duminică, 25 septembrie 2011

Tipul modernizării. Idei şi curente economice în slujba modernizării. Economie socială de piaţă, economie liberă de piaţă?



Economia a fost unul dintre primele domenii în care fermenţii modernităţii au început să dea roade, în sensul unor transformări care au contribuit la desprinderea lentă de lumea medievală. Principiile politice care au contribuit la organizarea statului modern au mers de cele mai multe ori, braţ la braţ cu cele care vizau dezvoltarea economică, în contextul unei regândiri a existenţei umane şi a lumii o dată cu ascensiunea laicizării. Gândirea drepturilor umane şi a atribuţiilor statului vizau nu numai organizarea statului ci şi elaborarea unor principii care să permită buna desfăşurare a activităţilor economice.
Între secolele XVII-XVIII gândirea economică este marcată de o serie de schimbări. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, fiziocraţii francezi lansează teoria unui „capitalism agrar”, inspirat din experienţa engleză şi care nu se găsea decât în mod excepţional în Franţa. În urmă cu aproximativ două secole, mercantiliştii au elaborat teoria unui „capitalism esenţialmente comercial”, „a unei economii care este în serviciul puterii, servindu-se în acelaşi timp de putere pentru propriile scopuri”[1]
Revoluţia industrială din Anglia secolului al XVIII-lea va genera o serie de reflexii în sensul constituirii ştiinţei economice ca disciplină autonomă. Pe parcursul acestui secol au fost înfiinţate o serie de manufacturi care încep să prospere dând un imbold semnificativ economiei de piaţă. Folosirea maşinilor e tot mai răspândită, un proces de substituire a muncii manuale trasând noi direcţii de dezvoltare. Descoperirile din domeniul tehnicii, precum suveica zburătoare sau motorul cu aburi, vor dota industria engleză cu un uriaş potenţial de producţie comparativ cu cel anterior.[2] O veritabilă revoluţie a ideilor începută în secolul anterior (al XVII-lea) se prelungeşte părăsind domeniul spiritului pentru a se insera în ordinea lucrurilor. Astfel mecanica, matematica, fizica şi filosofia suportă transformări esenţiale, conturând cadrele necesare unui raţionalism ce va preschimba profund societatea europeană.[3]
În domeniul ştiinţei economice se avansează în sensul surprinderii şi analizei fenomenelor şi proceselor din realitatea cotidiană. Se încearcă găsirea metodelor care să permită elaborarea unei teorii economice coerente şi pertinente. În acest sens, Francisc Bacon (1561-1626), filozof şi om de stat englez, apare drept creatorul metodelor experimentale. În lucrarea sa “Instauraţio magna”, aduce argumente pertinente pentru a justifica necesitatea independenţei cercetării ştiinţifice de principiul autorităţii şi al metodelor deductive, el fiind considerat “părintele teoriei inducţiei”.[4]
Prin lucrările sale, în special “Aritmetica politică”, William Petty (1623-1687), pregăteşte economia politică clasică, fiind considerat mai târziu de către Karl Marx, “părintele economiei politice”.[5] Folosind metoda abstractizării, acesta a formulat idei importante cu privire la valoarea mărfii. In viziunea lui valoarea este produsul muncii, dar aceasta din urmă apare limitată la extragerea şi prelucrarea metalelor preţioase. Avuţia apare ca rezultat al conlucrării omului cu natura, în viziunea lui « munca este tatăl şi principiul activ al avuţiei, în timp ce pământul este mama »[6] Este lesne de sesizat apropierea lui Petty de concepţiile mercantiliste, aspect nesingular în istoria liberalismului economic deşi acesta din urmă a apărut ca o critică a teoriilor şi politicilor mercantiliste. Analiza asupra preţurilor îi relevă două categorii : preţul natural, determinat de cantitatea de muncă investită în producerea mărfii respective, anticipând teoria obiectivă a valorii a lui Adam Smith; şi preţul politic, preţul de piaţă al mărfii. În privinţa impozitelor, le consideră necesare pentru creşterea avuţiei.[7]
John Locke (1632-1704), un important teoretician al statului modern, porneşte de la ordinea naturală pentru a elabora o serie de norme esenţiale pentru a fundamenta o mai bună ordine economică şi socială. Pornind ca şi Thomas Hobbes de la necesitatea şi dreptul individului la conservare, Locke explică apariţia proprietăţii ca fiind rezultantă din muncă şi argumentează dreptul natural al individului asupra acestuia şi datoria statului de a apăra libertatea. Funcţionarea legilor şi categoriilor economice este concepută de Locke în cadrul ordinii naturale.[8]De asemenea a analizat necesitatea monedei, o convenţie apărută din dorinţa naturală a individului de a face inalterabile bunurile produse dincolo de capacitatea sa de consum, pentru a le schimba cu cele care-i lipsesc. Funcţionarea sa presupune existenţa unei relaţii, a unui contract între indivizi. Astfel că din starea naturală apare o societate, un ansamblu de relaţii reglate între indivizi. Acestea apar înaintea instituţiilor politice.[9] In viziunea sa, sensul justiţiei nu poate fi decât garantarea proprietăţii, activităţile economice devenind dominanta societăţii liberale.[10]
În Franţa, o importantă dovadă a noului spirit ce tindea să impregneze ordinea lucrurilor, e reprezentată de contribuţia lui Montesquieu (1689-1755). Acesta a încercat o definire a legii în spiritul raţionalismului, văzând în ea o expresie “a raporturilor necesare care derivă din natura lucrurilor “. El a considerat că organizarea politică şi implicit economia sunt supuse unor astfel de legi.[11]Prin scrierile sale e fixat limbajul definitive al liberalismului, ducând mai departe ideea că instituţiile politice au menirea de a asigura securitatea persoanelor şi a bunurilor. Liberalismul, pe deplin constituit, se fundamentează pe două idei:
1. Ideea de reprezentare, conform căreia nu există putere legitimă decât reprezentativă, adică bazată pe consimţământul celui care este supus puterii.
2. Ideea de separaţie a puterilor.[12]
Liberalismul economicva genera deopotrivă impulsuri, argumente şi stimulente vitale pentru dezvoltarea producţiei şi a comerţului. Sintetizând, sub aspect doctrinar, liberalismul economic se ghidează după o serie de percepte precum: omul este o fiinţă socială care trăieşte, munceşte şi creează în societate; la rândul ei, aceasta are la bază un ansamblu de reguli şi norme ce izvorăsc din dreptul natural, acesta din urmă derivând din ordinea naturală a societăţii ce se realizează în condiţii de libertate şi de factori endogeni. Statul se cere a fi creat în conformitate cu regulile dreptului natural şi cerinţele societăţii naturale. Ordinea naturală se reflectă în plan economic prin libertatea de acţiune a agenţilor economici, în conformitate cu principiul armonizării spontane a intereselor particulare cu interesul general al societăţii, sub deviza: “laissez-faire”.
Liberalismul clasic, prin modificările esenţiale pe care le aduce atât în teoria, cât şi în practica economică, este considerat drept “prima mare paradigmă a istoriei gândirii economice”. El reprezintă un nou mod de înţelegere a economiei şi a societăţii. Sfera de investigaţii vizează producţia şi nu circulaţia mărfurilor, ceea ce generează o problematică diferită de cea a gândirii economice premoderne şi îndeosebi, de cea mercantilistă. Este analizat rolul economic al muncii, importanţa diviziunii muncii şi a celorlalte mijloace de sporire a productivităţii ei. Se încearcă explicarea fundamentelor formării preţurilor, legea valorii şi a surplusului de valoare, precum şi salariul, profitul, renta – ca venituri ale claselor sociale.[13]
Din toate cele prezentate se pot observa câteva elemente raţionale şi riguroase ale gândirii economice aparţinând perioadei de început a liberalismului clasic. O viziune mai elaborată apare în perioada de maturitate a doctrinei prin lucrările unor străluciţi gânditori ai vremii: Adam Smith, David Ricardo, Robert Thomas Malthus, John Stuart Mill şi economistul francez Jean Baptiste Say.
Adam Smith (1723-1790) în “Avuţia naţiunilor” denumită şi “biblia liberalismului clasic”, a sintetizat cunoştinţele economice acumulate până la el în. Dând dovadă de un înalt spirit critic şi analitic, a făcut paşi importanţi în definirea mai clară obiectului şi metodei de studiu ale economiei politice determinând consacrarea ei ca una din cele mai importante ştiinţe moderne. A elaborat o bază teoretică mai solidă liberei concurenţe şi politicii liber-schimbiste, bazându-se atât pe studierea materiei şi comportamentului uman, cât şi pe studiul comparativ al diferitelor sisteme de organizare a economiei, ca şi al diferitelor curente economice anterioare sau contemporane, precum mercantilismul şi fiziocratismul.[14] Smith vede “universul economic ca un vast atelier creat de diviziunea muncii, mobilul psihologic al producătorilor reprezentându-l dorinţa de a-şi îmbunătăţi situaţia economică. Politica economică este interpretată de Smith nu ca expresie a unui interes partinic, al unei clase sau alteia ci ca pe expresia interesului cel mai general al comunităţii”.[15] Prin amplul său demers oferă o analiză intercorelată a agriculturii, industriei şi comerţului..
Argumentând în sensul deplinei libertăţi economice, Smith considera că mecanismul «impersonal» al pieţei poate să poarte cel mai bine de grijă societăţii, dacă este lăsat să funcţioneze nestingherit, astfel încât legile (naturale) ale evoluţiei să conducă societatea la răsplata firească, cuvenită. Cu alte cuvinte, celebrul principiu al « mâinii invizibile a lui Dumnezeu » care reglează economia. Astfel că Statul nu trebuie să îndeplinească niciun rol economic, el având doar trei funcţii : administrarea justiţiei, apărarea ţării şi datoria de a construi şi întreţine anumite instituţii publice.[16]
Deşi sistemul său a suferit ulterior ample amendări, marea panoramă a pieţei rămâne o izbândă remarcabilă. De bună seamă, Smith nu a descoperit piaţa: alţii înaintea sa arătaseră în ce mod interacţiunea intereselor şi a concurenţei asigura bunul mers al societăţii. Smith a fost primul care a formulat schema de ansamblu într-un mod cuprinzător şi sistematic. El a fost omul care a oferit Angliei şi întregii lumi occidentale posibilitatea de a înţelege cum anume realizează piaţa o coeziune a societăţii şi primul care, pe temelia acestei înţelegeri, a construit un edificiu al ordinii sociale.[17]
Smith are meritul de a fi formulat o serie de principii generale pentru înţelegerea proceselor manifestate la nivel macroeconomic, inclusiv a creării şi repartiţiei venitului naţional. În viziunea lui, venitul naţional este acea parte cu care sporeşte anual avuţia unei ţări, fiind produs în toate ramurile producţiei sociale de către muncitorii salariaţi. Însă în acelaşi timp, el se împarte între cele trei clase sociale specifice economiei de piaţă (muncitori, capitalişti, proprietari funciari), sub denumiri distincte: salariu, profit şi rentă, precum şi în funcţie de o serie de reguli diferite, iar raportul dintre aceste venituri şi interesele generale ale societăţii diferă foarte mult de la un venit la altul.[18]
El consideră comerţul ca fiind « reciproc avantajos » pentru naţiunile partenere, condiţia esenţială fiind “deplina libertate economică”, respectiv absenţa restricţiilor comerciale şi a monopolurilor de orice natură. “Interesul unei naţiuni în relaţiile ei comerciale cu alte naţiuni este ca şi al unui comerciant faţă de persoanele cu care face comerţ, de a cumpăra cât mai ieftin şi de vinde cât mai scump. Însă este mai probabil că ea va cumpăra mai ieftin când, printr-o libertate cât mai completă a comerţului, ea va încuraja toate naţiunile să-i aducă ei mărfurile pe care are nevoie să la cumpere şi, pentru aceleaşi motive, pare a fi mai probabil că va vinde scump, atunci când pe piaţă se va afla un număr cât mai mare de cumpărători”.[19]
O serie de teoreticieni şi economişti precum Jean Baptiste Say (1767-1832), David Ricardo (1772-1823), Robert Thomas Malthus (1776-1834) şi John Stuart Mill (1806-1873) au continuat să dezvolte principiile liberalismului classic şi să-i ducă îmbunătăţiri. Sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost dominat de o dublă revoluţie: transformarea industrială, iniţiată în Anglia şi limitată în cea mai mare parte la aceasta, şi transformarea politică, legată de Franţa şi limitată în linii mari la ea. Amândouă au favorizat triumful unei societăţi noi,[20] astfel că erau necesare unele reformulări şi adaptări în teoriile economice liberale. Societatea se reconfigura într-un ritm alert propunând noi teme de analiză gânditorilor economici şi sociali.
După Revoluţia Franceză oamenii nu vor mai trăi doar în societatea civilă sau în stat, ci vor trăi în primul rând într-un „al treilea element” care va căpăta diferite denumiri – esenţialmente: societatea şi istoria - , care va dobândi o tot mai mare autoritate. Sentimentul trăirii în elementul istoriei, element „metapolitic” revelat chiar de Revoluţie, e confirmat de faptul că societatea şi istoria au început să fie interpretate în termeni religioşi. Dacă secolul al XVIII-lea a fost în mare parte ostil religiei, Revoluţia antrenând o decreştinare violentă, secolul al XIX-lea este unul profund „religios”, însă nu e vorba de o religiozitate tradiţională ci de o interpretare în termenii religiei, a evenimentelor politice şi sociale. Instaurarea unei „religii seculare”, în care noua egalitate în drepturi civile şi politice devine o veritabilă Evanghelie.[21]
În acest context, un rol esenţial în evoluţia istorică îl joacă explozia filosofiilor sociale istoriciste – Hegel, Marx – în secolul XIX , bazate pe o gravă răstălmăcire a metodei ştiinţifice şi mai ales pe ignorarea diferenţei dintre predicţia ştiinţifică şi profeţia istorică. Această „înţelepciune profetică dăunătoare” au favorizat ascensiunea tendinţelor totalitariste şi instaurarea unor astfel de regimuri de revoltă împotriva civilizaţiei.[22]
Odată cu revoluţiile de la 1848 simetria anterioară s-a destrămat, revoluţia politică retrăgându-se în timp ce cea industrială a continuat să avanseze. Se instaurează o epocă a „burgheziei trimfătoare”. [23] Între anii1848-1870 a fost o perioadă de extraordinară transformare şi expansiune economică. „Aceasta a fost perioada în care lumea a devenit capitalistă, iar o minoritate semnificativă de ţări desvoltate au devenit economii industriale.”[24] După 1850 a urmat o dezvoltare economică fără precedent. Câteva exemple pentru a putea înţelege amploarea acestei dezvoltări: exporturile britanice au crescut în primii şapte ani ai deceniului şase, mai rapid ca niciodată. Produsele de bumbac, avangarda penetrării pieţei timp de o jumătate de secol, şi-au mărit rata de creştere faţă de deceniile precedente, în acest deceniu aproape dublându-se. Numărul de muncitori calificaţi în acest domeniu a crescut cu 100.000 între 1819-1821 şi 1844-1846, însă cu dublul acestei proporţii în decemiul şase. Exportul de fier din Belgia a fost mai mult decât dublu între 1851-1857. În Prusia, în al doile sfert de secol au fost înfiinţate 67 de companii cu capital social, cu un capital total de 45 de milioane de taleri, însă numaica între 1851-1857 s-au înfiinţat 115 astfel de companii având un capital de 114, 5 milioane de taleri. Urmările politice ale acestui avânt economic pot fi lesne intuite, în sensul că guvernele zdruncinate serios de revoluţii au beneficiat de o perioadă de respiro iar tendinţele revoluţionare au fost oarecum potolite, instigările nemaiavând aceeaşi trecere în rândul popoarelor.[25]
În ciuda avântului economic şi al dezvoltării industriale accelelrate o serie de probleme apar, arătând limitele sau neajunsurile liberalismului clasic. După criteriul raportării la economia de piaţă, apar o serie de curente reformiste, care recomandă, în esenţă, ameliorarea funcţionării economiei de piaţă; şi curente contestatare care recomandă înlocuirea economiei de piaţă. Un prim critic al liberalismulului clasic a fost Simonde de Sismondi (1773-1842), care a căutat o cale de mijloc pentru a îndrepta „abuzurile libertăţii” şi să salveze în acelaşi timp principiul armoniei sociale. De asemenea John Stuart Mill, deşi este un ultim reprezentant de marcă al liberalismului clasic, a propus o serie de măsuri care să corecteze derapajele pieţei libere.[26]
O serie de curente contestatare precum Socialismul utopic ( Saint-Simon, Pierre Joseph Proudhon şi Charles Fourier) sau Socialismul de stat, au apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea propunând o viziune ne-capitalistă a societăţii, însă spaţiul restrâns al acestei lucrări nu-mi permite să vorbesc despre ele. O contribuţie esenţială în evoluţia ideilor politice şi economice a avut-o Karl Marx, critica sa asupra societăţii capitaliste, profetismul său izvorât din abordarea istoricistă a permis apariţia unei veritabile religii. Totuşi el nu propune un sistem economic, abordarea sa istorricistă excluzând posibilitatea unei ameliorări, reformări a societăţii prin intermediul unor „inginerii sociale” graduale.[27]
Aglomerarea crescândă în marile centre urbane şi crizele economice determină reevaluări ale sistemului liber-schimbist, intervenţia statului şi politicile sociale fiind tot mai mult cerute. Astfel că în multe locuri, începând cu ţările germane, liberschimbismul – componentă esenţială a liberalismului – a fost înlocuit cu teoria şi practica protecţionismului. După apariţia în 1834 a Uniunii vamale germane – Zollverein – ce presupunea anularea vămilor inter-statale, debutează o perioadă de politică protecţionistă în relaţiile economice cu alte state. Un prim teoretician al acestei politici economice a fost Friederich List (1789-1846), cu lucrarea sa: „Sistemul naţional de economie politică”. Economia politică este interpretată ca o ştiinţă experimentală, orientată spre cercetarea empirică, fără generalizări teoretice şi abstractizări, care, în viziunea sa ar îndrepta-o spre scolastică. Are o abordare empirică, ordinea naturală nefiind acceptată de el. Elementul fundamental al sistemului său nu mai este homo oeconomicus, ci statul şi politica sa, naţiunea cu necesităţile sale în sensul consolidării economice. Acordă o importanţă deosebită intervenţiei statului în economie, precum şi mediului social şi formei de organizare a societăţii în accelerarea sau frânarea dezvoltării economice. Problemele economice nu mai sunt analizate din perspectiva individului şi a umanităţii în general, la baza sistemului său stând naţionalul, categorie mediatoare între individual şi universal. De pe această poziţie va face critica „economiei cosmopolite” şi va încerca să definească economia naţională”.[28]
Face o critică a predecesorilor liberali, în special lui Smith, considerând că sistemul său favorizează indivizii şi naţiunile dezvoltate, în celelalte cazuri liberalismul apărând ca opresiv şi ineficient. Învinuind liberalismul mai ales pentru faptul că neglija politica economică a statului şi a elementelor pe care se sprijină acesta, el pune accent pe „forţele productive ale naţiunii” şi pe instituţiile statului. În noţiunea de „forţe productive” sunt introduse numeroase elemente, adeseori disparate. El caută aceste forţe în toate compartimenteloe vieţii unei ţări: forţele indivizilor ca şi instituţiile civile şi politice, în condiţiile naturale, capitalurile materiale, eforturile spirituale precum şi în poziţia internaţională a unei ţări.[29]
Un rol important atribuie industriei, aceasta influenţând perfecţionarea forţei de muncă şi intelectuale, stimulează nvestiţiile, diviziunea muncii etc. Dezvoltarea industriei determină construcţia de şosele, căi ferate, canale, amenajarea fluviilor pentru navigaţie etc.[30]
Programul său instituţionalist având trei mari aspecte: protecţionism, industrialism şi etatism, a pus bazele criticii individualismului şi au influenţat cele două şcoli istorice din Germania: prima având pe Guilaum Roscher (1815-1894) ca reprezentant, promovează ideea că dezvoltarea economică nu poate fi analizată prin intermediul unei construcţii pur logice, fiind o reacţie împotriva economiştilor şcolii clasice engleze; A doua şcoală, reprezentată de Gustav Schmoller, Adolph Wagner şi Karl Bűcher, încearcă să dezvolte un socialism de catedră care să realizeze Statul Providenţă cu justiţia socială şi reglementarea economică. Acest socialism susţine necesitatea existenţei unei economii mixte şi va influenţa considerabil mişcarea reformistă muncitorească. De asemenea va influenţa S.U.A. prin instituţionalişti precum Veblen sau J.R. Commons, şi Franţa, în sensul unei politici dirijiste.[31]
În jurul anului 1870 apar teoriile liberalismului neoclasic prin trei autori: Carl Menger (Austria), William S. Jevons (Anglia) şi Leon Walras (francez naturalizat în Elveţia). Îndoindu-se de permanenţa unor legi „clasice”, necoclsicii au reevaluat rolul unor instituţii în economie. Marile probleme asupra cărora sau aplecat au fost cele ale valorii şi preţurilor, apoi, cele ale formării şi repartizării veniturilor, soluţia pentru prima chestiune devenind cheia celei de-a doua. Astfel că s-a studiat formarea preţurilor pentru ca apoi să găsească o soluţie pentru repartiţie, apărând o serie de teorii privind echilibrul economic.[32]
Deşi liberalismul a fost dominant multă vreme şi a contribuit într-o proporţie covârşitoare la dezvoltarea economică din secolele XVIII-XIX, pe măsura creşterii gradului de complexitate a economiei, statul devine un factor economic efectiv.[33] Finalul secolului al XIX-lea a adus numeroase critici liberului-schimb, iar „reţeta” germană a adus în vedere posibilităţile pe care le presupune o economie naţională dirijată de stat. Disfuncţii economice precum: crize economice, şomaj, inflaţie etc. au arătat necesitatea unei politici economice sociale. Pe parcursul secolului XIX, o serie de reglementări au vizat această direcţie, urmărindu-se o susţinere a maselor populare în contextul dezvoltării accelerate şi mai ales pentru a diminua ispita socialismelor. Secolul XIX a introdus pentru prima dată pe scară largă politicile de stat în domeniul sănătăţii şi educaţiei publice. A pus în circulaţie bunuri ieftine fapt ce a făcut posibilă creşterea uimitoare a salariilor reale în economiile industrializate. A permis transferul unui mare volum de capital fapt ce a determinat deschiderea regiunilor interioare ale ţărilor către dezvoltare şi producţie.[34]
Prefaceri ample în economia mondială din ultima treime a secolului al XIX-lea şi primele două decenii ale următorului secol au necesitat noi soluţii şi abordări. Marea producţie cu întreprinderi gigantice care înlocuieşte tot mai mult producţia mică şi mijlocie, transformă concurenţa în dominaţie şi monopol. Acest aspect declanşează o serie de crize ample ce determină implicarea crescândă a statului atât pentru a ameliora situaţia cât şi pentru a evita pe viitor astfel de situaţii.[35]
În perioada interbelică se pun bazele unei noi şi importante doctrine: dirijismul economic. Fondatorul acesteia a fost John M. Keynes (1883-1946). Faţă de doctrina liberală, dirijismul presupune: recunoaşterea faptului că echilibrul economic între cerere şi ofertă nu se stabileşte automat şi că astfel pot apărea disfuncţii; atribuie statului un rol ca agent economic şi teoretizează necesitatea intervenţiei lui pentru restabilirea echilibrului şi pentru evitarea disfuncţiilor, etc.[36]
Modernizarea economică a avut nevoie de iniţiative private şi de restrângerea ingerinţelor statului, pentru a putea demara şi căpăta amploare. În contextul marilor mutaţii care au avut loc la nivelul ideilor şi al sensibilităţii, liberalismul s-a prezentat ca o tendinţă firească pentru o epocă ce încerca să descarcereze societatea şi economia din cadrele unei organizări absolutiste ierarhizate ce devenea tot mai anacronică. Avântul economic declanşat de implementarea principiilor fundamentale ale liberalismului a permis în primă fază dogmatizarea acestora. Însă dinamica economică a generat o continuă reflecţie pe marginea dezvoltării, predicţiile şi profeţiile fiind adeseori infirmate. Metamorfoza societăţilor declanşată de revoluţiile industriale au cerut ajustarea şi adăugarea unor politici economice sociale pentru păstrarea echilibrului economic şi social. Astfel că odată cu sporirea dimensiunilor unor companii private, cu amploarea pe care a luat-o dezvoltarea economică, spectrul unui „totalitarism economic”- în sensul ascensiunii unor forţe care să domine şi să afecteze profund libertatea individuală – cauzat de „capitalismul neîngrădit”, a determinat apariţia unui „intervenţionism economic”, care presupune extinderea funcţiilor statului mult dincolo de protejarea proprietăţii şi a „contractelor libere”.[37]
A trebuit ca Statului să-i fie sporite atribuţiile economice pentru ca libertăţile individuale câştigate prin intermediul liberalismului, să poată fi păstrate. Era nevoie de o responsabilizare atât a cetăţenilor cât şi a celor care-i reprezentau, pentru ca societatea democratică să nu fie deturnată de diferite totalitarisme, fapt care însă n-a putut fi evitat. Tentaţia de-responsabilizării a fost prea mare. Profeţiile brodate pe diferite scheme istoriceiste au reuşit să smintească o parte a intelectualităţii pentru a se răspândi apoi ca o veritabilă plagă.


[1]Gilbert-Abraham Frois, Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 24.
[2] Eric Hobsbawm, Era Revoluţiei. 1789-1848, Editura Cartier, Chişinău, 2002, p. 43.
[3] Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei Clasice, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989, pp. 24-25.
[4] Dan Popescu, Istoria gândirii economice din Antichitate până la începutul secolului al XIX-lea, Editura Continent, Sibiu, 1994, p. 52.
[5] Ibidem, p. 54.
[6] Titi Ciulbea, Doctrine economice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 53.
[7] Toader Ionescu, Gheorghe Popescu, Istorie economică, Editura Universităţii Creştine Dimitrie Cantemir, Cluj-Napoca, 1993, p. 34.
[8] Pierre Manent,Istoria intelectuală a liberalismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, pp. 84-87.
[9] Ibidem, p. 90.
[10] Ibidem, pp. 93-94.
[11] Gheorghe Popescu, Fundamentele gândirii economice, Editura Anotimp, Oradea, 1993, p. 28.
[12] Pierre Manent, op. cit., pp.105, 108, 121-122.
[13] Nicolae Văleanu Ivanciu, Istoria gândirii economice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 38.
[14] Sultana Sută-Selejan, Doctrine economice, Editura Eficient, Bucureşti, 1996, p. 58.
[15] Dan Popescu, op. cit., p. 58.
[16] Gheorghe Popescu, Fundamentele gândirii.., p. 55.
[17] Robert Heilbroner, Filozofii lucrurilor pământeşti. Vieţile, epocile şi ideile marilor economişti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 77.
[18] Sultana Sută-Selejan, op. cit., p. 63.
[19] Adam Smith, Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1965, p. 310.
[20] Eric Hobsbawm, Era Capitalului. 1848-1875, Ed. Cartier, Chişinău, 2002, p. 14.
[21]Pierre Manent, op.cit., pp. 152-154.
[22] Karl R. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, vol. I – Vraja lui Platon, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, pp. 15-18.
[23] Eric Hobsbawm, Era Capitalului.., p. 14.
[24] Ibidem, p.43.
[25] Ibidem, pp. 44-45.
[26] Gheorghe Popescu, Fundamentele gândirii.., pp. 78-86.
[27] Karl R. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, vol. II – Epoca marilor profeţii: Hegel şi Marx, p. 122.
[28] Toader Ionescu, Istoria gândirii economice universale şi româneşti, Editura Sarmis, Cluj-Napoca, 1999, pp. 79-80.
[29] Ibidem, pp. 81-82.
[30] Ibidem, p. 83.
[31] Ibidem, pp. 91-92.
[32] Gheorghe Popescu, Fundamentele gândirii.., pp. 114-115.
[33] Ibidem, p. 159.
[34] Louis M. Hacker, Inclinaţia anticapitalistă a istoricilor americani, în „Capitalismul şi istoricii”, coord. F.A. Hayek, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 68.
[35] Toader Ionescu, Istoria gândirii economice.., p. 248.
[36] Gheorghe Popescu, Fundamentele gândirii.., pp.160-161.
[37] Karl Popper, op. cit., vol. II, pp. 138-139.

Comentarii

Translate this blog