Berevoești. Satul și statul tot mai minimal


photo: www.sursata.ro

Nici n-au apucat bine deținuții din penitenciarele țării să-și arunce pîinea în semn de protest față de condițiile din multe închisori ale patriei că autoritățile contraatacă în trombă cu cazul Berevoești, punînd sub nasul încins al opiniei publice un scandalos caz de sclavie în România contemporană. Pe scurt – pentru că detaliile cazului s-au răspîndit deja prin mass-media – din 2008 în ghetto-ul Gămăcești al menționatei comune argeșene aproximativ 60 de persoane din medii sărace, ademenite cu o muncă și-un blid de mîncare sau pur și simplu luate cu japca, au fost forțate să lucreze la munci gospodărești, la tăiat ilegal de lemne și alte activități, fiind adeseori torturate, înfometate, bătute, violate și ținute în lanțuri. Intervenția în forță a Jandarmeriei, DIICOOT și alte structuri ale Ministerului de Interne care au mobilizat efective impresionante a avut izul unui veritabil spectacol mediatic, parcă menit să compenseze prin grandoare impotența tot mai vizibilă a autorităților cînd e vorba de exercitarea curentă a atribuțiilor de protejare a cetățenilor în fața diferitelor forme de abuz. Cu cea mai apropiată secție de poliție la aproximativ 15 km (la Schitul Golești, conform informațiilor primite de la un berevoieștean) în urma numeroaselor reforme și reorganizări administrative menite să facă aparatul polițienesc mai suplu prin comasarea unor secții de poliție, nu e de mirare că în Berevoești, ca și în alte sate, sancționarea diferitelor tipuri de abuzuri rămîne într-o mare măsură în sarcina comunității locale, a cetățenilor. Totuși, timp de 8 ani nimeni din localitate nu a luat atitudine în legătură cu acest caz, nu a anunțat autoritățile și, mai mult, cei mai mulți susțin că n-aveau habar de cele petrecute. Iar acum tirul comentatorilor este îndreptat asupra ”lașității colective” a berevoieștenilor și indiferența față de suferința semenilor schingiuiți de cîțiva întreprinzători locali. Cum s-a putut petrece așa ceva?
Prin explicațiile pe care le avansez în rîndurile următoare nu încerc să minimalizez cazul de la Berevoești și nici să disculp pe cei din comunitate care, foarte probabil, aveau minime informații despre acei oropsiți. Încerc doar să lămuresc niște aspecte legate de modul în care unele abuzuri sunt percepute în lumea satului, de efectele cauzate de absența unor servicii sociale funcționale și despre cum funcționează ghetoizarea și segregarea în folosul unor sforari din administrația publică și în folosul unor întreprinzători din rîndul propriei comunități.

Berevoești. Satul și statul tot mai minimal


photo: www.sursata.ro

Nici n-au apucat bine deținuții din penitenciarele țării să-și arunce pîinea în semn de protest față de condițiile din multe închisori ale patriei că autoritățile contraatacă în trombă cu cazul Berevoești, punînd sub nasul încins al opiniei publice un scandalos caz de sclavie în România contemporană. Pe scurt – pentru că detaliile cazului s-au răspîndit deja prin mass-media – din 2008 în ghetto-ul Gămăcești al menționatei comune argeșene aproximativ 60 de persoane din medii sărace, ademenite cu o muncă și-un blid de mîncare sau pur și simplu luate cu japca, au fost forțate să lucreze la munci gospodărești, la tăiat ilegal de lemne și alte activități, fiind adeseori torturate, înfometate, bătute, violate și ținute în lanțuri. Intervenția în forță a Jandarmeriei, DIICOOT și alte structuri ale Ministerului de Interne care au mobilizat efective impresionante a avut izul unui veritabil spectacol mediatic, parcă menit să compenseze prin grandoare impotența tot mai vizibilă a autorităților cînd e vorba de exercitarea curentă a atribuțiilor de protejare a cetățenilor în fața diferitelor forme de abuz. Cu cea mai apropiată secție de poliție la aproximativ 15 km (la Schitul Golești, conform informațiilor primite de la un berevoieștean) în urma numeroaselor reforme și reorganizări administrative menite să facă aparatul polițienesc mai suplu prin comasarea unor secții de poliție, nu e de mirare că în Berevoești, ca și în alte sate, sancționarea diferitelor tipuri de abuzuri rămîne într-o mare măsură în sarcina comunității locale, a cetățenilor. Totuși, timp de 8 ani nimeni din localitate nu a luat atitudine în legătură cu acest caz, nu a anunțat autoritățile și, mai mult, cei mai mulți susțin că n-aveau habar de cele petrecute. Iar acum tirul comentatorilor este îndreptat asupra ”lașității colective” a berevoieștenilor și indiferența față de suferința semenilor schingiuiți de cîțiva întreprinzători locali. Cum s-a putut petrece așa ceva?
Prin explicațiile pe care le avansez în rîndurile următoare nu încerc să minimalizez cazul de la Berevoești și nici să disculp pe cei din comunitate care, foarte probabil, aveau minime informații despre acei oropsiți. Încerc doar să lămuresc niște aspecte legate de modul în care unele abuzuri sunt percepute în lumea satului, de efectele cauzate de absența unor servicii sociale funcționale și despre cum funcționează ghetoizarea și segregarea în folosul unor sforari din administrația publică și în folosul unor întreprinzători din rîndul propriei comunități.

We're all in this together: cum să ascultăm muzica ultimului campionat european de fotbal



Impresiile lăsate de recent încheiatul Campionat European de fotbal sunt încă proaspete în memoria iubitorilor de fotbal; Portugalia sărbătorește obținerea primului său trofeu european, în timp ce, probabil, francezilor încă nu le vine să creadă că, pe teren propriu, nu au reușit să învingă o echipă care în grupe nu a reușit să facă decât remize, iar în traseul de până în finală a câștigat doar un singur meci în răstimpul celor 90 de minute regulamentare. Analizele sportive nu sunt însă punctul meu forte, așa că am să le las pe seama celor cu adevărat pricepuți. Ceea ce aș vrea să discut în rândurile ce urmează este unul dintre aspectele auxiliare ale acestei competiții sportive, unul, cred că am să pot dovedi, deloc insignifiant, ale cărui consecințe merg dincolo de rezultatele unui campionat european de fotbal.


Cu ocazia vizionării finalei, am avut ocazia să descopăr că acest eveniment a fost precedat de o ceremonie de închidere a competiției. Știam (ca să-mi atenuez un pic ignoranța) de existența unei ceremonii de deschidere a Jocurilor Olimpice sau de melodiile dedicate campionatelor mondiale de fotbal (de la celebrul Waka Waka al Shakirei), dar nu mai văzusem niciodată până acum o ceremonie de închidere a campionatului european. Cu ocazia asta am aflat că există și pentru această competiție un theme song, interpretat de celebrul dj francez David Guetta și de vocalista suedeză Zara Larsson, intitulat This One’s For You. Însă, mai mult decât această simplă melodie, cele aproximativ 7 minute de dinaintea startului partidei au fost destinate unui spectacol complex în care muzica, alături de coregrafie, imagini, simboluri și efecte speciale, a avut un rol covârșitor. Ideea marcării unor evenimente importante printr-un demers ceremonial sau spectacular nu este una nouă, însă configurația specifică a manifestărilor actuale de acest gen este datorată eforturilor permanente ale statelor-națiune moderne (și mai apoi a structurilor supra-naționale) de a-și consolida legitimitatea și de a-și asigura hegemonia discursivă. Muzica a fost astfel prezentă în toate momentele ce articulau națiunea, de la sărbători naționale, laice sau religioase, la comemorarea evenimentelor sau a figurilor importante din panteonul național. Aceste „tradiții inventate” au jucat dintotdeauna rolul de vehicol ideologic, prin intermediul lor putând fi forjată, într-un mod subtil și nu întotdeauna explicit, viziunea „corectă” asupra lumii, relațiile de putere prevalente la un moment dat.

În această tradiție a momentelor cu semnificații speciale s-a înscris și ceremonia de închidere a Campionatului European de fotbal. Un eveniment care reunește cele mai bune echipe ale continentului este cu siguranță un moment înzestrat cu multiple semnificații culturale și politice care merg de la nivel regional (vezi cazul competiției dintre  trei echipe provenite din UK, Țara Galilor, Irlanda de Nord și Anglia, sau cazul Spaniei, câștigătoarea din 2012, a cărei echipă era formată predominant din jucători de la FC Barcelona, fapt ce a scos din nou la iveală orgoliile regionale ale catalanilor), până la cel național sau internațional. Pentru a fi eficientă (profitabilă) industria spectacolului, ca orice altă industrie, este nevoită să își îmbunătățească în permanență mijloacele de producție specifice și să își mărească necontenit raza de acțiune. Debord, reformulându-l pe Marx, afirma că întreaga viață a societăților moderne „se anunță ca o enormă acumulare de spectacole”. Franța, țara care a organizat campionatul, a investit în festivitățile de deschidere și de închidere ale competiției o simbolistică aparte, una care să reflecte atât particularitățile sale ca națiune distinctă, cât și realitățile sociale și politice ale lumii contemporane.

Dacă avem în minte un alt scurt citat din Debord – „tot ce era trăit nemijlocit s-a exilat într-o reprezentare” – putem decripta mai ușor întreaga punere în scenă prilejuită de festivitatea de deschidere a campionatului: organizatorii au construit o imagine a Franței prin recursul la simboluri ale unor momente cheie din istoria țării, simboluri menite să facă palpabil un trecut glorios și prosper într-un prezent măcinat de crize. Într-adevăr, Franța se confruntă de câteva luni cu ample proteste de stradă (care, însă, nu și-au găsit prea mult ecou în presa românească) îndreptate împotriva unei noi legi a muncii care nu ar face decât să adâncească precarizarea unor largi categorii sociale; la aceasta se adaugă ascensiunea unor formațiuni de extremă dreaptă precum Frontul Național sau atentatele teroriste aflate în directă legătură cu eșecul acestei țări în demersul de integrare socială a imigranților (cea mai mare parte a acestora provenind din fostele colonii) și cu politica sa externă intervenționistă. În acest context deloc promițător, spectacolul ceremoniei de deschidere și-a propus să reactiveze în mentalul colectiv simboluri bine cunoscute precum grădinile de la Versailles, dansurile de cabaret din La Belle Ėpoque sau refrenele cîntate de Edith Piaf despre cât de roz era viața in Franța postbelică. Începutul festivității este dominat de profilul unei Franțe puternice, imagini precum cea a grădinilor imperiale sau muzica și dansul de cabaret fiind o trimitere la puterea imperială și colonială care era Franța la finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Odată cu apariția superstarului David Guetta, repertoriul muzical virează spre o direcție internațională, sau occidentală mai bine zis, dj-ul francez având pregătit un potpuriu de hituri pop, mai vechi sau mai noi. Finalul ceremoniei este dedicat piesei oficiale a turneului, This One’s For You. Prin înălțarea falică a unui turn Eiffel, spectacolul realizează o ultimă volută prin care se întoarce la simbolistica națională inițială, conturând astfel imaginea unui stat triumfător, cu un profil național bine definit și conectat în același timp la dinamicile culturale internaționale.

Pentru ceremonia de final, muzica are un rol chiar mai important decât a avut-o la început. În realizarea acestui spectacol au fost antrenați un număr impresionant de muzicieni: 20 de instrumentiști, fanfara Departamentului de Pompieri din Paris și a Gărzii Republicane Franceze și corul Radio France. Debutul show-ului are în prim plan o mini orchestră de cameră, cu tot cu dirijor, care acompaniază interpretarea la acordeon a piesei Seven Nation Army a trupei The White Stripes; o melodie ritmată și plină de energie, numai bună pentru a da tonul unei reprezentații capabilă să pună în mișcare resursele colective ale unei competiții continentale. Prin apariția lui David Guetta în scenă, spectacolul reușește să aducă laolaltă două medii de exprimare acustică diferite, cel acustic și cel electronic, și, totodată, două estetici muzicale diferite, cea a muzicii culte occidentale și cea a culturii dance. Folosirea unui grup restrâns de muzicieni formați după canoanele muzicii savante nu este întâmplătoare; aceștia, prin vestimentația lor specifică sălii de concert și prin prezența unui dirijor care să conducă ansamblul (chiar dacă cei câțiva muzicieni erau cu siguranță capabili să se coordoneze și singuri) reprezintă o mostră a ceea ce occidentul civilizat a considerat, secole de-a rândul, a fi arta autentică. Chiar dacă trimiterile la autonomia esteticului și la desăvârșirea artei europene sunt aici realizate prin intermediul unor „reprezentări” și nu prin conținutul muzical propriu-zis, acestea sunt suficiente pentru eficiența demersului spectacular și au capacitatea de a transfera o parte a capitalului lor de autenticitate și intervenției lui Guetta (care e deja faimos pentru lipsa sa de „autenticitate”: prestații live cu mix-uri gata făcute, puse direct de pe memory stik-uri și, în general, tot performance-ul său scenic pe care mulți îl acuză de impostură). Desigur, melodia oficială este lăsată pentru finalul show-ului, final care aduce cu sine alăturarea tuturor actanților muzicali: fanfara, ansamblul de instrumentiști, platanele lui Guetta și solista Zara Larsson. Suprapunerea tuturor acestor forme de manifestare muzicală într-un spectacol coerent și de sine stătător are ca efect realizarea unei totalități artistico-ideologice care face o trimitere directă la unitatea națiunilor de pe continentul european. Însă, ca discurs ideologic, spectaclul de închidere a campionatului nu reprezintă decât ceea ce, în cuvintele lui Adorno, se cheamă o falsă totalitate, un întreg antagonistic care nu reușește să exprime contradicțiile societății prezente.
Cheia înțelegerii relațiilor economice și sociale care au stat la baza competiției și, de fapt, a altor inițiative similare este tot una muzicală, sau, mai bine zis, una audio-vizuală. Videoclipul piesei This One’s For You este întruchiparea perfectă a spectacolului total. Povestea prezentată aici este cea a unui tânăr cu o ținută smart casual care călătorește la clasa I a unei aeronave (cel mai probabil cu destinația Paris); pe timpul zborului, călătorul nostru vizionează un scurt film pe un ecran amplasat în fața sa, în care se succed diferite scene cu copii și tineri jucând fotbal în diferite colțuri ale lumii; în film apar, bineînțeles, și David Guetta, însoțindu-i pe jucători, și Zara Larsson, interpretând melodia piesei în diverse decoruri și ținute; la finalul filmului, călătorul nostru zâmbește mulțumit, în timp ce zborul său continuă lin. Detaliul esențial al videoclipului sunt însă locațiile în care acesta a fost filmat și categoriile sociale din care fac parte personajelor sale. Toate scenele cu fotbal se petrec în cartiere sărace, în favele sau chiar în locuințe afectate de bombardamente. Așa cum personajul călătorului este compus din detalii care sunt tot atâtea semne ale distincției sale de clasă (vestimentație, călătoria la clasa I), multitudinea de personaje implicate în jocul de fotbal sunt deasemenea investite cu trăsături ale apartenenței lor sociale: vestimentație sumară, murdară și neîngrijită, exprimarea nedisimulată a emoțiilor sau vitalitatea corporală datorată, în imaginarul burghez, muncilor fizice sau contactului nemijlocit al celor din clasele inferioare cu natura. Dacă tânărul din avion este un personaj cosmopolit, fără o apartenență rasială sau națională sesizabilă, tinerii amatori de fotbal au cu toții o identitate bine conturată, fie ea rasială, etnică sau culturală. Bomboana de pe colivă o reprezintă scena în care Guetta împarte niște tricouri unor copii dintr-o mahala săracă,iar singurul moment notabil (dar foarte scurt și amplasat abia spre final) este acela în care un grup de fete își demonstrează, în aplauzele băieților de pe margine, virtuozitatea în mânuirea balonului rotund.

Întreg videoclipul este construit așadar ca o poveste în poveste, în care povestea-ramă este cea a tânărului cosmopolit care are parte de o călătorie plăcută spre Paris, o plăcere sporită și de vizionarea unei euforii fotbalistice pe burta goală. E adevărat că acest sport are o importantă tradiție populară, fiind unul dintre sporturile preferate ale clasei muncitoare, însă această clasă nu se mai regăsește astăzi decât în poziția de consumator pasiv, fotbalul devenind o afacere profitabilă condusă de miliardari de diverse proveniențe. Însă asta nu împiedică asocierea sa în continuare cu un anumit spirit popular, de activitate și bucurie colectivă. În videoclipul de față spiritul popular este tradus exclusiv prin jocul voios al unor tineri proveniți din cele mai sărace zone din lume. Cealaltă poveste este, așadar, cea a sărăciei și a războiului, o poveste spusă însă cu mare pasiune, care se oferă (este oferită, ca parte din serviciile companiei de zbor, poate) privirii detașate a tânărului nostru frumos; o porție consistentă de poverty porn care este consumată cu zâmbetul pe buze. De fapt, însăși titlul piesei, This One’s for You, trimite cu gândul la o marfă, la un produs oarecare care este oferit clientului, asta în ciuda faptului că versurile din refrenul cântecului conțin îndemnuri de genul „We’re all in this together” sau altele asemenea. În afara faptului că afirmă și întărește distincțiile și ierarhiile de clasă existente în societatea capitalistă, acest videoclip aduce în prim plan și plăcerea care vine odată cu consumul de mărfuri, iar acum produsul consumat nu este altceva decât un produs derivat al funcționării econoniei de piață – sărăcia și marginalizarea zonelor de periferie a capitalului global.

Dacă în cadrul ceremoniei de deschidere, accentul era pus pe imaginea Franței ca stat puternic și cu o tradiție culturală importantă, pentru închidere, organizatorii au mizat pe transmiterea unui mesaj de conciliere a tradițiilor și de unitate a națiunilor europene; videoclipul piesei oficiale merge chiar și mai departe, insistând asupra reunirii sub stindardul fotbalului a diverselor regiuni ale lumii. Acest tip de mesaj este cu atât mai necesar acum când, după mai mulți ani de criză și austeritate, Uniunea Europeană cunoaște un puternic deficit de legitimitate, Marea Britanie tocmai a votat pentru părăsirea Uniunii, iar statele europene se întrec în a ridica garduri/ziduri la granițe și în a evita cât mai mult posibil găzduirea refugiaților. Așadar, unitatea europeană văzută prin prisma muzicii și spectacolelor de la Euro 2016 nu e decât una rezervată celor bine îmbrăcați și posesori de bilete la clasa I; cei aflați în această categorie au libertate deplină de mișcare, pe când locuitorilor de la marginea orașelor/societății nu le rămâne de făcut decât să bată mingea pe străzi neasfaltate sau pe terenuri de sport dezafectate, primind din când în când tricuri și mingi în dar din Occident, după ce acesta a avut grijă, în prealabil, să onoreze un contract de livrare de armament actorilor politici din zona respectivă. Videoclipul piesei oficiale a competiției nici că putea reflecta mai bine criza actuală a Europei: libertatea de mișcare este rezervată doar capitalului, mărfurilor și serviciilor (și posesorilor acestora), nu și forței de muncă din Est, lipsită de orice perspectivă de ascensiune socială și condamnată la apariții exotice în produsele de divertisment ale Vestului. Oricât de convingător ar cânta Zara Larrson „We’re all in this together” și oricât de multe acorduri majore ar însoți acest text, realitatea e cu totul alta: suntem, cu toții, parte a aceluiași sistem socio-economic mondial, dar nu suntem cu toții de aceiași parte a baricadei. Nu, migranții care își riscă viața traversând Mediterana nu sunt în aceeași tabără cu bancherii din City-ul londonez, și nici cei plecați la muncă din Estul Europei nu sunt tovarăși de drum cu multinaționalele care vor avea de beneficiat de pe urma unui tratat ca TTIP-ul. Lipsa de discernământ între configurația specifică și nevoile diferitelor clase sociale și amalgamarea reprezentărilor acestora într-un produs de divertisment reprezintă cu acuratețe falsa totalitate descrisă de Adorno, fiind totodată și motivul pentru care mesajul de unitate transmis prin intermediul acestei competiții sună fals.     

                                        

În căutarea direcției pierdute

     
photo credit: Dan Gaftone
În amintirea vecinului Ilie Tompa, alături de care am râs sănătos în repetate rânduri, din păcate prea grabnic plecat dintre noi

Musai să fac o confesiune legată de preferințele mele muzicale și de muzicile care mi-au amprentat fibra lăuntrică în anii zgomotoși și năuci ai adolescenței. Vreme de vreo trei ani, formația mea de suflet a fost Direcția 5, tocmai în perioada lor de come-back în forță, prin cooptarea vocalistului Cristi Enache și prin lansarea unor hituri precum Dacă ai ști, Am nevoie de tine etc. La început m-a scos din sărite mecla vopsită blond a numitului vocalist, chiar dacă-mi plăcea susurul nostalgic al piesei Dacă ai ști, dar prin hiturile ulterioare și prin revenirea la culoarea naturală a părului, mi-au intrat la suflet, acompaniindu-mi durerile și frămîntările pubertății. Pînă în vara lui 2002 colecționasem toate albumele (inclusiv cel live și un EP) lansate de aceștia și le ascultasem de mi-erau mai familiare versurile lor decît cele ale poeților canonici băgați pe gît de programa școlară. Ulterior, aveam să constat că Direcția 5 e o formație pe care are sens să o menționezi printre preferințele de căpătîi doar în discuțiile cu fetele. Unele fete.
       Era prin 99-2000, cînd am fost lovit de revelația muzicii continue prin intermediul Atomic Tv, după ce fratele meu izbutise să conecteze Olt-ul nostru la rețeaua de cablu, printr-un aranjament cu generosul vecin Ilie, posesor de abonament. Din șuvoiul de hituri românești și internaționale, cîteva mi-au intrat rapid sub piele, scoțîndu-mă treptat din febra techno și dance datorată influenței fratelui meu, mare fan 2Unlimited, Doctor Alban și Dj Bobo. HIM, cu al lor Join me, Bon Jovi cu baladele sale și Direcția 5 mi-au străpuns urechile și m-au împins spre un fanatism de care greu am mai fost capabil ulterior. Urme ale acestei intense pasiuni mai pot fi și astăzi descoperite prin gospodăria părinților mei, atît prin colecția de casete (majoritatea piratate), rămase într-o vitrină a casei de la Telciu, cît și prin scrijeliturile mele pe pereții grajdului, șoprului sau a WC-ului din grădină. Inclusiv pe stălpul și pe podul din fața casei părintești, precum și pe pietrele mai mari din valea ce șerpuiește prin fața aceleiași case, mi-am însemnat obsesiile melomane în faza lor de maximă intensitate: Direcția 5, Him, Sepultura, Metallica, U2, Iron Maiden.

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog