marți, 31 mai 2011

Alun Munslow, Deconstructing history


Alun Munslow, Deconstructing history, second edition, Routlege, London and New York, 2006, 257 p.

Publicată întâia oară în 1997 şi republicată în 2006, Deconstructing history rămâne o carte care pune multe întrebări în legătură cu cercetarea şi scrisul istoric, şi care caută să tranşeze prin câteva afirmaţii solid argumentate situaţia „ştiinţei istoriei” în contextul postmodernităţii. Profesor de Istorie şi Teoria Istoriei la Universitatea din Chichester, colaborator al istoricului Keith Jenkins şi editor UK al Rethinking History: The Journal of Theory and Practice, Alun Munslow este un specialist prea puţin cunoscut pe malurile Someşului.
Cartea de faţă propune un tur de forţă al marilor mutaţii şi crize în istoriografia occidentală din ultimele decenii, precum şi o analiză a curentelor care se confruntă în planul disputelor teoretice contemporane. Structurată pe nouă părţi/capitole, lucrarea de faţă e prezentată de autor ca fiind rezultatul unei perioade prelungite de meditaţie asupra modurilor în care se poate scrie istoria. Problema centrală a lucrării este analizarea modului în care conţinutul trecutului este influenţat de forma prezentării, cum poate fi recuperat şi reprezentat conţinutul trecutului prin formele narativităţii. In acest sens autorul folosoeşte patru întrebări cheie despre epistemologie, evidenţă, teorie socială şi narativitate, întrebări care vor constitui scheletul câtorva capitole.

Condiţia post-modernă a scrisului istoric constituie premisa de la care autorul purcede spre analizarea şi propunerea unei soluţii în privinţa dezbaterii care a animat în ultimele decenii istoriografia occidentală, în special teoreticienii şi filosofii istoriei. Două mari nume sunt prezentate ca răspunzătoare pentru subminarea ideii de obiectivitate şi adevăr istoric : Michel Foucault şi Hayden White, demersurile lor fiind continuate de alţi specialişti dintre care influenţa istoricului olandez Franklin Rudolf Ankersmit se remarcă de departe. Scrisul istoric şi posibilitatea de a reda, a recupera trecutul, intră într-o amplă criză ce pare să condamne disciplina istorică la pierderea statutului de ştiinţă. Modul în care limbajul şi narativitatea condiţionează reprezentarea trecutului, sublinierea legăturilor cu literatura şi rolul autorului, de conferitor de sens şi coerenţă « poveştii despre trecut », sunt câteva dintre temele pe care autorul le analizează, căutând, fără patetisme sau aere mesianice, să repună istoria pe nişte fundamente solide, cât se poate de reale, acceptând critica deconstructivistă a ultimelor decenii şi contextul postmodernist caracterizat de relativism.
În primele două capitole autorul conturează cadrul general al dezbaterii pe care urmează să o analizeze şi face o trecere în revistă a teoriilor şi criticilor istorice din ultimul secol scoţând în relief momente şi direcţii majore precum : Şcoala Analelor, Structuralismul-Post-structuralismul, turnura lingvistică din anii ’60-’70 şi Istoria Culturală, văzută ca una dintre cele mai actuale direcţii, care asumă în bună-măsură criticile şi contextul actual. Titlul celui de-al doile capitol « The Past in a Changing Present » pune în evidenţă condiţia contemporană a scrisului istoric, subliniind precaritate reperelor şi referinţelor care ar putea fundamenta reprezentarea trecutului. Reactualizarea continuă a trecutului, numeroasele versiuni cu pretenţii de explicaţie şi descriere ultimă a aceluiaş trecut şi relativizarea marilor teorii explicative, conturează un context şi o bază fragilă pentru orice pretenţie de Adevăr şi Istorie “aşa cum a fost”. Critica unor concepte precum : clasă, revoluţie, feudalism, create de către istorici pentru a proiecta sens şi coerenţă în naraţiunile oferite drept “Istorie”, scoate în evidenţă distanţa dintre conţinutul trecutului şi reprezentarea sa.
Sunt prezentate trei direcţii majore : Istoria ca Reconstrucţie, Istoria ca şi Construcţie şi Istoria ca Deconstrucţie, următoarele patru capitole analizând tezele şi criticile propuse de teoreticienii fiecărui curent, precum şi evoluţia acestora datorită contactului cu celelalte. În cazul primelor două direcţii autorul surprinde câteva premise care fundamentează discursul istoric: în primul rand prezumţia existenţei unei metodologii obiective care permite discernerea şi reconstrucţia cu acurateţe şi independenţă a adevărului istoric; a doua este prezumţia că adevărul istoric poate fi distins de ficţiune şi judecăţile de valoare, istoria descoperind ceea ce chiar s-a întâmplat; că istoria posedă propria epistemologie, sursele jucând aici un rol fundamental; de asemenea prezumţia că narativitatea, ca mediu al reconstrucţiei trecutului, nu influenţează/condiţionează demersul.
În descrierea şi analiza critică a diverselor direcţii autorul prezintă o serie de teoreticieni “moderaţi” care au asumat o parte din criticile venite dinspre direcţia deconstructivistă, în special în privinţa condiţionărilor impuse de narativitatea şi limbaj – direcţie în care se plasează şi autorul - fără a renunţa la idea că trecutul poate fi redat prezentului, aşa cum a fost. Prezentarea direcţiei deconstructiviste include o serie de răspunsuri date criticilor venite dinspre cele două direcţii, plasând demersul istoric în contextual postmodern, ca o poveste despre un trecut, ce asumă subiectivitatea şi diversele condiţionări ale autorului, fără a considera că astfel istoria îşi pierde din valoare. Practice, asumarea acestei posturi diminuează efectul ideologizant prin relativizare şi prin refuzul viziunilor teleologice .
Penultimele două capitole se apleacă asupra celor doi mari teoreticieni: Michel Foucault şi Hayden White, prezentând şi analizând contribuţia acestora la evoluţia disciplinei. Ideea foucaldiană conform căreia nu există acces nemediat către cunoaşterea umană a realităţii şi a adevărului, datorită faptului că mediul lingvistic, condiţionat ideologic, filtrează experienţa umană. Analizând modul în care discursul ştiinţific interferează cu puterea, Foucault critică prezumţia de obiectivitate a autorului, surprinzând strânsa legătură dintre acesta şi mediul social şi cultural în care activează. Analiza bazelor discursurilor despre trecut şi ştiinţă poate releva modul în care cunoaşterea se construieşte ca un discurs al puterii ordonatoare, fundamentele cunoaşterii empirice fiind subminate.
Un rol central în evoluţia teoriei istorice şi în elaborarea lucrării lui Munslow îl joacă istoricul american Hayden White. Analiza lui White despre modul în care istoricii descriu şi evaluează trecutul, ba chiar inventează trecutul, este, probabil, cea mai radicală dezvoltare în metodologia istorică, din ultimii treizeci-patruzeci de ani. În viziunea acestuia, narativitatea nu este un vehicol neutru care poate transmite realitatea trecutului, fapt ce modifică semnificativ datele scrisului istoric. Propunând teoria formalistă a tropilor, istoria apare ca un process continuu de rescriere intertextuală coordonat de către istoric, fiind, în primul rand, un act de creaţie literară. Dat fiind că interpretarea istorică rezidă în structura sa narativă, cunoaşterea istorică e generată de dezbaterile constante dintre diferitele naraţiuni-interpretări, mai mult decât de către urmele primare ale trecutului.
Argumentând în favoare direcţiei deconstructiviste, Alun Munslow consideră că acceptarea criticilor şi a limitelor discursului istoric, nu face din disciplina istorică un simplu exerciţiu mental sau lingvistic, ci doar aboleşte anumite pretenţii imposibil de argumentat şi acceptat. Asumând contextual postmodernist şi limitele posibilităţii de a descrie trecutul, istoria capătă un plus de onestitate şi de realism, trecutul neputând fi redat decât sub forma unor poveşti cât mai verosimile şi mai coerente, fără pretenţia de a fonda noi ordini şi fără a legitima diferite proiecte politice sau culturale. Ideea că adevărul poate fi redescoperit în urmele vizibile, este în opinia autorului, o concepţie specifică modernismului secolului al XIX-lea care nu mai are loc în scrisul istoric contemporan.
Provocând cititorul şi mai ales istoricul la o evaluare riguroasă a fundamentelor şi rostului istoriei, cartea de faţă reuşeşte să disloce o serie de argumente tradiţionale “tari” şi să forţeze asumarea unei condiţii mai smerite a scriitorului de istorie, atoateştiutor şi atoateînţelegător. Construirea unor evenimente şi fapte istorice pornind de la diferite urme, mărturii şi discursuri despre trecut, articulate printr-o logică dătătoare de sens şi coerenţă proiectată de “făcătorul” de istorie, nu mai poate avea pretenţia de adevăr unic indiferent de proiectul pe care-l legitimează. Istoricul e dator să ofere o poveste, o versiune cât mai verosimilă a unui trecut – fragment de trecut – fără a mai avea mizele politice şi ideologice anterioare.

Comentarii

Translate this blog