Socialism sau libertate?*

 

„Taxarea este furt, pur și simplu, chiar dacă este un furt la scară mare și colosală, pe care niciun infractor recunoscut nu ar putea spera să îl egaleze. Este o confiscare obligatorie a proprietății locuitorilor sau supușilor statului.”

Murray N. Rothbard

Vrem socialism sau chiar vrem libertate? România are deficit de 9% din PIB nu pentru că taxele sunt prea mici, ci pentru că statul obez cheltuie prea mult și face prea multe prost. Statul trebuie redimensionat prin reducerea masivă a numărului de bugetari și a găurilor din bugetul de stat, pentru că altfel riscă să strivească singura categorie productivă și generatoare de valoare adăugată: sectorul privat, antreprenorii, investitorii. 

Degeaba avem „taxă unică” (care nu e chiar unică!) dacă sistemul e sufocat de contribuții sociale, TVA complicat, scutiri și o birocrație înfometată de bani, plus asistati in prostie. „Cum pot fi bune taxele dacă sunt impuse? Sunt un furt, nu sunt necesare”, se întreba președintele Argentinei, Javier Milei, invitând cetățenii să reflecteze asupra gradului de încătușare în care-i ține statul. Dacă Argentina a făcut progrese spectaculoase în ultimii ani, punând în practică un program radical de reducere a cheltuielilor publice, vital pentru însănătoșirea economiei și reducerea sărăciei, România este încă departe de un astfel de moment, iar fereastra de oportunitate oferită de recentele alegeri riscă să se închidă sub asaltul marxiștilor și propagandiștilor de stânga care s-au activat la comandă (a cui oare? haha). Aceștia caută pe toate căile să reînvie socialismul, comunismul chiar, insistând în special asupra reintroducerii impozitării progresive a profiturilor, averilor și veniturilor. O măsură profund imorală și extrem de toxică, care ne-ar întoarce în urmă cu o jumătate de secol. 

Este momentul pentru o reformă fiscală clară, severă și coerentă, construită pe trei principii simple:
💡 transparență,
💡 neutralitate,
💡 disciplină bugetară.

Totul trebuie să înceapă prin reducerea numărului de ministere, o propunere curajoasă avansată recent de domnul prof. univ. dr. Cristian Păun. Domnia sa propunea un guvern cu 10 ministere, ceea ce reprezintă un început foarte bun, dar insuficient dacă ne dorim cu adevărat un stat eficient și o economie cu adevărat liberă. Economia românească trebuie eliberată total din chingile comunismului, iar asta nu se poate face decât prin măsuri curajoase, ferme și clare. Mai jos, aveți un astfel de plan, un punct de plecare pentru însănătoșirea economiei și extirparea metastazelor stângiste care au îmbolnăvit România. Acestea pot fi dezvoltate și completate de alte măsuri. O Românie liberă e o Românie prosperă!

---

Propunerea:

1. Deficit bugetar zero și creștere zero a datoriei asumată prin Constituție. 

Statul nu are voie să cheltuie mai mult decât încasează. Excepțiile (crize majore) trebuie aprobate prin referendum, ca in Elvetia. Nu prin „ordonanță de urgență”.

2. Reducerea veniturilor și cheltuielilor de la buget de la 27 la sută la 20 la sută, ca în SUA la nivel federal.

De ce să nu urmăm calea economiei care crește și ne cramponăm de economia europeană sclerotică și neomarxistă?

3. Unificarea impozitării muncii

•  Fără CAS, CASS, CAM, deduceri, plafonări, labirinturi.
  – În prima fază, totul într-o singură cotă: 20% aplicată clar pe venitul brut. Ușor de înțeles, ușor de administrat.

• Apoi privatizarea acestor case și alegerea individului cât vrea să contribuie la o paletă largă de asiguratori privați. Cetățeanul trebuie să aibă libertatea de a alege ce face cu banii și viitorul lui!

4. TVA unic, fără excepții

•  O singură cotă de 15%, pentru toate bunurile și serviciile.

•  Fără 5%, fără 9%, fără portițe. Just, neutru și simplu.

5.  Cheltuieli publice limitate la funcțiile esențiale

• Ordine, justiție, apărare. Atât! Ideal, obsesia cu statul de drept e socialism pur, prin monopolul statului asupra actului de justiție. Legea ar trebui să protejeze exclusiv dreptul de proprietate, iar agresiunile să fie pedepsite proporțional, nu prin sancțiuni colective.

• Stop la subvenții pentru agricultură, energie, industrie, cercetare. Acestea alterează piața și reprezintă intruziuni de factură comunistă în economia reală. Piața liberă trebuie să dicteze prețul.

• Stop la fonduri „de investiții publice” care umflă deficitul fără impact economic real. 

• Retragerea din PNRR, care crează impresia falsă că avem bani “gratis”. Nu există bani gratis.

•  Educația și sănătatea? Privatizate treptat, cu vouchere limitate pentru cazuri vulnerabile, nu „drepturi universale” fictive. Rezultatul: educația devine un serviciu pe piață, supus competiției, iar școlile publice intră în declin. Nu toți trebuie să facă școală, fiind cerere substanțială pentru lucrători manuali în foarte multe domenii de activitate, deopotrivă în România și străinătate. Învățământul și sănătatea reprezintă găuri masive în bugetul de stat, atât prin numărul mare de angajați (bugetari!!!), cât și prin cheltuielile pe care le presupune aberația comunistă de a oferi gratuitate tuturor cetățenilor, indiferent de contribuția lor. Acestea sunt servicii pe care cetățenii le pot alege în funcție de interesele lor și pentru care trebuie să plătească prețul dictat de piață. Statul să nu mai asigure sănătate, ci să permită cetățenilor să economisească pentru servicii medicale într-un cont personal, eventual cu deduceri fiscale. 

• Dereglementarea include permisiunea de a vinde asigurări „slabe” sau de a elimina obligativitatea acoperirii anumitor boli. Toate funcțiile guvernamentale — de la colectarea gunoiului la închisori și pompieri — să fie subcontractate firmelor private, cu sisteme pur contractuale de finanțare (prin asigurări împotriva incendiilor etc). Plătești, beneficiezi! Nu plătești, de ce să plătească alții costurile neglijenței tale?

6. Libertate monetară

•  Contractele pot fi încheiate în orice monedă: leu, euro, aur, cripto.

• Moneda trebuie să fie o alegere, nu un monopol.

7. Desființarea/privatizarea tuturor institutelor de cercetare finanțate din bani publici

• Statul nu are ce căuta în cercetare, aceasta nefiind altceva decât o altă gaură neagră în bugetul public

• Institutele de cercetare existente vor fi scoase la licitație pentru a fi privatizate, interesul investitorilor fiind și un test al relevanței și utilității lor. Dacă nu, să fie lichidate și activele lor scoase în piată. Banii economisiți să meargă în reduceri de taxe.

• Licitația va porni de la suma simbolică de 1 bitcoin pentru fiecare institut. 

• Se vor realiza economii semnificative la bugetul de stat prin desființarea câtorva mii de posturi de bugetari.

• Clădirile aferente acestor instituții vor fi vândute separat, multe dintre ele având potențialul de a atrage sume considerabile la bugetul de stat, având în vedere zonele în care sunt amplasate și potențialul de investiție imobiliară.

• Cercetarea va fi finanțată de companii, în funcție de interesele și nevoile lor.

• Cine vrea să facă cercetare „de dragul cunoașterii” e invitat să o facă pe banii lui sau să-și găsească un finanțator dispus să investească în el.

8. Desființarea/privatizarea instituțiilor culturale

• În primă fază, stoparea risipei prin reducerea cu 75 la sută a numărului de bugetari de la cultura, o mare a parte din ei fiind neomarxiști și antiromâni oricum, deci nu se pierde nimic; pot învăța o meserie căutată pe piață.

• stoparea propagandei împachetată ca artă finanțată de stat

• piața liberă decide cu adevărat ce e artă și relevant în spațiul cultural

• În a doua fază lichidarea integrala a acestora; oamenii de afaceri vor fi responsabilizați să preia susținerea producției culturale și vor putea influența direcțiile de activitate în funcție de comenzile lor 

• Se va revitaliza prin deduceri fiscale instituția mecenatului, profund erodată de abundența de bani publici revărsată asupra instituțiilor de cultură

• o serie de clădiri de patrimoniu, care găzduiesc instituții de cultură care depind de bani publici și care sunt adevărate găuri în bugetele sau în cel național, vor fi vândute și reintroduse astfel în circuitul economic real

9. Eliminarea tuturor ajutoarelor sociale

• pe lângă reducerea semnificativă a risipei, o astfel de măsură ar limita apetitul pentru nemuncă și ar sprijini mediul de afaceri în efortul de a găsi oameni dispuși să muncească

• excepțiile ar fi doar cazurile de handicap dovedit și verificat periodic cu strictețe, dar plățile pentru această categorie de beneficiari ar trebui făcute în vouchere nominale, pentru a nu putea fi folosite de alții și pentru a nu se putea cumpăra alcool, țigări sau alte produse nenecesare. 

• cei care nu și-au pus din timp bani deoparte pentru bătrânețe sau care nu au investit într-o pensie privată, nu trebuie să fie duși în spate de cei care muncesc, ci trebuie lăsați să suporte consecințele deciziilor și alegerilor lor. De asemenea, pot fi o pildă pentru tinerii de azi, pentru a putea vedea concret unde duce absența unei strategii de viață și a interesului pentru economisire și investire. 

10. Crearea de zone economice speciale, enclave juridice, microstate, orașe private — unde regulile majorității nu se aplică, iar suveranitatea democratică este suspendată sau fragmentată. 

• Aici legile sunt stabilite de corporații sau consilii private, nu de autorități alese.

•  În paralel, folosirea regimurilor juridice paralele (ex. offshoring, arbitraj internațional, protecții pentru investitori) pentru a scoate antreprenorului de sub autoritatea politicului. 

• Ideea este că o corporație deține terenul și oferă „guvernare ca serviciu”, pe bază de contract. Nu există vot, ci doar un acord inițial între locatar și „furnizorul de guvernare”.

11. Desființarea și interzicerea sindicatelor

• aceste instituții anacronice, de factură comunistă, nu sunt altceva decât structuri organizatorice mafiote, care șantajează și hărțuiește patronatele și mediul de afaceri

• interzicerea lor ar însemna eliberarea angajaților de sub influența unei structuri organizatorice care împiedică dezvoltarea lor și le cultivă un grad ridicat de dependență și obediență

• ar elimina o distorsiune majoră în piața muncii, lăsând loc unei relații libere și directe între angajat și angajator

• ar elimina povara contribuției către sindicat pe care mulți angajați din România sunt nevoiți să o suporte

Libertatea nu trebuie doar apărată, libertatea trebuie creată, iar asta nu se poate face aplecând urechea la ce zic tot felul de oportuniști și beneficiari ai statului social. Implementarea unui astfel de program ar reprezenta nu doar un salt masiv în înaltul libertății, ci și o datorie pentru cei care au murit luptând cu hidra comunismului și visând la o Românie liberă cu adevărat. 

 *Cunoscută fiind lupta noastră pentru libertate și echidistanța politică de care am dat dovadă de-a lungul timpului, un vechi prieten al clubului nostru, de formație economist, ne-a împărtășit dezamăgirea pe care o trăiește observând cum influențele socialiste corup tot mai mult din viziunea cercurilor libertariene autohtone. „Cei care ne citeau și ne citau din Hayek și Mises, explicându-ne că libertatea e valoarea fundamentală fără de care un individ nu se poate împlini, azi fac concesii ideilor socialiste și cedează presiunilor ideologice venite dinspre cercuri neomarxiste. Ne-au trădat și asta face realitatea din jur și mai dureroasă, dar în același timp ne obligă să luăm atitudine” ne-a mărturisit în mail-ul expediat pe adresa redacției noastre. Nefiind prezent pe Facebook și invocând o veche prietenie și spiritul toleranței care a caracterizat mereu organizația noastră, prietenul nostru libertarian ne-a trimis acest manifest pentru a fi publicat, în speranța că va ajunge la cât mai multă lume, inclusiv la cei cu putere de decizie, despre care știe cu siguranță că ne-au citit în trecut și o să plece privirea și la acest text.

Nu lăsați săracii să se înmulțească!

Deși există atîta văicăreală în jur, la toate nivelele, legat de scăderea natalității și față de condițiile înfiorătoare în care trăiesc mii de copii, în România indemnizația pentru creșterea copilului nu este accesibilă oricui. Probabil de teama că dacă un astfel de venit ar fi garantat oricărei mame, indiferent dacă a fost angajată sau nu, ar stimula „sărăcimea” să se înmulțească și mai mult. Se bagă la înaintare principiul contributivității, n-ai plătit înainte, ciuciu indemnizație pentru creșterea plodului, că nu e corect, că nu sunt bani, asta deși, pînă recent, au funcționat politici de stimulare a înmulțirii celor cu venituri mult peste medie (adică de la aproximativ 14. 000 lei în sus). Și mă refer la faptul că pînă la reintroducerea recentă a plafonului pentru astfel de indemnizații, am avut cazuri de părinți care încasau zeci de mii de euro lunar, deși contribuțiile lor fuseseră plafonate din 2012 pînă în ianuarie 2017 la nivelul a 5 salarii medii brute pe lună (aproximativ 14.000 lei). Cînd vine vorba de media mainstream, au predominat și predomină materialele revoltate de nedreptatea făcută prin plafonarea indemnizației sau cele despre mame asistate social cu 2-3 copii, care trăiesc din alocații și nu vor să muncească.
          Pentru mamele cu venituri mult peste medie, care fără plafonarea recentă ar fi beneficiat în continuare de indemnizații de mii de euro, s-a găsit înțelegere și compasiune, s-au evidențiat sacrificiile pe care trebuie să le facă pentru nașterea și creșterea unui copil, modul în care-i este afectat traseul profesional etc. Pentru cele din straturile jos, cu venituri minime și mai ales față de cele neangajate, beneficiare de ajutor social, compasiunea și înțelegerea au fost înlocuite cu predici despre responsabilitate, îndemnuri la muncă, aluzii deloc subtile vizavi de profilul moral îndoielnic al acestora și chiar reproșuri directe de genul: „De ce faceți copii dacă n-aveți bani să-i creșteți?” În cazul celor din urmă dificultățile creșterii unuia sau mai multor copii, mai ales cînd veniturile și condițiile de trai sunt precare, au fost puternic umbrite de revolta morală și scîrba față de sărăcime și defectele morale atribuite acesteia. Desigur, în unele cazuri s-a mai strecurat nițică milă și condescendență, în special față de cei mici, ființe nevinovate și condamnate la un trai într-o familie nu tocmai ok. De parcă doar nivelul veniturilor fac demne de înțelegere și compasiune depresiile, dificultățile și bulversările prin care trece o mamă.
      La radio mai aud din cînd în cînd spotul care recomandă alăptarea la sân a nou născutului minim 6 luni și cel care recomandă părinților să petreacă cît mai mult timp cu copii, pentru sănătatea emoțională a acestora. Cum poate o mamă care nu beneficiază de acea indemnizație să facă toate acestea, să-și permită o nutriție adecvată pentru a asigura nou-născutului o alimentație sănătoasă, când sursele de venit sunt alocațiile (200 de lei în primii 2 ani) și venitul minim garantat (142 lei/lună)? Haine schimbate constant, scutece, spălat la cur cu apă caldă, căldură pe timp de iarnă?
      Traiul unui adult necesită cheltuieli care depășesc cu mult 142 lunar, d-apoi cel al unui prunc în primii ani de viață, iar micile pansamente filantropice ocazionale, oricît ar umezii ochii și sufletele binefăcătorilor și martorilor, nu țin loc unui program public de susținere a mamelor (părinților) în primii ani din viață ai nou-născuților, așa cum pretinde Codul Familiei din care citește ofițerul de stare civilă la oficierea căsătoriei cînd le explică părinților și celor de față cum susține statul familia. Tratamentul față de mamele fără venituri sau cu venituri foarte mici dau măsura unei societăți în ansamblu, precum și a politicilor gândite și aplicate de cei cocoțați în fruntea statului.

„Ionela are trei copii şi 31 de ani. Nu a lucrat nicio oră până acum şi nici nu crede că o va face vreodată. Trăieşte din alocaţiile copiilor şi din ajutorul social primit de ea și de soț: undeva la 1.300 de lei pe lună.

„Nu ne primește numai cu cinci clase cum am eu, nu mă primește nimeni și așa stăm... cum putem. La nemți iar nu pot să mă duc că n-am cu cine să las copiii”, spune femeia.

Ea nu muncește în folosul comunității pentru venitul de la stat pentru că are copii mai mici de 7 ani, iar legea îi permite să stea acasă. Beneficiază de acest sprijin de opt luni. Puțin, dacă o comparăm cu vecinii din cartier.

- De câți ani aveți ajutorul social?

- Eu mai știu de câți ani?! De mult, de vreo 4 - 5 ani.

- Câți aveți?

- 24.

- Și ați încercat să vă găsiți de lucru?

- Nu pot eu să mă duc la lucru pentru că n-are cine să-mi șadă cu ai mei.”

P.S. Digi 24 devine un canal tot mai toxic, un stindard al ipocriziei celor care hăituiesc sărăcimea care ciupește pe merit sau „ne-merit” din fondurile publice, dar trec lejer cu vederea hoția sistematică a marilor evazioniști fiscal, a investitorilor și afaceriștilor cu conturi prin paradisuri fiscale și cu cu buzunarele mufate direct la ajutoarele de stat.
       Ajutoarele de stat de milioane de euro date unor companii precum Orange, Vodafone sau Leoni sunt văzute ca investiții necesare binelui public, în timp ce un copil este văzut ca o investiție în viitorul societății doar dacă nu se naște într-o familie de sărăcani, că nașterea într-o astfel de familie îi aduce automat stigmatul de potențial asistat social/infractor etc.

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:

”Încă din anii 70 au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil. Când aude o informație familiară, creierul reacționează mai rapid și se produce o scurtătură care îl face să atribuie valoare de adevăr informației, după cum explică psihologii.”(Laura Ștefănuț, Digi 24)

Or fi rușii învîrtoșați într-ale propagandei și puși pe treabă, dar m-am gîndit că rețeta asta poate fi verificată și în alte cazuri, așa că ia să vedem ce găsim în ograda noastră. Mai precis, tocmai în zona presei care demască astfel de mecanisme și șmecherii. Totuși, trecem peste faptul că platforma gazdă, considerată vîrf de lance al luptei împotriva știrilor false, manipulării și dezinformării, a recurs nu de puține ori la această rețetă cînd era vorba să acrediteze anumite informații și trenduri, de dragul unei cauze și agende extrem de bine intenționate, pentru a ne opri asupra celui mai recent exemplu de manipulare și fake news din lungul șir al materialelor despre asistații social din România și lenea care face ravagii în societatea autohtonă. Găzduit de alt organ quality, al unuia dintre afaceriștii paraziți îmbuibați din afaceri cu statul, articolul, deși scris absolut mediocru și fără o minimă abilitate scriitoricească, își arată măiestria prin modul în care manipulează o serie de informații, date și afirmații, pentru a demonstra teza dorită: România a ajuns țara asistaților social și a celor care fug de muncă; teză afirmată vîrtos încă din titlu.

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

@Laurențiu Ridiche

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de teren. Și de la o vreme i s-a făcut rău de la oboseală așa că a fost musai să doarmă un pic. Mai ales că de luni iarăși bagă la muncă. Fără ore suplimentare – și acestea executate fără nicio legătură cu ordinea legală – nu ai șanse să aduci acasă un salariu peste 1500 de lei și ceva bonuri. De aia se bagă la suplimentare, mai ales în sărbători, cînd primesc bonuri de 200 de lei pentru asta. Nu sunt angajați, nu stă lumea, trei, șase luni și-s duși. I-am zis că poate pleacă pentru că-s leneși și nu vor să muncească. S-a uitat chiorîș la mine, vrînd să se asigure că vorbesc serios sau poate vrînd să-mi plaseze o binemeritată flegmă între ochi, avînd în vedere remarca mea.

Cocaină și bere la pet

Spune-mi cu ce te droghezi, ca să-ți spun din ce clasă socială ești și cam ce nivel de trai ai! Că fumezi tutun sau marijuana, tragi pe nas cocaină, bagi pastile, timbre, bei alcool, iei Xanax sau te injectezi cu heroină, tot în categoria consumatorilor de substanțe psihotrope și psihoactive poți fi încadrat, însă doar consumul anumitor substanțe îți poate afecta profilul moral și caracterologic în ochii semenilor. Cocaina, pastilele și alte substanțe scumpe, accesibile doar în anumite cercuri și la anumite costuri, nu te fac automat să pari un netrebnic, viciat moral. Din contră, pot chiar să-ți atragă o aură de excentricitate, să fie un semn al succesului și realizării, plus al apartenenței la categoria învingătorilor. Dacă bagi alcool și țigări ieftine e bai mare cu tine, e semn că puți a sărăcie , lene și iresponsabilitate. A lipsă de respect de sine sau a incapacitate/lipsă de voință de a-ți depăși condiția sau împlini potențialul.

Dar mai mult decît substanțele în sine, clasa socială, ocupația și descendența te pot încadra în categoria consumatorilor cool, excentrici, open-mind, creativi sau în categoria rataților, a „drogaților”, leneșilor și a parazițiilor vicioși. Una e să porți un costum de 500 de coco sau niște straie vintage, croite de un artist independent, să lucrezi în sectorul bancar sau în industriile creative și să tragi pe nas cocaină, să bagi pastile sau să lingi timbre prin cluburi de fițe sau prin apartamente de lux, la party-uri private și alta e să sufli un deț într-o crîșmă de sat, să bagi un pet de bere ieftină în miezul zilei, lîngă o betonieră, pe un șantier și să fumezi țigări ieftine, poate chiar penale, îmbrăcat ordinar, poate chiar sărăcăcios și lucrînd cu ziua, la negru sau pe salariul minim. Mai mult, dacă ești din prima categorie poți chiar consuma produsele specifice celor din a doua categorie și tot ieși bine ca percepție publică. Ești un tip/o tipă deschis/ă, excentric/ă, fără aere, un demofil chiar. Dacă ești din a doua categorie și-ți pică sub nas niște coca, tot prost ieși, că e semn că ești ahtiat după, disperat să bagi orice și chiar iresponsabil, că de banii ăia ai putea să cumperi ceva la copii sau să te înscri la un curs de dezvoltare personală și/sau recalificare.

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.

1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței oricînd. Și cum nu voia să devină o povară pentru copiii săi, pe care și așa nu i-a putut ajuta prea mult, accepta orice loc de muncă care-i oferea contract și-i asigura plata contribuțiilor sociale. Că nu voia să se trezească prin spitale fără să fie asigurată. Vechime avea, dar n-avea vîrsta necesară, așa că cineva a lămurit-o cum poate proceda ca să se pensioneze înainte de vreme. Ținta nu erau banii, o pensie de boală, înainte de vîrsta legală, era semnificativ mai mică decît una la termen. Mai ales cînd aproape toată viața ai lucrat pe salariul minim pe economie. Ținta era asigurarea medicală, garanția că dacă o lovește ceva necaz – și semne părea că are – are asigurat măcar tratamentul și îngrijirea spitalicească. Atîta cît e și cum e. Că din pensia pe care o căpăta abia-și acoperea cheltuielile și hrana. A dat ceva la un doctor, a fost la niște comisii și s-a trezit pensionară. Era mai liniștită. Cu banii pe care-i făcea din cusut și alte mărunțișuri, cu mica ei grădină, porcul și găinile, se descurca onorabil. Avea chiar posibilitatea să-și încarce copiii cu cîte ceva de fiecare dată cînd îi treceau pragul. Sau să le trimită pachete, că de venit reușeau să vină tot mai rar. Că terminaseră facultatea, lucrau la Cluj și nu aveau posibilitatea să vină atît de des acasă. Dar pachetele le prindeau bine, că mai scuteau din cheltuielile cu mîncarea. Că și așa abia acopereau chiria și cheltuielile. Angela este o parazită, o escroacă care încasează pe nedrept o pensie de boală, în urma unor controale aranjate și în urma unor șpăgi date cui trebuie.