Balast social și oameni problemă. Reflecții pe marginea unui experiment educațional



Ieri am strâns expoziția Știință și etnicitate. Cercetarea antropologică în România anilor ’30, curatoriată de Marius Turda și expusă la Galeria de Artă a Muzeului Județean de Istorie și Artă, Zalău (8-28 februarie 2019). Pentru a promova expoziția am conceput un atelier sau un fel de mini-experiment pentru clase de liceu. Experimentul arăta ca atare: Intrau elevii la Galeria de Artă, unde apoi i-am pus să stea într-un cerc pe bănci. Le-am spus titlul expoziției și le-am explicat ce însemna antropologia rasială cu măsurarea craniilor și a altor aspecte fizice și încadrarea oamenilor în grupuri/rase diferite, după aceste criterii. După asta le-am zis că pentru a înțelege mai bine ce însemnau cercetările expuse o să fac un experiment cu ei și o să-i pun în trei grupuri diferite în funcție de aspectul lor fizic. Le-am explicat că mă uit la statură, constituția fizică, capul, fruntea, nasul, bărbia, fața, gura, buzele, părul, ochii și culoarea pielii lor (după Făcăoaru 1934, 317) I. După care am început să-i pun pe fiecare dintre ei în trei grupuri diferite uitându-mă foarte bine la ei și ridicându-i în picioare pe fiecare. De fapt le-am dat bilețele de grup după cum îmi venea mie, cât de aleatoriu posibil: grupa 1) Români cu amestec strămoșesc în preponderență de rasă carpatică; grupa 2) Minorități istorice și români amestecați cu acestea; grupa 3) Minorități de origine extra-europeană și români contaminați cu sângele lor prin amestec strămoșesc (după Făcăoaru 1938).

Apoi am început să le explic că nu au fost născuți egali și că cei din grupa 3) sunt un grup problemă și trebuie să încercăm să-i educăm pentru că nu ascultă de reguli și nu respectă autoritatea. Așa că am zis către cei din grupa 3 să stea în picioare, să se ducă în colț, că n-au voie să vorbească între ei, iar dacă vor să zică ceva trebuie să ceară voie de la mine. Celorlalți le-am zis să se așeze pe scaune, comod că acum aveau mai mult spațiu și că pot să vorbească oricum, după placul lor. Le explicam că cei din grupa 1) făceau parte din „rasa carpatică” care „a fost modelul arhetipal al rasei autohtone românești: `cea mai frumoasă și cea mai dăruită biologic` dintre toate rasele” și că erau cei mai apropiați de cum arătau dacii după cercetările noastre prin comparație cu prizonierii daci de pe Columna lui Traian (vezi Turda 2014, după Făcăoaru 1944). Cei din grupa 2) erau acele minorități etnice sau români amestecați cu aceste minorități care aveau indice superioare pe lista ierarhică a raselor, cum ar fi germanii, sașii, șvabii sau ungurii, secuii și ceangăii. Despre unguri le-am explicat că de fapt în Europa, în ierarhia raselor, stau foarte jos, dar „cei din Transilvania, atât populația rurală cât și studenții, au o situație mai favorabilă în materialul nostru propriu, probabil din cauza amestecului intens cu românii, slavii şi mai cu seamă cu germanii.” (Făcăoaru 1943, 284). Și, deși au existat dezbateri despre originea secuilor și ceangăilor, după cercetările noastre ei sunt de fapt români maghiarizați (Turda 2015, 337; Davis 2018).

Zalăul văzut de un venetic



Prima dată am trecut Meseșul anul trecut, prin martie. Făceam teren prin Sălaj împreună cu un coleg antropolog. Drumul ce șerpuiește în jos dinspre Meseș oferă o panoramă largă asupra orașului, iar noaptea luminile orașului împrăștiat în vale îți dau impresia că ai de-a face cu o urbe mult mai mare decât este. Impresia se spulberă repede și dacă ești un călător-privitor grăbit și cumva superficial sau pur și simplu iremediabil marcat de farmecul marilor aglomerații urbane, e foarte probabil să nu înțelegi nimic din orașul ăsta, să-l înghesui în larga categorie a orășelelor ce s-au scufundat în anii dezindustrializării postcomuniste.
Drumul ce vine dinspre Cluj ne-a aruncat drept în centrul istoric al orașului, așa că am început să-mi rotesc privirile în jur, la cele câteva clădiri mai bătrânești din jurul intersecției. De multe ori când petrec câteva zile în astfel de orășele, în țară sau afară, mă întreb cum ar fi să trăiesc acolo, unde mi-ar plăcea să-mi beau cafeau, pe unde m-aș plimba, ce aș putea face etc. Și cad într-un fel de reverie limitată, depistând fragmente de oraș care-mi intră la suflet. Însă în cazul Zalăului, această scurtă reverie a fost repede dublată de o întrebare care a început să-mi clocească în minte. „Cum poate trăi cineva aici?”

Apoi m-am mutat aici, cu munca și am ajuns nu numai să înțeleg cum poate cineva trăi aici, ci să și experimentez pe propria piele și minte. Ba chiar să încep să dezvolt un fel de afecțiune bizară față de această așezare pe care am senzația că am prins-o într-o fază intermediară, un stagiu în care se amestecă dezindustrializarea cu reindustrializarea, depopularea cu repopularea parțială, afacerismul local cu cel transnațional, dezvoltarea imobiliară cu părăginirea unor vechi edificii și blocuri de locuințe. Și asta- conferă un farmec aparte.

Politică și anticomunism

”Together” by Pawel Kuczynski
La multe dintre proteste se strigă „Jos Comunismul” chiar și la trei decenii după căderea regimului comunist și trecerea la economia de piață. Iar narativa anticomunistă din postcomunism are câteva coordonate de căpătâi, printre care:
(1) exterminarea/persecutarea elitei interbelice (boierimea, elita intelectuală etc.). Regimul comunist e descris ca o ruptură, o deviere de pe făgașul normal și o răsturnare a valorilor, un triumf al celor needucați și săraci, o sufocare a spiritului nobil și aristocrat de către simțul gregar al maselor agresive și inculte.
(2) ororile din închisori și atmosfera de teroare. O societate guvernată de frică și cultura delațiunii, prin care cineva putea să parvină, să se răzbune sau să-și elimine competitorii
(3) cenzura (absența libertății de exprimare).
(4) existența unor categorii de cetățeni privilegiați (securiști, nomenclaturiști etc.), care huzureau în timp ce poporul suporta privațiuni severe și care aveau un traseu profesional ușurat de influența familiei, având posturi calde pregătite și fiind înscriși din start într-un fel de lanț al transferului de putere și poziție din tată în fiu.
       Prin acestea (și altele) se evidențiază existența unui aparat represiv puternic, care a pătruns în toate straturile societății și cotloanele vieții publice și private, aparat fără care Partidul și Ideologia sa nu puteau controla și guverna o societate.
       Condamnarea torționarului Vișinescu a dat multă satisfacție și a fost aclamată ca un fel de reparație târzie față de victimele acestuia. Aparatul ăla represiv are în centru Securitatea, despre care se spune că a influențat și traseul nostru postcomunist. Securiștii sunt văzuți ca cei prin care s-au putut da tunuri, fiind conectați la tot ce a însemnat mare afacere. Unii s-au îmbogățit direct și au devenit influenți (Ioan Nicolae, Dan Voiculescu) și-au făcut televiziuni, fundații etc., nu doar că și-au aranjat progeniturile, dar au căutat și să influențeze viața politică, au vrut mai mult decât bani, au vrut să fie iubiți, populari. Și și-au atras, pe bună dreptate, ura și antipatia unei bune părți din societate. Alții au operat mai discret. Și-au întins afacerile și influența, dar au evitat să iasă în față. Și-au văzut de biznisuri și de familie.
       Ce au în comun securiștii de rit vechi și nou, deveniți afaceriști, consilieri, avocați sau diplomați, cu mulți din oamenii politici (unii foști politicieni activi în PCR sau rude ale acestora)?

Tînu' Lazăr








Tînu Lazăr și Mama Sâie, august 2004



În vara lui 2004, prin iulie-august, eram la coasă cu tînu' Lazăr, la Obrejă, sus pe Valea lui Stan, lîngă vîrful Măgurii. Tocmai luasem bacul cu notă mare și intrasem la facultate la Cluj, ceea ce-l făcuse pe tînu' extrem de mîndru de mine dar și oarecumva trist că urma să mă car din sat. După cîteva brazde, ne-am așezat pe un răzvor să ne tragem sufletul și tînu', cu un ton mult mai serios și mai grav decît în alte ocazii asemănătoare, mi-a pus o întrebare:
- Măi Valeri, măi, că amu' tu ești mai învățat ca noi, ai făcut mai multă școală, zi-mi și mie cum îi treaba asta cu Dumnezeu? Cine-i el? Cum de le știe pe toate? Îi ceva om mai de seamă sau cum să înțeleg eu toată povestea cu el?
        Tînu' nu era un om bisericos, deși era prieten bun cu popa Sărmaș, jucau des șah și se omeneau cu jinars produs la cazanul familiei dintr-un pîrău de pe Valea lui Stan. Eu nu-mi amintesc să mă fi dus vreodată la biserică sau să mă fi luat cu povești despre biserică, Dumnezeu și religie. Duminica, își punea hainele bune, își spăla cizmele și cobora în sat, cu calul sau pe jos. În sat, își schimba încălțările și ieșea la centru unde începeau lungile partide de șah. Era un șahist redutabil și pătimaș, în stare să bombăne minute întregi pentru o piesă pierdută aiurea. Pentru mine, aveam să realizez mai tîrziu, întrebarea și tonul pe care o adresase, erau semne că începuse să mă ia în serios ca adult și ca om școlit. Și, probabil, semn că simțea că sunt ultimele brazde culcate împreună. Eu nu eram doar mai școlit, ci, de prin clasa a 10-a, eram și un fel de ateu. Sau încercam să fiu. Oricum, eram într-o pasă cît se poate de anti-bisericească, după ce vreme de vreo 3-4 ani, în perioada gimnaziului, frecventam cu sîrg biserica, cîntam în strană duminică de duminică și în sărbători, citisem biblia și alte cărți religioase, învățasem două glasuri bisericești și mă pregătisem pentru seminarul teologic. Totul s-a schimbat brusc prin clasa a 8-a, cînd ca urmare a diferitelor șicane făcute de un diac bătrîn, cum că nu sunt din neam bun, că nu avem în familie tradiție de dieci, am decis să o rup cu strana și cu biserica ortodoxă. Mama, urmînd exemplul unei vecine trecută printr-o situație asemănătoare, a vrut să mă ducă să cînt la catolici (greco-catolici), că acolo e loc destul și nu te întreabă nimeni din ce neam ești și dacă înaintașii au cîntat/avut loc de vază în strana bisericii. Dar nu am vrut. Mi-era silă de toată povestea și deja interesele și curiozitatea îmi fuseseră acaparate de lucruri mult mai lumești. Prin liceu, după descoperirea metalelor grele și foarte grele, am ajuns să-i descopăr pe iluminiști, pe Darwin și pe alții care-l scoseseră pe Dumnezeu din schemă, așa că mi-am vîrît capul în alte dogme. Și ce-i puteam eu răspunde bătrînului, după un așa traseu intelectual, fără să-i zgîndăresc prea tare fricile și cunoștiințele și fără să fac rabat de la convingerile mele recente, fundamentate științific?

Omul Nou Ardelean





De ce transilvănismul e o ideologie la fel de toxică și de penibilă precum naționalismul pe care, cică, îl combate în numele unei solidarități supranaționale și multiculturale? Sau în ce constă superioritatea Omului Nou Ardelean?

        Am avut o perioadă în care am cochetat cu ideile transilvaniste, ca formă de contracarare a funarismului și naționalismului de hazna ce scotea din sărite orice om de bun-simț. Îmi cădea bine ideea de asumare a diferențelor regionale și locale existente (însă nu în termeni de superioritate) și a bogăției culturale presupuse de secole de conviețuire multietnică și multiconfesională. Am citit texte faine scrise de transilvaniști de ieri și de azi, am purtat discuții din care am aflat multe despre Transilvania și popoarele sale și în continuare urmăresc cu drag poveștile multor oameni și rămîn un suporter al diversității, multiculturalismului, csardașului și mă scot din sărite răsuflatele povești naționaliste despre neamuri și misiunile lor. Însă, deși am trecut cu vederea și le-am luat drept scăpări, derapaje izolate sau gafe omenești, nu am cum să nu sesizez continua proliferare în rîndul multor adepți ai transilvanismului a clișeelor despre superioritatea ardeleanului și disprețul grosolan, duhnind a rasism, față de locuitorii celorlalte regiuni și, desigur, față de romi, fie ei ardeleni sau din alte locuri. La unii, într-atît li se umflă hezașul de flatulațiile superiorității, încît, conviși că sunt exemplare de elită a faunei civilizate, o iau pe arătură în buna tradiție a disprețului nobiliar față de iobăgime, deși, după vorbă, după port, realizezi degrabă că noblețea și civilizația din vîrful cărora pretind că vorbesc, e doar un munte de căcat rasist înălțat la umbra celui mai grosolan șovinism.

Vasile din deal


 
În casa copilăriei (2017) @Ana-Maria Murg
Pe Vasile din deal l-am văzut întîia oară cînd eram în școala generală. Cobora pe vale, tîrîndu-și opincile prin colbul drumului, urmat de o ceată de cîini mărioci, cîteva găteje pe care le trăgea după el și un damf puternic de jeg, oaie, balegă și brînză. Avea o barbă mare, murdară, straie îmbîcsite și unsuroase și parcă prea multe pentru miezul verii. Nu dădea bună ziua, nu zicea nimc, doar cobora pe vale trăgîndu-și gătejele și urmat alene de cîinii săi, de asemenea tăcuți. Eram călare pe poarta de la drum, cu arcul cu săgeți în spate, un clop de pădurar uzat pe cap și cu niște bascheți rablagiți în picioare, pîndind la trecători și adulmecînd ceva potențial de aventură. Pe cînd făcea Vasile din deal cale întoarsă din sat, deja ne aciuiasem un grupuleț de puștani obraznici și gălăgioși în fața porții. Ne-am ținut după el debitînd fel de fel de prostii și obrăznicii, în același timp minunîndu-ne de așa arătare și de totala sa impasibilitate. Parcă nici nu eram acolo și nici cîinii ce formau cortegiul său nu schițau mare lucru în materie de mîrîială, deși vreo cîțiva erau ditamai dihăniile. Vasile a urcat liniștit la deal și s-a pierdut în pădure, pe Costișăta, în timp ce noi, plozii de pe vale setoși de aventuri și trăznăi, ne-am întors la treburile noastre, parcă încă derutați de întîlnirea cu așa făptură.
           La ceva vreme după, nu mai țin minte exact cînd, petrecînd cîteva săptămîni din vacanța de vară la tînu' Lazăr „în cîmp”, adică în partea de sus a Văii lui Stan, unde nu se putea ajunge cu mașina și unde electricitatea a ajuns doar prin 1996, am avut ocazia să-l reîntîlnesc pe Vasile din deal. La o vacă îi venise de taur și trebuia dusă la montă, iar pe vale, prin vecini, nu mai ținea nimeni taur. Era mare bătaie de cap cu asta. Dacă locuiai jos în sat, te mai descurcai cu veterinarul, că venea și o monta artificial, dar sus, la deal, dura mai mult și pentru vacă nu mai era bine. Toată ziulica le călărea pe suratele ei, de erau îngrozite de așa apetit și apucături. Plus că, atunci cînd mergeai după ele să le aduci la halău pentru adăpare și la mulsoare, dacă nu erai pe fază, te puteai pomeni cu ditamai animalul pornit să se urce pe tine ca să-și satisfacă pornirile... animalice. Și tînu' Lazăr știa că Vasile din deal avea, acolo în Obcină, către rebrișoreni, taur bun și că, mai nou, multă lume mergea la el ca să le fie gonite vacile. În dimineața aia, după papa cu cîrnaț și coleșă pe care ne-a pus-o pe masă la dejun, mama Sîie s-a pus pe frămîntat aluat pentru pită de casă și plăcinte. A făcut o covată întreagă de plăcinte cu brînză și mărar dintre care vreo cîteva le-o pus într-o traistă și lîngă ele a mai pus una, alta, ba un pic de slănină, niște ceapă verde și o sticlă de jinars. Cum tînu' mi-o zis de cu seară că trebuie să ducem vaca la taur, la Vasile din deal, mă gîndeam că ne pregătește merinde, că ne așteaptă drum lung. Pentru mine traseul era total nou. Stînd pe treptele de piatră ale casei, cu o seară înainte, în timp ce eu ciopleam niște săgeți dintr-o săgeată, iar tînu' sorbea un pahar de jinars îndoit cu apă, mi-a arătat cam unde ar fi de mers în ziua următoare. În afară de o pădure deasă ce acoperea dealul ce ne despărțea de rebrișoreni, urcînd către vîrful Măgurii, nu am văzut mare lucru, dar bănuiam că există potențial de aventură.

Lentile cinematografice și lentile istorice: Dunkirk și The Darkest Hour

Atenție, spoilere!

    Dunkirk (r. Christopher Nolan) și The Darkest Hour (r. Joe Wright) tratează ambele aceleași evenimente dramatice din mai-iunie 1940 - anume aproape miraculoasa evacuare a militarilor britanici și francezi de la Dunkirk - și ambele au ieșit anul trecut pe marele ecran. Însă în ciuda asemănărilor, paralelelor și sincronizărilor tematice și cronologice, cele două filme sunt două specii complet diferite. Și nu mă refer doar la diferențele formale: unul privește evacuarea propriu-zisă, celălalt receptarea ei acasă; unul este o dramă colectivă, celălalt o dramă individuală, un studiu de personaj; unul este cinematic, celălalt este teatral, etc. Ci mă refer la felul cum aleg creatorii lor să se raporteze la istorie. Iar aici, iarăși, nu vorbesc despre redarea fidelă a evenimentelor istorice, căci ambele filme au pretenții dramatice pe care le realizează din plin, deci își asumă anumite libertăți cu privire la situațiile și personajele lor, care nu se potrivesc pe de-a-ntregul cu cursul evenimentelor așa cum au fost ele înregistrate de istorici și documente (pentru curioși, ambele sunt confruntate cu ‘adevărul istoric’ aici și aici). Mai degrabă, ceea ce le plasează în opoziție unul față de celălalt este angajamentul celor două filme față de una sau cealaltă dintre perspectivele istoriografice dominante:  istoria văzută de jos sau istoria prin cei mici, cum i-ar fi plăcut lui Iorga să spună, și istoria văzută de sus sau, dacă vreți, istoria prin cei mari.

Balast social și oameni problemă. Reflecții pe marginea unui experiment educațional

Ieri am strâns expoziția Știință și etnicitate. Cercetarea antropologică în România anilor ’30 , curatoriată de Marius Turda și expusă...

Comentarii

Translate this blog