Etica universitară și spiritul oportunismului

furată de la Vasile. Știe el care

Prin facultate, cînd am început să mă dezgheț nițel și să devin interesat de cele universitare și intelectuale, am aflat întîia oară despre gradul de impostură care domnea în mediul academic în perioada comunistă. Am început să citesc și să ascult profesori curajoși care denunțau proporțile imposturii de atunci, aflînd despre titlurile academice ale Elenei Ceaușescu, despre cele ale lui Ilie Ceaușescu (parcă doctor în științe militare). Am aflat despre Academia Ștefan Gheorghiu, unde o mulțime de nulități și oportuniști se școleau sumar/fictiv pentru a deveni cadre de nădejde sau/și pentru a beneficia de avansări și posturi mai înalte. Ce să mai, am aflat despre întreaga grozăvie și despre hidra care a otrăvit viața intelectuală românească, curmîndu-i dezvoltarea organică…. Eram foarte mînios și plin de ciudă și nu ratam vreo ocazie să pun la punct, categoric și tranșant, pe oricine îndrăznea să aducă pe tapet ceva nuanțe pozitive despre condiția intelectualului/universitarului din acele vremuri. De regulă, explicația pentru toleranța față de astfel de cazuri se fundamenta pe teroarea instituită de instituțiile represive ale regimului, pe frica generalizată care luase în stăpînire nu doar masele populare, ci și elitele intelectuale. Parțial intervenea și lașitatea, oportunismul, complicitatea etc.

       Cînd se întîmpla să dăm peste vreun profesor mai puțin pregătit, situația se lămurea degrabă: e din vremurile trecute, un fel de relicvă a mediocrității și nocivității defunctului regim. Bine că lucrurile se aranjau, că societatea românească și implicit mediul universitar prindeau să se însănătoșească și caracterele să înflorească scutite fiind de umbra terorii și întunecimea fricilor de orice fel. Cînd eram pe la master am aflat că se pot face și bani frumoși în cercetare, că nu ești sortit să fii fomist dacă ai ales să studiezi socio-umane, chiar dacă piața muncii te acceptă doar reconvertit. Se intrase în epoca doctoratelor fast food, croite degrabă în trei ani, pentru a îmbunătăți, cel puțin statistic, situația cercetării din România. Prin 2008-2010 o bursă POSDRU se obținea relativ ușor și era mai mare bătaia pe candidați decît pe profesori coordonatori. Îmi amintesc că am fost oprit într-o zi pe stradă de un venerabil profesor (mă știa de la ceva curs) care m-a întrebat dacă nu vreau să mă înscriu la doctorat sub coordonarea lui. I-am spus că nu pot, că-s doar la master, anul I. M-a lămurit că pot face simultan ultimul an de master și primul an de doctorat, fiindcă făceam parte din ultima generație care absolvise facultatea în sistemul ante-Bologna. Era cît pe ce să mă bag, de frică să nu se gate cumva banii pînă-mi vine rîndul. Dar m-am abținut. Avea să-mi vină și mie rîndul. Atunci am intrat în lumea bună și am avut ocazia să văd cum dospește mediocritatea sub cupola universității. UBB-ul avea sute de doctoranzi, mulți dintre ei nici măcar mediocrii. Unii erau măcar cinstiți și n-aveau ambiții în domeniu. Făceau doctoratul pentru bursele care le asigurau măcar 3 ani de trai decent înaite să-i arunce pe piața muncilor prost plătite. Îi înțeleg perfect, avînd în vedere ce alte variante aveau.

Filosofie în roșu

            Când vine vorba de aducerea bunăstării în lumea de jos, mulți filosofi s-arată. Cam așa s-a întâmplat și în vremurile în care Rusia a roșit. Este un fapt constant reamintit astăzi că filosofia sovietelor se trage din Marx și Engels prin fiul lor Lenin, dar mai puțin familiar este faptul că la un moment dat și Stalin și-a găsit chemarea înspre cea mai înaltă dintre preocupările spiritului (deși s-ar crede că nu l-a invitat nimeni). Doar astfel putea și el să fie exponat al unei galerii trans-istorice care include cârmaci luminați precum Marc Aureliu, Matei Corvin sau Frederic Prusacul. În epoca post-Lenin, filosofia sovietică a fost dominată de două figuri: Abram Deborin (reprezentând tabăra dialecticienilor) și Nikolai Bukharin (figura principală a mecaniciștilor). Pe parcursul anilor 20 cele două tabere au fost într-o continuă competiție, dar în final mecaniciștii au pierdut și aceasta pentru că dialecticienii și-au făcut upgrade doctrinar atât în teorie (e.g. proptindu-și constructele teoretice pe teoria relativității, mecanica cuantică etc.), cât și în practică (e.g. pile în aparatul de stat etc.). În 1929 mecanicismul a fost afurisit în mod oficial întrucât submina dogma materialist dialectică.

Sursă: https://s-media-cache-ak0.pinimg.com/236x/3a/ba/04/3aba04b994645e538b3d6bcd85a3c70e.jpg

În acest context, Stalin a fost cât se poate de hotărât să studieze în amănunt filosofia, iar pentru aceasta l-a desemnat ca tutore pe filosoful Jan Sten, reprezentant de seamă al echipei dialecticienilor. Acesta din urmă trebuia să-l inițieze pe Stalin în misteriile dialecticii, iar programul urma să includă studiul idealiștilor germani, în special Hegel cu a sa Fenomenologie a spiritului, care urma să fie citită alături de Capitalul lui Marx. Întâlnirile se desfășurau de două ori pe săptămână și aduceau față în față un maestru din ce în ce mai epuizat de efortul depus și un discipol care întrerupea expunerea cu întrebări de tipul „ce uz au toate aceste prostii în practică?” sau „ce legătură au acestea cu lupta de clasă?”. După o perioadă de aproximativ trei ani lecțiile au luat sfârșit (cca. 1925-1928), Stalin rămânând cu impresii negative vizavi de idealismul german, ceea ce, desigur, nu i-a pus frâie sentimentului că ar fi un adevărat filosof. Astfel, în 1930, îl găsim pe generalisim în fața unei alese asistențe, unde filosofa cu secera, ciocanul, lopata și ce-i mai venea la mână, arătând cât de multe învățase de la Sten:

            „Întregul morman de bălegar care s-a acumulat în filosofie și științele sociale trebuie  să-l întoarcem cu susul în jos și să-l săpăm din nou. Orice este scris de grupul Deborin trebuie zdrobit. Sten și Karev pot fi aruncați. Sten se dă mare mult, dar este doar un învățăcel al lui Karev. Sten este un tembel disperat. Tot ceea ce poate face e să vorbească. Karev are un cap buhav și se plimbă țanțoș împrejur ca o bășică umflată. În opinia mea, Deborin este o cauză pierdută, dar ar trebui să rămână editor al revistei ca să avem pe cine bate. Colegiul de redacție va avea două fronturi, dar vom avea majoritatea.” (Glover 2001, p. 279)

            Cum nu se putea altfel în cadrul unor asemenea întâlniri, s-au adresat întrebări din partea celor adunați întru adăpare din înțelepciunea sa: „Pe ce anume din filosofie trebuie institutul de filosofi să se concentreze?”

            „A bate, acesta este punctul principal. A bate pe toate fronturile și unde nu a existat bătaie înainte. Deboriții îl văd pe Hegel ca pe un idol. Plekhanov trebuie demascat. Întotdeauna l-a privit de sus pe Lenin. Nici chiar Engels nu a avut întotdeauna dreptate...” (Glover 2001, p. 280)

            … and so on and so on... Rezultatele nu s-au lăsat mult așteptate. În iunie 1937 Jan Sten, în calitatea sa de șef al „idealiștilor menșevici”, în închisoarea Lefortovo, este delegat să vadă cum stă treaba cu lupta de clasă și cu dialectica-n lumea de dincolo (un alt filosof, mecanicistul Bukharin, este și el executat în luna martie a următorului an). În aceeași perioadă articolul lui Jan Sten despre materialismul dialectic, apărut în Enciclopedia sovietică își schimbă creatorul, autorul adoptiv în acest caz fiind Mark B. Mitin. Stalin a produs la rândul său o importantă operă filosofică, cum ar fi de pildă marea capodoperă Materialismul istoric și dialectic (1938), care, în ciuda celor spuse de gurile rele, este foarte originală, gradul de originalitate fiind direct proporțional cu frica respectul față de marele conductor.

Sursă: http://i.imgur.com/8CItM45.jpg

            Cel puțin de la Boethius încoace, personificarea filosofiei într-o femeie pare a fi o temă recurentă în istoria filosofiei occidentale, fiecare filosof fiind vrăjit de aceasta întru mirajul adevărului și înțelepciunii. S-ar crede că de obicei această pierdere de sine nu este nocivă, din contră. Dar într-un cadru cu puternică încărcătură politică, filosofii cu asemenea înclinații se lasă de obicei rătăciți pentru totdeauna de câte o rusalkă ideologică.

Surse:

Jonathan Glover, 2001, Humanity. A Moral History of the Twentieth Century, Yale University Press.

http://www.executedtoday.com/2011/06/19/1937-jan-sten-stalin-philosophy/

https://en.wikipedia.org/wiki/Great_Purge

https://en.wikipedia.org/wiki/Georgi_Plekhanov

https://en.wikipedia.org/wiki/Nikolai_Bukharin

https://en.wikipedia.org/wiki/Abram_Deborin

https://en.wikipedia.org/wiki/Philosophy_in_the_Soviet_Union

https://www.marxists.org/reference/archive/stalin/works/1938/09.htm

etc.

Vouă vă arde de proteste când autoritățile vă hrănesc nevoia de coolness cu festivaluri mișto, ca Untold?

sursa foto:untoldfestival.com

Pentru că Liga Oamenilor de Cultură Bonțideni are în componență membri care au fost cândva studenți și-au stat, cât de cât, prin căminele studențești și unii încă mai șed pe-acolo (nu pentru mult timp), nu puteam rămîne indiferenți la farsa cu cazarea peste vară, pusă în scenă de administrația UBB în parteneriat cu Fundația Share (organizatoare de evenimente culturale pentru o dezvoltare culturală sustenabilă și profitabilă), prin intermediul unora din casta reprezentanților/aleșilor studenților (după cum vehiculează presa clujeană). Așa că în semn de solidarizare cu fraierimea studențească lipsită de înțelegere față de această deschidere a universității către mediul de afaceri și către entertainment-ul de bun augur, reciclăm aici un material din vremuri cel puțin la fel de grele, când o parte din tinerimea studioasă nu-și vedea de lungul nasului. Materialul a fost publicat în revista Luceafărul, nr. 8, an VII, 15 aprilie 1908, la Sibiu. Semnat de ”Un Dascăl”.

Doar un ultim comentariu răutăcios mai strecurăm, înainte să slobozim vocile trecutului. Desigur, ideea cu camparea în Hasdeu, în semn de protest, ni se pare binevenită, dar ținem să reamintim acelui procent infim de studenți critici și nemulțumiți (veșnic), că ei nu sunt reprezentativi pentru populația studențească a cărei voință este mult mai apropiată de cea a managerilor puși pe fericit și relaxat tineretul upgradat la nevoile pieței și încolonat pe terase în așteptarea festivalului. Cum zicea un coleg de redacție, dacă autoritățile locale n-ar fi aplecate spre nevoile tineretului nostru și nu s-ar arăta deschise spre colaborările cu astfel de organizații aducătoare de emancipare și ștaif consumerist, cine pxxa calului v-ar mai occidentaliza? Cine credeți că ar băga bani ca o mulțime ștearsă să se călească cum trebuie în vertijul unor astfel de festivaluri eliberatoare și născătoare de conștiință de piață?

”Träim vremuri grele, când chiar elevii gimnaziali se pun in greva, elevii dela scualele noastre, bineinteles, cari mâne-poimàne vor fi tovaräsii nostri de muncä: viitorul de aur al natiei. La cele patru gimnazii cite biatä avem, cronicarul conștientios a putut remarcà, in interval de un an abia, nu mai putin ca 4 (zis patru) greve. Gimaziul și greva; un record destul de frumusel acesta! Ar fi sä càutäm motivele. La un gimnaziu un profesor a pälmuit pe un elev, in ora de gimnasticä, pentrucă acesta prea erà din cale afara nesubordonat; la celalalt bàietii n'au mai putut suportia brutalitatea si tiranismul cutärui profesor; la al treilea tinerimea nu s'a putut împăca cu gàndul că un profesor zelos le-a tinut in loc de 2 ore de elinä, trei; la al patrulea... băietii nici nu-și pot da bine seamä care a fost pricina grevei, dar s'au pus in grevă determinati de un motiv imaginar, au lipsit o dupá-amiazä dela școalä și apoi s'au reintors iaräș, frumușel, rusinati de copiläria sävârșitä.

1907 din primăvară până în toamnă. Câteva note de I.L. Caragiale

I.L. Caragiale (1852-1912), imagine: http://radioiasi.ro/

În 9 iunie 1912 murea în exilul său berlinez Ion Luca Caragiale. Am ales să cinstim memoria acestui mare scriitor și fin observator al realităților autohtone, publicând un text mai puțin cunoscut, apărut în 11 octombrie 1907 în ziarul Adevărul, după ce fusese publicat, anterior, în Die Zeit, într-o variantă cenzurată.

Capitolul I

Europa era deprinsă de atâția ani să știe că tânărul Regat Român e cel mai solid element de civilizație între Statele balcanice, iubitor de pace și bună înțelegere, atât în relațiile claselor sale sociale, cât și în relațiile internaționale, — un Stat de ordine par excellence. Anul trecut, și-a serbat acest tânăr Regat patruzeci de ani de domnie pacinică și glorioasă a înțeleptului său suveran; ca o încoronare a operei de progres săvârșit în acest timp, el a făcut o frumoasă expoziție jubiliară, care a repurtat atâta succes față de reprezentanții Europei civilizate. A fost un adevărat triumf al muncii și al păcii; Regele a avut de ce să fie mândru și fericit.

Firește dar că recentele răscoale ale maselor țărănești, cari au luat proporțiile unei hotărâte revoluțiuni teroriste, aproape ale unui crunt răsboiu civil, trebuia să producă în Europa emoțiune și uimire. Cine însă cunoaște ca noi de-aproape organele acestui Stat și funcționarea lor se miră acuma, nu de ceea ce se 'ntâmplă, ci — dacă a existat (precum era îndreptățit să nu mai crează) atâta energie în acele mase — cum de n-a izbucnit acest enorm scandal public cu mult mai nainte. În adevăr, poate că nici într-un Stat, din Europa cel puțin, nu există atâta extravagantă deosebire între realitate și aparență, între ființă și mască...

Țara românească este o țară aproape absolut agricolă; câteva începuturi de industrie, protejate într-un mod scandalos de către Stat, și chiar începuturile de exploatare a petroleului, stau, ca producție de avuție națională, într-o proporție infimă, aproape neglijabilă față cu producția agricolă. Pământul țării este stăpânit: de proprietarii mari; între aceștia, cel mai mare e Statul; apoi Coroana, cu domeniile de apanaj; fundațiile de binefacere, ca Eforia Spitalelor; cele culturale, ca Academia, etc.; și marii proprietari particulari; de proprietarii mijlocii, și de proprietarii mici, masa enormă a țăranilor, împroprietăriți de la 64 și de la 88.

Toți țărănii sunt plugari; ei cultivă micile lor proprietăți și proprietățile mari și mijlocii. Acestor proprietari mici (aproape 5 milioane suflete la o populație de vreo 6 milioane), nu le poate ajunge producția proprietăților lor; căci, pe de o parte, nevoile traiului și dările au sporit și sporesc mereu; iar pe de alta, pământurile lor s-au micșorat și se micșorează necontenit, trecând în fragmente la copii prin moștenire după dreptul comun, — alienarea fiind prohibită prin lege și fiind permis numai schimbul prin compensare dela țăran la țăran, — și se fragmentează în porțiuni așa de mici până în fine, încât ar mai putea servi doară la o rafinată cultură intensivă — un fel de muncă imposibilă aci din cauza deprinderilor străvechi, lipsei de inteligență specială și de răbdare, ignoranței metodelor pentru așa cultură savantă, și din cauza lipsei de capital și de credit.

Pe de altă parte, proprietatea mare și cea mijlocie nu au forțe pentru cultura lor extensivă decât brațele țăranilor Aceștia solicită porțiuni de pământ pentru a munci și produc cât mai mult, după putere. Ei plătesc pentru porțiunile arendate, ori în bani și 'n muncă, ca în Moldova, după obiceiul locului; ori în natură, ca în Muntenia. În cazul acesta, țăranul muncește pământul , iar produsul se împarte cu proprietarul mare, după cum s-a prevăzut în anume învoială, întărită prin autoritatea comunală. Țăranul mai este silit la această învoială și prin faptul că proprietatea mică nu are de loc pășune pentru vitele lui; pășunea o stăpânește exclusiv proprietarul mare. Învoielile agricole, deși sunt obligațiuni de natură civilă, sunt executate, la nevoie, de către autorități, manu militari, ca și așa numita în dreptul penal „muncă silnică”. (Constrângerea corporală s-a desființat în 1881 prin legea modificatoare a barbarei legi anterioare. De drept nu mai există; dar de fapt se aplică înainte. Acesta este un adevăr ce nimeni nu l-ar putea tăgădui, tot așa precum niciun țăran n-ar îndrăzni să se prevaleze de desființarea constrângerii corporale prin lege, știind bine că atunci s-ar expune la pedepse corporale, desființate și mai de mult, prin Constituția din 1866).

Aceasta este generalitatea... Mai este însă, din nenorocire, și o altă generalitate. Dintre proprietarii mari și chiar dintre cei mijlocii, foarte puțini își cultivă singuri domeniile; cei mai mulți, foarte mulți, și le arendează în bloc la cine dă mai mult. Particularii fac arendările pe cale de contract între particulari; iar Statul și fundațiunile, pe cale de licitație publică, potrivit legii Contabilității Statului; numai domeniile Coroanei sunt administrate de a dreptul, fără amestec de arendași în bloc. Cu oarecare capital dar și cu potrivit credit, oricine poate concura la acapararea moșiilor mari și mijlocii. În Moldova trebuiește mai mult, deoarece, după obiceiul locului, pământurile se subarendează la țărani pe bani și muncă, și arendașul mare are nevoie de vite, care, mașini, etc.; în Muntenia, trebuiește mult mai puțin: aici ai luat moșia, plătești o rată de arendă, ai câțiva bani pentru sămânță și pentru avansuri ca împrumut țăranilor nevoiași; după aceea, rearendezi aproape tot în porțiuni la țărani Aceștia lucrează din primăvară până în toamnă, din revărsatul zorilor și până în răsăritul stelelor; iar toamna, potrivit învoielii, țăranul îi cară întâi arendașului partea acestuia la hambar sau la gară, și numai în urmă are voie să-și ridice și el partea ce i se mai cuvine și lui.

Istoricii II - Restituire de Felician Velimirovici

Stenograma întâlnirii de lucru cu istoricii, de la CC al PCR – 27 mai 1980 (fragmente)

„Tovarăşul Nicolae Ceauşescu

Stimaţi tovarăşi,

Acad. Stefan Pascu

Am hotărât la Comitetul Politic să avem o întâlnire cu un grup de istorici, legat de Congresul Internaţional de Istorie ce urmează să aibă loc în august în România, dar aveam în vedere ceva mai înainte să avem o întâlnire legată de elaborarea tratatelor de istorie. Este adevărat că am cam amânat, între timp s-a lucrat, dar probabil după Congres va trebui să revenim şi să discutăm şi aceste probleme. Acum, având în vedere că practic mai sînt două luni şi jumătate până la Congres, am dori să discutăm cum se pregăteşte acest Congres, de către noi, avînd în vedere că are loc în România şi mai cu seamă cum trebuie să abordăm noi unele probleme ce se vor dezbate la Congres şi cum să acţionăm ca rezultatele acestui Congres să contribuie la întărirea colaborării, prieteniei între popoare, la politica de pace, de independenţă naţională, să constituie deci un prilej de apropiere între istorici şi popoare. În acest spirit, am dori să ascultăm pe cei care se ocupă direct; mi se pare că avem un Comitet Naţional şi să începem să ascultăm pe tovarăşii care se ocupă direct, au pregătit o serie de materiale, şi mi se pare că se are în vedere să începem chiar cu preşedintele Comitetului Naţional; să-l ascultăm pe tovarăşul Pascu. Şi, restul, sigur, tovarăşii care doresc să spună cîte ceva.

Tovarăşul Pascu Ştefan

Mult stimate tovarăşe Secretar General,

Mult stimată tovarăşe Elena Ceauşescu,

Permiteţi-mi să vă mulţumesc pentru cinstea şi preţuirea pe care o manifestaţi faţă de domeniul nostru de cercetare, faţă de istoria patriei şi istoria universală, faţă de istoria omenirii în general, pentru ajutorul preţios pe care lucrările Dumneavoastră, opera Dumneavoastră în general, îl oferă istoricilor în orientarea lor justă spre înţelegerea şi rezolvarea tuturor problemelor cardinale ale istoriei poporului romîn şi ale strămoşilor săi din cele mai vechi timpuri şi pînă în contemporaneitatea zilelor noastre.

Vă mulţumim pentru ajutorul pe care partidul îl acordă frontului istoric, cercetării istorice, slujitorilor acestei discipline, acestei ştiinţe şi vă asigurăm, în aceiaşi vreme, că istoricii din Romînia şi-au înţeles şi îşi înţeleg misiunea, rosturile, înţeleg importanţa sa ştiinţifică, importanţa sa educativă, patriotică şi internaţională.

***

Tov. Ştefan Ştefănescu:

Noi, istoricii, ca de altfel întregul nostru popor, sîntem mîndri că politica dusă de Dumneavoastră, timp de 15 ani, a ridicat Romînia pe o culme de prestigiu fără precedent în trecutul poporului nostru.

Realizările româneşti încep să aparţină istoriei, şi istoria contemporană ca disciplină le înregistrează între marile evenimente.

***

Dubla ipostază de militanţi politici şi de oameni de ştiinţă, se armonizează perfect în activitatea de investigaţie a trecutului poporului român.

***

Istoricii români au datoria patriotică şi politică de a ridica istoriografia românească la nivelul prestigiului atins de ţara noastră. În efortul lor, în întreaga lor activitate, ei se călăuzesc după directivele şi indicaţiile Partidului Comunist, ale Dumneavoastră. A devenit deja o tradiţie întîlnirea istoricilor cu Dumneavoastră în ajunul unor mari manifestări ştiinţifice internaţionale.”

Istoricii (document din arhiva ANIC), restituire si concluzie de Felician Velimirovici

Tineri istorici contemoprani efectuându-şi stagiul la Canal

„Tov. Florența Rusu. [decanul Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti, n.s.]

În primul rînd vreau să cer aprobarea ca eventual dacă mai am ceva de spus după aceasta să mi se dea voie. Această pentru că nu s-a vorbit nimic pînă acum despre catedre.

Eu ași vrea să discut despre unele probleme, unele discutate deja aici, altele nu.

Una din greutățile în munca de cercetare a cadrelor nostri de istorici este munca tovarășilor în două locuri. Spun aceasta pentru că majoritatea tovarășilor lucrează și la Institutul de Istorie al academiei și în învățămîntul superior. Aceasta face ca munca lor științifică să nu fie tocmai cea dorită. Acești tovarăși au sarcina să îmbine aceste două munci, dar iată cum se rezolvă munca: “Am muncă la institut și dece să mai lucrez și în altă parte”. Și este adevărat că nu se poate face lucrul acesta, pentru că o problemă ia foarte multă vreme pentru adîncire.

"Ciuma lui Caragea" de Vlad Georgescu, restituire de F. Velimirovič

“Nu-mi place să fiu cap plecat. Trebuie să se găsească oameni care să spună lucrurilor așa cum sunt. Eu nu mă plâng de carne sau că nu-mi dă un pașaport de emigrare. Eu pun problema în mare, adică nu efectele ei cauzale. 

                                   ***

Și vodă Caragea și Ștefan Lăcustă înaintea lui au rămas în istorie ca domni ai calamităților. Pe Caragea, lumea îl știe grație ciumii care i-a împuținat țara. Un mare flagel la o domnie de numai șase ani. Din 1970, în doar șapte, ne-au bântuit trei mari flagele, două potopuri și un cutremur. Nu-i prea mult pentru o singură domnie? Ai spus că blocurile s-au dărâmat pentru că foștii proprietari capitaliști le-au înălțat fără grijă. Nici în aceste clipe nu poți uita ideologia, nu renunți la lupta de clasă. Dar blocul dela Lizeanu, dar poșta din Plevnei, dar blocul din Militari, dar centrul de calcul, toate abia construite, tot din vina proprietarilor s-au dărâmat? […] Te-am privit din nou dând indicații. Platitudini. De pildă, să se inceapă demolările de sus în jos. Îți crezi oamenii atât de înapoiați încât să fi început de la mijloc? Te ascultau toți, ingineri, arhitecți, constructori, își luau notițe, aplecați din spate. De ce nu-i lași să-și facă meseria singuri, ca buni meseriași ce sunt, fără atâta amestec amatorist? […] Pământul s-a scuturat pentru a spune că a venit vremea să se întoarcă fila […] Vodă Caragea a rămas în istorie prin ciuma care i-a împuținat țara. Un altul, înaintea sa, a rămas prin lăcuste. Domnia Ta vei rămâne prin două potopuri și-un cutremur. Domnul cataclismelor, cum nu a fost altul în istoria românilor. Două potopuri și-un cutremur. E mult pentru o singură domnie. Te sbați să intri în legendă. Atunci oprește-te și întoarce-te. Te vom urma căci schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. Iar de nu poți, fă ca meșterul Manole: zidește-ți domnița, lipește-ti aripi de șiță și sări. Va rămâne pe urmă-ți, cel puțin o fântână.”

ACNSAS, Fond Informativ, D. 015155, Vol. II, ff. 2-3.

Gheorghiu-Dej – om al muncii în ştiinţa istorică - restituire de Felician Velimirovici

Gheorghe Gheorghiu-Dej în februarie 1945

“Tov. Gh. Gheorghiu-Dej, îndrumător pentru ştiinţa istorică din RPR”

Comunicare ţinută la Institutul de Istorie şi Filosofie al Academiei RPR, în ziua de 14 noembrie 1951 de către Acad. P. Constantinescu-Iaşi.

           

            În revoluţia culturală pe care o trăim apar drept caracteristici importante atenţia pe care o dă clasa muncitoare şi sprijinul pe care îl acordă Partidul ei de clasă desvoltării culturii în ţara noastră. În cuvîntarea sa dela cea dintîi sesiune generală a Academiei RPR, tov. Gh. Gheorghiu-Dej a spus, între altele: „Partidul Muncitoresc Romîn, care se călăuzeşte în activitatea sa de ştiinţa cea mai înaintată, conducînd poporul muncitor pe calea construirii socialismului, ştie că pentru aceasta este necesară dezvoltarea ştiinţei. Partidul nostru e permanent preocupat de progresul ştiinţei.”

            În cadrul acestei preocupări, Partidul şi guvernul au încurajat şi susţinut lucrările ştiinţifice în domeniul care ne priveşte îndeaproape, ştiinţa istorică. Dar în afară de sprijinul moral şi material, noi, istoricii de azi, găsim un sprijin direct la tov. Gheorghiu-Dej, prin folosirea lucrărilor sale, izvor de inspiraţie pentru studiul istoriei, şi îndeosebi a epocii contemporane.