Treceți la conținutul principal

Dragă domnu` Preşedinte,- Interviu cu Preşedintele filialei buzoiene a LOCB - partea I



Din motive dependente de voinţa şi putinţa mea, am extins intervalul de timp secetos în ale scrisului, motiv pentru care îmi cer, după cum veţi accepta, ori scuze ori demisia din funcţia la care ţin atât de mult şi dezinteresat.
Totuşi, chiar degeaba n-am stat în toată această perioadă de discreţie culturală. Am în vârful peniţei un text, eseu argumentativ cu titlul “ Eu când vreau să scriu, scriu” şi, deasemenea, am acordat un interviu, în numele ligii, unui important ziar din regiunea de sud-est, din care vă voi trimite câteva mostre.
Interviu acordat de preşedintele filialei buzoiene a LOCB unei prestigioase publicaţii din regiunea de sud-est , pe tema “ De la Platon la badea Cârţan pe drumul vinului buzoian”.
Prima şi cea mai interesantă parte :
Rep.- Buna ziua şi mulţumim pentru amabilitatea cu care ne-aţi primit în sediul filialei dvs, un spaţiu dedicat promovării culturii buzoiene prin orice mijloace.
Pres. – Buna ziua, cu plăcere autohtonă şi nedisimulată.
Rep.- Aş începe puţin mai abrupt dialogul nostru matinal, întrebându-vă cum aţi dobândit şefia unei filiale a Ligii oamenilor de cultură bonţideni, o ligă bine cunoscută atât pe plan intern cât şi internaţional, cu un blog profesionist şi cu resurse umane de invidiat, ştiind că nu este uşor să revii într-o funcţie de conducere după o pauză de peste 40 de ani. Ultima mare provocare fiind aceea de comandant de detaşament la pioneri, unde aţi făcut dovada loialităţii şi devotamentului pentru marile valori ale vremii. Nu credem că relaţiile, mai mult decât apropiate, cu liderul de la Bonţida să vă fi propulsat într-o astfel de poziţie. Cu siguranţă, notorietatea dvs literară, potenţialul cultural ori abilităţile manageriale au cântărit în luarea deciziei de a deveni preşedinte.
Pres.- Da şi, totul pe fondul unei modestii care şi pe mine, uneori, mă impresionează.
Rep. – Despre membrii filialei, ce ne puteţi spune? Ştim că aveţi doi sau trei vicepreşedinţi aleşi de dvs pe criterii democratice şi încă vreo câteva mii de membri simpatizanţi, pe care i-aţi grupat în trei categorii după modul în care-şi menţin poziţia sau opoziţia în situaţii de criză: stabili, instabili şi indiferenţi. Vă sunt foarte apropiaţi cei indiferenţi pentru că, aşa cum ne-aţi dezvăluit, te poti baza pe ei în vremuri de restrişte.
Pres. – Da , aveţi dreptate.
Rep.- Sunteţi foarte ataşat de plaiurile natale şi vă înţelegem. Proveniţi dintr-o zonă deosebită, scăldată de apele nepoluate la izvor ale Buzăului, cu o densitate medie de 91 locuitori / km2 atunci când se întorc din Spania, cu o climă temperat continentală de scurtă durată şi multe alte lucruri care ar naşte invidie în orice ugandez patriot. În scrierile dvs faceţi deseori referire la aceste ţinuturi de vis şi comparaţi Buzăul cu marile centre europene. Nu exageraţi puţin?
Pres.- Ba da.
Rep.- Ne-aţi mărturisit că lucraţi la un articol intitulat sugestiv “Eu când vreau să scriu, scriu”, un crez-testament-manifest literar care va apărea în luna iunie pe blogul ligii, în care aţi cuantificat mecanica demersului dvs literar din punctul de vedere al preşedintelui implicat în toate problemele care nu-l privesc. Nu vă este teamă de implicaţii nedorite?
Pres.- Da, când sunt singur în cameră.
Rep.- Stăteam de vorbă cu colegii mei care mai citesc şi altceva decât ziare şi am constatat că pamfletul şi epistola vi se potrivesc cel mai bine. Ne-am dat seama din modul în care vă redactaţi articolele, ele dau imaginea unei corespondenţe lejere între persoane cu simţul umorului dispuse la analize subtile de situaţii şi întâmplări de viaţă.Greşesc?
Pres.- Nu ştiu. Cred totuşi…
Rep.- Înţeleg, nu vreţi să divulgaţi anumite aspecte tehnice care ţin de analiza literară a textelor dvs, totuşi nu putem ascunde un uşor conflict de interese între funcţia pe care o detineţi şi posibilitatea de a publica articole critice la adresa unor apropiaţi, pe blogul ligii. Nu vă mustră conştiinţa?
Pres.- Nu-mi dau seama.
Va continua, cred.

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Comentarii