni de viaţa de codru:
- Voi, neputincioşi
Şi nepricopsiţi,
Codrul părăsiţi,
Vii ca să pliviţi,
Porumb să prăşiţi,
Fân ca să cosiţi,
Iarna să-mi tuşiţi,
Vara să-mi ihniţi!
[22]
Cât despre complicitatea cu domnia? Păi nu zic şi maneliştii noştri despre barosanii pe care-i cântă că-s mai presus de toţi, că-i au pe toţi la mână şi legături în cele mai înalte locuri? Şi nu aflăm adesea că portretul schiţat de lăutar nu e departe de adevăr?
    Aşadar, nu e nimic ambiguu în portretul haiducului de baladă, cum nu e nimic ambiguu nici în portretul interlopului de manea. Atât unul cât şi celălalt sunt membrii unor subculturi delincvente care se ghidează după un set de valori aparte, pe care simt nevoia să le justifice la nivel public. Muzica populară (căci şi balada şi maneaua sunt cât se poate de populare) este vehiculul ideal al acestei justificări, iar lăutarul mânuitorul ei cel mai abil. Şi nu vă imaginaţi că asemenea justificări vorbesc doar în numele haiducilor şi complicilor lor, căci astfel de subculturi includ şi membri pasivi, oameni de rând care se conformează legilor, dar care-l tolerează, sau chiar îl apreciază pe haiduc (cel puţin atâta vreme cât nu intră în conflict direct cu el) pentru faptul că a găsit o modalitate alternativă de acces la mobilitatea socială ascendentă îndeobşte refuzată lor[23]. Şi oare nu e acelaşi cazul şi astăzi, cu cei de la marginea societăţii, pe care oportunităţiile legale de a-şi îmbunătăţi condiţia îi ocolesc sistematic, şi care se arată încântaţi de interlopul local, singurul model de succes din comunitate? Ascultaţi o manea cu interlopi şi mai reflectaţi.


1Alecu Russo, Studie moldovană, în „Piatra-Teiului. Scrieri alese”, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 23.
2Nu e doar un joc de cuvinte. Aproape 30% din baladele populare culese au ca subiect predilect haiducia, într-o formă sau alta, procent care face din acestea unul dintre cele mai reprezentative genuri populare la români, vezi Adrian Fochi, Cîntecul epic tradiţional al românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, pp. 68-69.
3Acest portret lumesc al haiducului se dezvăluie, în mod invariabil, ori de câte ori documentele de arhivă care-l privesc sunt numeroase şi detaliate; de exemplu la Susana Andea, Avram Andea, Haiducul Pintea şi lumea sa: 1693-1703, Editura Supergraph, Cluj-Napoca, 2003; Paul-Emanoil Barbu, Ştefan Bujor între legendă şi adevăr. Studiu şi documente, Editura ALMA, Craiova, 2011. Când, dimpotrivă, sursele sunt puţine, biografia haiducului este eroică şi încadrabilă tipologiei încetăţenite, de pildă, la Paul Emanoil Barbu, Haiducul Inacu Jianu. Adevăr şi legendă, Editura ALMA, Craiova, 2010 (cu o primă ediţie în 1998).
4Eric Hobsbawm, Bandits, Abacus, 2001.
5Anton Blok, The Peasant and the Brigand: Social Banditry Reconsidered, în „Comparative Studies in Society and History”, Vol. 14, No. 4, 1972, pp. 500.
6Acesta este un argument frecvent în istoriografia marxistă a problemei. Mulţi dintre aceşti istorici nu iau în seamă însă că, până cel puţin în modernitatea târzie, cea mai mare parte a populaţiei rurale, de ochii cărora ar ascunde elitele asemenea fapte dezinteresate, era analfabetă şi n-ar fi putut citi despre ele nici de ar fi avut acces la actele anchetei. Ceea ce ne aduce în faţa unei alte inconsecvenţe a argumentului: justiţia din vechime era publică doar în ultima fază a ei, aceea a pedepsirii. În rest, toate procesele se derulau cu uşile închise, aşa că elitele n-aveau ce să ascundă de urechile plebei.
7Banditul nobil, cum îi zice în literatura occidentală, este în bună parte o creaţie a elitelor romantice ale secolului al XIX-lea. Preluându-i portretul ambiguu pe care i-l trasează folclorul, acestea l-au fasonat până într-acolo încât l-au făcut purtătorul idealurilor lor sociale şi naţionale. E uşor de văzut cum, într-o epocă a spolierii ţărănimii, banditul putea juca rolul de vector al ideii de redistribuire pe care o susţineau multe dintre elitele progresiste. Vezi despre fasonarea unei imagini a banditului în scopurile politice ale elitelor la Paul Sant Cassia, “Better occasional murderers than frequent adulteries”. Banditry, violence and sacrifice in the Mediterranean, în „History and Anthropology”, 2000, Vol. 12, No. 1, pp. 65-99. Despre manipularea folclorului de către elite, în general, la Peter Burke, Popular Culture in Early Modern Europe, Harper Torchbooks, New York, Hagerstown, San Francisco, London, 1978.
8Grigore G. Tocilescu, Christea N. Ţapu, Materialuri folcloristice, vol. 1, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 242.
9Nicolae Iorga, Istoria românilor - Vol. VIII - Revoluţionarii, Bucureşti, 1938, p. 309.
10Grigore G. Tocilescu, Christea N. Ţapu, op. cit., p. 261.
11Ovid Densuşianu a găsit numeroase asemenea exemple, vezi Vieaţa păstorească în poesia noastră populară, vol. 2, Editura „Casa Şcoalelor”, Bucureşti, 1923, pp. 26-32.
12Vasile Alecsandri, Poesii populare ale românilor, Bucureşti, 1866, p. 157.
13Cu privire la recurenţa acestei formule vezi la Al. I. Amzulescu, Cîntecul epic eroic. Tipologie şi corpus de texte, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1981.
14Istorioara la Eric Hobsbawm, op. cit., pp. 48-49. Asemenea istorioare, în care eroul dă dovadă de o conştiinţă socială dezvoltată, apar în medii populare sensibil diferite de cel al ţărilor române din secolele XVIII-XIX. Mitul lui Jesse James, în speţă, ia naştere în mediul rural american din statul Missouri, în vremea Reconstrucţiei, o societate letrizată şi deosebit de conştientă din punct de vedere politic, spre deosebire de cea contemporană românească. Vezi detalii la T. J. Stiles, Jesse James – Last Rebel of the Civil War, Vintage Books, New York, 2002.
15Aceaşi situaţie se constată şi în baladele populare englezeşti cu Robin Hood sau cu alţi bandiţi, unde dărnicia faţă de săraci abia că e menţionată, vezi A.J. Pollard, Political Ideology in the Early Stories of Robin Hood, în Owtlaws in Medieval and Early Modern England. Crime, Government and Society, c. 1066-c. 1600, Asghgate, 2009, pp. 111-128; Barbara A. Hanawalt, Ballads and Bandits Fourteenth-Century Outlaws and the Robin Hood Poems, în Barbara A.Hanawalt (ed.), Chaucer's England : Literature in Historical Context, University of Minnesota Press, Minneapolis, 1992, pp. 154-175.
16Formulele acestea sunt destul de răspândite, după cum atestă Adrian Fochi, op. cit., p. 64. Ele au totuşi şi o acoperire istorică, căci sunt destul de numeroase cazurile în care domnia amnistiază haiduci, sperând la domesticirea acestora, pentru ca, mai apoi, unii să apuce iarăşi calea codrului.
17Expresia aparţine lui Victor Stoichiţă, citat la Adrian Schiop, Şmecherie şi lume rea: universul social al manelelor, Bucureşti, 2014, p. 106 (teză de doctorat).
18Haiduci în cârciumi şi hanuri: Emanoil Em. Săvoiu, Haiducia în Oltenia, Editura Sitech, Craiova, 2010, pp. 67-69; Constanţa Ghiţulescu, Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti 1750-1860, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013, p. 309. Lăutari în cârciumi: C. Bobulescu, op. cit., p. 128 şi pp. 129-130.
19Haiducul Ştefan Bujor este atestat documentar ca participând la un botez în calitate de naş, botez la care cântă şi nişte lăutari, pentru care petrecerea se termină cam sumbru. Căci după ce se îmbată, doi dintre cetaşii lui Bujor se iau la harţă, iar din schimbul de focuri rezultat, unul dintre lăutari este rănit, vezi Paul-Emanoil Barbu, Ştefan Bujor între legendă şi adevăr. Studiu şi documente, Editura ALMA, Craiova, 2011, pp. 112-113 şi p. 167.
20Trasarea întregului proces prin care ia naştere o baladă haiducească este în mod evident o speculaţie, geneza ei fiind imposibil de trasat documentar. Există totuşi o mărturie a lui Iancu Jianu, înregistrată de Dimitrie Papazoglu, în care haiducul povesteşte că cântecul lui i-a fost scornit de un „ţigan vier” de-al său, împreună cu alţi lăutari, şi reprodus prin cârciumi, imediat după prinderea lui Jianu de către vodă Caragea. Mărturia confirmă astfel că baladele iau naştere în proximitatea banditului şi că nu sunt, în niciun caz, proiecţii idealizate ale năzuinţelor clasei ţărăneşti; vezi mărturia la Dimitrie Papazoglu, Istoria fondării oraşului Bucureşti, Fundaţia culturală Marin Speteanu, Bucureşti, 2000, p. 103. Altfel, pe Jianu, doi memorialişti, care au stat la masă cu el, îl înregistrează ca cerând lăutarilor să-i cânte balada, retribuindu-i generos pentru execuţia ei. Unul e Dimitrie Papazoglu, celălalt Constantin Isvoranu, Istoria lui Iancu Jianu, în „Revista pentru istorie, archeologie şi filologie”, Anul I, vol. II, fasc. II, Bucruresci, 1883, p. 411.
21Vezi pe larg la Adrian Schiop, op. cit., pp. 119-125
22G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 555; într-o variantă publicată de Al. Amzulescu, acelaşi haiduc le adresează aceloraşi: “Lăsaţi tâlhăria,\Luaţi plugăria”, Al. I. Amzulescu, Cîntecul epic eroic. Tipologie şi corpus de texte, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1981, p. 506. Aceeaşi atitudine expusă pe larg în balada Haiducul, G. Dem. Teodorescu, op. cit., pp. 338-339.
23Despre subculturile delincvente la Richard A. Cloward, Lloyd E. Ohlin, Delinquency and Opportunity. A Theory of Delinquent Gangs, The Free Press, New York, 1960.

Comentarii

Translate this blog