vineri, 23 septembrie 2016

De ce nu votez toamna asta

©  Laurențiu Ridiche 
În prag de campanie electorală spațiul public autohton freamătă buimac prins simultan sub o teribilă ocupație și într-o stearpă revoltă. Douămiișașipele, după umila-mi părere de trăitor între aceste hotare și observator activ al bîlciului public numit viață politică și activism civic, a scos la iveală prin scandaluri precum HexiPharma și recenta epidemie de rujeolă, complexele consecințe ale unor politici și strategii guvernamentale care au urmărit reformarea sistemului public de sănătate prin austeritate, externalizări de servicii, comasări și îmbrîncituri fățișe sau discrete înspre privatizarea totală sau parțială. Aflați de ceva vreme cu hălci bune din sistemul public de sănătate (în special a resurselor bugetare) în brațele unor privați și a interpușilor acestora deghizați în tehnocrați sau în experți de partid, undeva la mijloc între faliment și privatizare, am putut întrezări proporțile dezastrului rezultat și fundătura pe care se pășește tot mai hotărît. Au început să apară și morți care nu mai pot fi ascunși în acte și statistici îndulcite, fie că vorbim de victimele infecțiilor intraspitalicești post-Colectiv, fie de recenții copii decedați din cauza nevaccinării. Mormanele de cadavre – în special bătrîni și betegi săraci și/sau drogați/alcoolici – rezultați din cauza accesului dificil sau quasi imposibil la un tratament sau intervenții medicale, nu prea avem cum să-I cuantificăm deocamdată. Nu prea avem cum vedea un raport medical dedicat unei babe care a murit pentru că a ajuns după cîteva ore pe mîinile vreunui specialist la vreun spital (datorită comasării și lipsei de personal), care să spună că e altceva decît o moarte firească pentru vîrsta acesteia și pentru stadiul de neîngrijire. Că doar n-or spune că s-a născut într-un loc și mediu greșit sau că o banală resuscitare/injecție făcută mai devreme ar fi putut-o salva. Mai are rost să vorbim de cei morți datorită dependenței de droguri, lăsați cu tot mai puține posibilități de acces la un tratament și îngrijire în vederea dezintoxicării? De bătrînii răpuși de banale viroze și gripe datorate somnului pe stradă în timp de iarnă (în urma evacuării din fostele case naționalizate); de bolnavii mintal ascunși prin ospiciile țării, uciși de lipsa de îngrijire sau de experimente medicale coordonate de medici în parteneriat cu companii farmaceutice private? Acești învinși ai unei tranziții către nicăieri n-au dreptul de a fi contabilizați în registrul pierderilor datorate unor decizii politice, economice și sociale rezultate din strategiile de eficientizare și creștere a gradului de competitivitate a României elaborate de armate de experți indigeni și din afară. Rareori cînd sunt incluși, cu condescendență și întristări palide, în categoria victimelor colaterale, se găsesc fie cauze abstracte, fie țapi ispășitori de strînsură.

joi, 8 septembrie 2016

Scurte lămuriri pe marginea unei dispute - Ovidiu Țichindeleanu

Revin pe acest site fiindcă am fost sesizat in mod repetat despre nişte comentarii ale lui Alex Cistelecan care au generat indignare şi chiar furie, cam dincolo de limite acceptabile. Iată de pildă:
Alex Cistelecan just for the record: „n-am nimic cu scoala voastra de vara de la telciu. din partea mea faceti ce vreti - sezatori de goblenuri sau terapie de grup, ce va pica mai bine. dar nu va mai amagiti ca faceti teorie/filosofie.”
Alex Cistelecan: „dude, eu mi-am exprimat deja criticile fata de gandirea decoloniala, nu stiu ce alte discutii mai vrei. mi le-am expus si n-ati fost in stare sa veniti cu nici un raspuns decent, decat sa ma faceti eurocentrist (previzibil, but that was not the point) si sa va plangeti ca tonul meu nu-i destul de reverential. o fi el ironic dar pana acum sunt primul de pe la noi care a luat - sau a incercat sa ia - in serios paradigma cu pricina fara sa faca parte din ea. cat priveste obiectia mea de fond, ca e un idealism incoerent, parea sa cam fie acceptata. deci despre ce sa mai vorbim? cu telciu n-am nimic, decat ce am cu 'teoria' decoloniala. altfel imi inchipui ca o fi o tabara destul de simpatica pentru cine n-are bunici la tara.”
Să nu ne ascundem după degete: glumiţele din asemenea comentarii nu sînt doar “ironii”, ci puncteaza un fel de discurs al resentimentului, cu atît mai bizar cu cît atacă una din puţinele instituţii noi de cultură nonhegemonică, Şcoala de Vară de la Telciu, una care abia a apărut. Sub pretextul glumiţelor, sînt avansate delegitimări de ansamblu şi insulte. Asemenea gesturi genereaza furie. Şi nu orice fel de insulte, ci din cele de delegitimare, care fac parte, după cum am arătat în răspunsul meu la critica lui Alex, dintr-un anumit gen cultural, istoric: al conştiinţei “albe” a celui educat în ideea că el întrupează raţiunea/teoria, şi care se întîlneşte cu o diferenţă nonoccidentală/nonoccidentalistă contestatară. (Tereza Maria Diaz Nerio a numit, de pildă, acest gen cultural “rîsul genocidal al albului”; contextul nostru e însă, să zicem, mai uşurel). Şi iată: în continuarea criticii sale despre gîndirea decolonială ca “idealism incoerent” (teorie slabă etc.) , în comentariile despre Şcoala de vară, Alex simte nevoia să continue să spună: voi de fapt nu gîndiţi (citez: “nu va mai amagiti ca faceti teorie/filosofie”).
De ce? Care e necesitatea unei asemenea delegitimări, nechemate? Iar judecata orală a lui Alex se integrează într-o atitudine consistentă generală: în replica mea am încercat să arăt că, în articolul său, Alex folosea inclusiv acuza previzibilă a rasismului inversat (“decolonialii” sînt acuzaţi că îi “exotizează” pe occidentali) - care e prima reacţie a “conştiinţei albe” la resimţirea personală – dar la nivelul egoului individual - a implicării într-o lume rasializată. Iar faptul că, în interpretarea sa, a trecut complet pe lîngă principalul punct de pornire al gîndirii decoloniale, violenţa reală a modernităţii coloniale, reţinînd doar o luptă abstractă între teorii despre ideologii, arată tocmai cît de profundă poate fi fetişizarea raţionalităţii nelocalizate şi dezîncarnate. Încă o dată: nu e vorba de rasism aici, ci de un eurocentrism pronunţat din dorinţa de apărare a părţii critice, emancipatoare, a modernităţii occidentale. Acum, dacă e să vorbim de teorie şi deficienţele sale, lectura a 3-4 surse nu justifică asemenea judecăţi “filosofice” pronunţate despre o paradigmă întreagă (care include deja articularea unor diferenţe interne enorme); mai mult, hermeneutica lui Alex rămîne monotopică; şi încă mai greu de justificat, la nivel teoretic, e faptul că articolul său ignoră cu desăvîrşire un corp teoretic local şi regional de raportare locală la teoria critică decolonială - inclusiv la intersecţie cu gîndirea marxistă! - care s-a dezvoltat autonom şi e cît de cît semnificativ.
În ce mă priveşte, cred că am refutat la momentul respectiv interpretarea sa teoretică punct cu punct, dar în moduri care acceptă limbajul său (ceea ce mi-a fost reproşat) şi care deschid la dezbatere: gîndirea decolonială nu e un idealism, ci un materialism istoric revizuit (atenţie aici la confundarea planurilor politice şi epistemice!); nu goleşte de negativitate conceptele critice occidentale, ci vine cu propriile negaţii, care sînt, după cum s-a văzut, ininteligibile pentru stînga eurocentrică; nu înlocuieşte “clasa” cu rasa – aici se evidenţiază o neînţelegere semnificativă a conceptului de rasă, dar care necesită discuţii ulterioare etc.; apoi: instrumentele filosofiei occidentale nu ajung pentru înţelegerea filosofiei nonoccidentale; tradiţia critică occidentală nu “acoperă” direcţiile de critică a modernităţii capitalist-coloniale din tradiţii critice nonoccidentale; puterea necesară, în contextul nostru, a mişcării decoloniale de a respinge atît etno-naţionalismul, cît şi capitalismul; importanţa conceperii tranziţiei ca o colonizare, în sens literal, nu metaforic, etc; toate aceste puncte necesită discuţii suplimentare. (Şi apropo, a fost inclusă replica mea în numărul Vatra care a reluat discuţia din CriticAtac, sau o parte a discutiei? Nu am mai primit niciun semn după invitaţia lui Alex.)
Cît despre calificarea poziţionalităţii sale ca eurocentrism, problema nu e dacă era previzibilă, ci dacă e adevărată – iar Alex şi-a afirmat singur eurocentrismul! Mai mult, nu e vorba aici de o acuză, fiindcă am încercat să desluşesc, la nivel epistemic, care sînt tipurile specifice ale centrării şi neînţelegerii în cauză, nu să vorbesc despre ceva ca neînţelegerea totală (eurocentrismul lui Alex Cistelecan e foarte diferit de cel al unor critici europenişti de dreapta, de pildă, pe care l-am criticat cu alte ocazii). În acelaşi sens, am încercat să (re)găsesc şi punctele comune: critica imperialismului şi capitalismului; riscul culturalismului şi al istorismului; supralicitarea revoluţiei, etc.
Poate că obişnuinţa educată de a fi vocea raţiunii sau un efect al primului marxism e ceea ce l-a făcut pe Alex să se ducă singur înspre extreme care nu îi sînt caracteristice în alte contexte; dincolo de mici meciuri personale şi o încrîncenare a egoului rănit, nu văd de ce ar continua pe acelaşi drum. Că e vorba de un ego rănit o confirmă chiar el, indirect: “sunt primul de pe la noi care a luat - sau a incercat sa ia - in serios paradigma cu pricina fara sa faca parte din ea”. O nu, Alex nu e nici primul, nici singurul, decît din propria-i perspectivă. Însă fără îndoială a luat paradigma în serios prin munca de lectură pe care a făcut-o, iar pentru asta îl apreciez. Nu mă pot face însă că nu observ gesturile de delegitimare, chiar dacă accept că iesirile resentimentare ocazionale sînt recurente în interiorul stîngii, în contextul unei hegemonii prelungite şi fără sfîrşit aparent a dreptelor.
Sînt convins că dialogul va continua, şi rămîn deschis. Şcoala de la Telciu şi cititorii lui Mignolo continuă să crească, indiferent de dezbaterea aceasta, dar poate că vor creşte şi ca urmare a acestui dialog.

duminică, 7 august 2016

Ce ne spune Untold-ul despre societatea românească prezentă?

foto:ZiardeCluj

La prima vedere am putea constata care sunt gusturile muzicale ale actualei generații urbane și încontro bate euforicul vînt al coolness-ului. Dar Untold-ul, prin ambele sale ediții de pînă acum, e mai mult de atît, nu e doar despre muzici, tendințe vestimentare și entertainment pentru cei care-și permit. Pentru cei învîrtoșați de lupta anticorupție – și mulți dintre cei care au luat parte la festivalul mamut sau care se uită cu jind la un astfel de festival, visînd ceva similar pentru urbea lor „înapoiată” sunt dezgustați de amploarea corupției autohtone – Untold-ul este și despre corupție, despre îngăduința față de corupția bine îmbrăcată și bine branduită. După cum au arătat o serie de articole mai vechi sau mai noi, precum și recentele controale ale Curții de Conturi, festivalul s-a croit pe acte de corupție, pe deturnarea unor fonduri publice întru profitul și visele de mărire ale unor reprezentanți ai noii generații de „băieți deștepți” cuplați la bugetele publice. Dar în mintea larg deschisă a multor untoldiști astfel de tunuri sunt acceptabile, ba chiar semne ale calităților antreprenoriale ale inițiatorilor și organizatorilor. Chiar semne ale unui parteneriat public-privat reușit, cu rol benefic în sensul creșterii calității vieții și divertismentului pentru urbea clujeană și dovezi că administrația clujeană e mult mai deschisă față de nevoile culturale ale generațiilor recente. Corupția nocivă și demnă de dispreț e aia cu politicieni care-și iau comisioane și cu medici care-și revendică plicul, restul e o nespusă poveste despre succes și trai bun.
Untold-ul este și despre abuzul autorităților, despre încălcarea legilor și despre confiscarea spațiului public în interesul unui eveniment privat. S-a scris despre acest aspect, evidențiindu-se atît proporțiile abuzurilor, cît și despre modul în care au fost șmenărite o serie de prevederi legale. Din nou toleranță și chiar complicitate din partea multor tineri cărora în alte contexte le put ilegalitățile și abuzurile statului.
Untold-ul este și despre segregare, despre cum accesul în spațiul public se face în baza portofelului, pentru că nu avem de-a face cu un eveniment exclusivist organizat într-un spațiu privat.
Untold-ul e și despre deturnarea /aservirea infrastructurii publice în interesul unor privați și a unor categorii de cetățeni care-și permit să plătească. Cămine studențești și-au evacuat studenții pentru a putea deservi un eveniment, spitale au eliberat saloane și paturi pentru untoldiști, au amînat intervenții chirurgicale etc. Mă întreb, oare la urgențe aveai prioritate doar în funcție de gravitatea urgenței sau și în funcție de brățara de untoldist?
Untold-ul e și despre locuire și nu mă refer doar la creșterea prețurilor pentru chirii, pentru că aici alți factori au o contribuție semnificativ mai mare, ci despre faptul că au fost cazuri de chiriași (fără contracte de închiriere, evident) puși pe liber cîteva zile pentru ca proprietarii să valorifice această oportunitate, alternativa fiind pierderea chiriei (că la cîtă cerere există, se găsesc repede înlocuitori) sau creșterea acesteia pentru a compensa pierderile.
Untold-ul e și despre calitatea vieții în oraș, pentru că mii de clujeni au fost afectați atît de poluarea fonică specifică unui astfel de eveniment, cît și de paralizarea traficului sau de schimbarea unor trasee de transport public.
Untold-ul e și despre toleranța selectivă a autorităților față de consumul de droguri, autorități care în alte contexte nu ezită să înhațe și să pedepsească exemplar niște tineri teribiliști prinși cu cîteva grame de iarbă sau împărțind un pet de bere în public.
Untold-ul e și despre cum se imaginează o bună parte din untoldiști, ca întruchipare a ce are mai bun și mai emancipat o generație și societatea autohtonă în general, despre cum cei care se adună la un festival de muzică populară sau la o manifestare cu manele și mici sunt priviți și descriși ca rebuturi ale societății, semne ale înapoierii și factor major care împiedică dezvoltarea/civilizarea României și care afectează calitatea vieții ”lumii bune”.
Untold-ul (ca și alte festivaluri private finanțate baban din fonduri publice) e și despre prioritățile autorităților, atît în materie de cultură și educație, cît și în plan economic și social. E și despre așteptările celor care vor o țară ca afară și cam ce înțeleg ei prin asta și cum țara asta ca afară e menită în principal pentru anumite categorii de populație, restul fiind doar piedici și reziduri inestetice ale unei lumi care se încăpățînează să nu elibereze scena așa grabnic cum se dorește.
Untold-ul e și despre irelevanța vocilor care nu gustă/se revoltă față de maniera în care sunt construite și în care se desfășoară astfel de evenimente mamut. Vocea lor e privită ca ridicolă și isterică, exprimînd frustrări și/sau înapoieri mentale atît de către autorități, cît și de către publicul care participă sau ar participa la astfel de manifestări emancipatoare.
Puteți adăuga voi alte observații, că sigur mai sunt.


joi, 14 iulie 2016

Berevoești. Satul și statul tot mai minimal


photo: www.sursata.ro

Nici n-au apucat bine deținuții din penitenciarele țării să-și arunce pîinea în semn de protest față de condițiile din multe închisori ale patriei că autoritățile contraatacă în trombă cu cazul Berevoești, punînd sub nasul încins al opiniei publice un scandalos caz de sclavie în România contemporană. Pe scurt – pentru că detaliile cazului s-au răspîndit deja prin mass-media – din 2008 în ghetto-ul Gămăcești al menționatei comune argeșene aproximativ 60 de persoane din medii sărace, ademenite cu o muncă și-un blid de mîncare sau pur și simplu luate cu japca, au fost forțate să lucreze la munci gospodărești, la tăiat ilegal de lemne și alte activități, fiind adeseori torturate, înfometate, bătute, violate și ținute în lanțuri. Intervenția în forță a Jandarmeriei, DIICOOT și alte structuri ale Ministerului de Interne care au mobilizat efective impresionante a avut izul unui veritabil spectacol mediatic, parcă menit să compenseze prin grandoare impotența tot mai vizibilă a autorităților cînd e vorba de exercitarea curentă a atribuțiilor de protejare a cetățenilor în fața diferitelor forme de abuz. Cu cea mai apropiată secție de poliție la aproximativ 15 km (la Schitul Golești, conform informațiilor primite de la un berevoieștean) în urma numeroaselor reforme și reorganizări administrative menite să facă aparatul polițienesc mai suplu prin comasarea unor secții de poliție, nu e de mirare că în Berevoești, ca și în alte sate, sancționarea diferitelor tipuri de abuzuri rămîne într-o mare măsură în sarcina comunității locale, a cetățenilor. Totuși, timp de 8 ani nimeni din localitate nu a luat atitudine în legătură cu acest caz, nu a anunțat autoritățile și, mai mult, cei mai mulți susțin că n-aveau habar de cele petrecute. Iar acum tirul comentatorilor este îndreptat asupra ”lașității colective” a berevoieștenilor și indiferența față de suferința semenilor schingiuiți de cîțiva întreprinzători locali. Cum s-a putut petrece așa ceva?
Prin explicațiile pe care le avansez în rîndurile următoare nu încerc să minimalizez cazul de la Berevoești și nici să disculp pe cei din comunitate care, foarte probabil, aveau minime informații despre acei oropsiți. Încerc doar să lămuresc niște aspecte legate de modul în care unele abuzuri sunt percepute în lumea satului, de efectele cauzate de absența unor servicii sociale funcționale și despre cum funcționează ghetoizarea și segregarea în folosul unor sforari din administrația publică și în folosul unor întreprinzători din rîndul propriei comunități.

Berevoești. Satul și statul tot mai minimal


photo: www.sursata.ro

Nici n-au apucat bine deținuții din penitenciarele țării să-și arunce pîinea în semn de protest față de condițiile din multe închisori ale patriei că autoritățile contraatacă în trombă cu cazul Berevoești, punînd sub nasul încins al opiniei publice un scandalos caz de sclavie în România contemporană. Pe scurt – pentru că detaliile cazului s-au răspîndit deja prin mass-media – din 2008 în ghetto-ul Gămăcești al menționatei comune argeșene aproximativ 60 de persoane din medii sărace, ademenite cu o muncă și-un blid de mîncare sau pur și simplu luate cu japca, au fost forțate să lucreze la munci gospodărești, la tăiat ilegal de lemne și alte activități, fiind adeseori torturate, înfometate, bătute, violate și ținute în lanțuri. Intervenția în forță a Jandarmeriei, DIICOOT și alte structuri ale Ministerului de Interne care au mobilizat efective impresionante a avut izul unui veritabil spectacol mediatic, parcă menit să compenseze prin grandoare impotența tot mai vizibilă a autorităților cînd e vorba de exercitarea curentă a atribuțiilor de protejare a cetățenilor în fața diferitelor forme de abuz. Cu cea mai apropiată secție de poliție la aproximativ 15 km (la Schitul Golești, conform informațiilor primite de la un berevoieștean) în urma numeroaselor reforme și reorganizări administrative menite să facă aparatul polițienesc mai suplu prin comasarea unor secții de poliție, nu e de mirare că în Berevoești, ca și în alte sate, sancționarea diferitelor tipuri de abuzuri rămîne într-o mare măsură în sarcina comunității locale, a cetățenilor. Totuși, timp de 8 ani nimeni din localitate nu a luat atitudine în legătură cu acest caz, nu a anunțat autoritățile și, mai mult, cei mai mulți susțin că n-aveau habar de cele petrecute. Iar acum tirul comentatorilor este îndreptat asupra ”lașității colective” a berevoieștenilor și indiferența față de suferința semenilor schingiuiți de cîțiva întreprinzători locali. Cum s-a putut petrece așa ceva?
Prin explicațiile pe care le avansez în rîndurile următoare nu încerc să minimalizez cazul de la Berevoești și nici să disculp pe cei din comunitate care, foarte probabil, aveau minime informații despre acei oropsiți. Încerc doar să lămuresc niște aspecte legate de modul în care unele abuzuri sunt percepute în lumea satului, de efectele cauzate de absența unor servicii sociale funcționale și despre cum funcționează ghetoizarea și segregarea în folosul unor sforari din administrația publică și în folosul unor întreprinzători din rîndul propriei comunități.

miercuri, 13 iulie 2016

We're all in this together: cum să ascultăm muzica ultimului campionat european de fotbal



Impresiile lăsate de recent încheiatul Campionat European de fotbal sunt încă proaspete în memoria iubitorilor de fotbal; Portugalia sărbătorește obținerea primului său trofeu european, în timp ce, probabil, francezilor încă nu le vine să creadă că, pe teren propriu, nu au reușit să învingă o echipă care în grupe nu a reușit să facă decât remize, iar în traseul de până în finală a câștigat doar un singur meci în răstimpul celor 90 de minute regulamentare. Analizele sportive nu sunt însă punctul meu forte, așa că am să le las pe seama celor cu adevărat pricepuți. Ceea ce aș vrea să discut în rândurile ce urmează este unul dintre aspectele auxiliare ale acestei competiții sportive, unul, cred că am să pot dovedi, deloc insignifiant, ale cărui consecințe merg dincolo de rezultatele unui campionat european de fotbal.


Cu ocazia vizionării finalei, am avut ocazia să descopăr că acest eveniment a fost precedat de o ceremonie de închidere a competiției. Știam (ca să-mi atenuez un pic ignoranța) de existența unei ceremonii de deschidere a Jocurilor Olimpice sau de melodiile dedicate campionatelor mondiale de fotbal (de la celebrul Waka Waka al Shakirei), dar nu mai văzusem niciodată până acum o ceremonie de închidere a campionatului european. Cu ocazia asta am aflat că există și pentru această competiție un theme song, interpretat de celebrul dj francez David Guetta și de vocalista suedeză Zara Larsson, intitulat This One’s For You. Însă, mai mult decât această simplă melodie, cele aproximativ 7 minute de dinaintea startului partidei au fost destinate unui spectacol complex în care muzica, alături de coregrafie, imagini, simboluri și efecte speciale, a avut un rol covârșitor. Ideea marcării unor evenimente importante printr-un demers ceremonial sau spectacular nu este una nouă, însă configurația specifică a manifestărilor actuale de acest gen este datorată eforturilor permanente ale statelor-națiune moderne (și mai apoi a structurilor supra-naționale) de a-și consolida legitimitatea și de a-și asigura hegemonia discursivă. Muzica a fost astfel prezentă în toate momentele ce articulau națiunea, de la sărbători naționale, laice sau religioase, la comemorarea evenimentelor sau a figurilor importante din panteonul național. Aceste „tradiții inventate” au jucat dintotdeauna rolul de vehicol ideologic, prin intermediul lor putând fi forjată, într-un mod subtil și nu întotdeauna explicit, viziunea „corectă” asupra lumii, relațiile de putere prevalente la un moment dat.

În această tradiție a momentelor cu semnificații speciale s-a înscris și ceremonia de închidere a Campionatului European de fotbal. Un eveniment care reunește cele mai bune echipe ale continentului este cu siguranță un moment înzestrat cu multiple semnificații culturale și politice care merg de la nivel regional (vezi cazul competiției dintre  trei echipe provenite din UK, Țara Galilor, Irlanda de Nord și Anglia, sau cazul Spaniei, câștigătoarea din 2012, a cărei echipă era formată predominant din jucători de la FC Barcelona, fapt ce a scos din nou la iveală orgoliile regionale ale catalanilor), până la cel național sau internațional. Pentru a fi eficientă (profitabilă) industria spectacolului, ca orice altă industrie, este nevoită să își îmbunătățească în permanență mijloacele de producție specifice și să își mărească necontenit raza de acțiune. Debord, reformulându-l pe Marx, afirma că întreaga viață a societăților moderne „se anunță ca o enormă acumulare de spectacole”. Franța, țara care a organizat campionatul, a investit în festivitățile de deschidere și de închidere ale competiției o simbolistică aparte, una care să reflecte atât particularitățile sale ca națiune distinctă, cât și realitățile sociale și politice ale lumii contemporane.

Dacă avem în minte un alt scurt citat din Debord – „tot ce era trăit nemijlocit s-a exilat într-o reprezentare” – putem decripta mai ușor întreaga punere în scenă prilejuită de festivitatea de deschidere a campionatului: organizatorii au construit o imagine a Franței prin recursul la simboluri ale unor momente cheie din istoria țării, simboluri menite să facă palpabil un trecut glorios și prosper într-un prezent măcinat de crize. Într-adevăr, Franța se confruntă de câteva luni cu ample proteste de stradă (care, însă, nu și-au găsit prea mult ecou în presa românească) îndreptate împotriva unei noi legi a muncii care nu ar face decât să adâncească precarizarea unor largi categorii sociale; la aceasta se adaugă ascensiunea unor formațiuni de extremă dreaptă precum Frontul Național sau atentatele teroriste aflate în directă legătură cu eșecul acestei țări în demersul de integrare socială a imigranților (cea mai mare parte a acestora provenind din fostele colonii) și cu politica sa externă intervenționistă. În acest context deloc promițător, spectacolul ceremoniei de deschidere și-a propus să reactiveze în mentalul colectiv simboluri bine cunoscute precum grădinile de la Versailles, dansurile de cabaret din La Belle Ėpoque sau refrenele cîntate de Edith Piaf despre cât de roz era viața in Franța postbelică. Începutul festivității este dominat de profilul unei Franțe puternice, imagini precum cea a grădinilor imperiale sau muzica și dansul de cabaret fiind o trimitere la puterea imperială și colonială care era Franța la finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Odată cu apariția superstarului David Guetta, repertoriul muzical virează spre o direcție internațională, sau occidentală mai bine zis, dj-ul francez având pregătit un potpuriu de hituri pop, mai vechi sau mai noi. Finalul ceremoniei este dedicat piesei oficiale a turneului, This One’s For You. Prin înălțarea falică a unui turn Eiffel, spectacolul realizează o ultimă volută prin care se întoarce la simbolistica națională inițială, conturând astfel imaginea unui stat triumfător, cu un profil național bine definit și conectat în același timp la dinamicile culturale internaționale.

Pentru ceremonia de final, muzica are un rol chiar mai important decât a avut-o la început. În realizarea acestui spectacol au fost antrenați un număr impresionant de muzicieni: 20 de instrumentiști, fanfara Departamentului de Pompieri din Paris și a Gărzii Republicane Franceze și corul Radio France. Debutul show-ului are în prim plan o mini orchestră de cameră, cu tot cu dirijor, care acompaniază interpretarea la acordeon a piesei Seven Nation Army a trupei The White Stripes; o melodie ritmată și plină de energie, numai bună pentru a da tonul unei reprezentații capabilă să pună în mișcare resursele colective ale unei competiții continentale. Prin apariția lui David Guetta în scenă, spectacolul reușește să aducă laolaltă două medii de exprimare acustică diferite, cel acustic și cel electronic, și, totodată, două estetici muzicale diferite, cea a muzicii culte occidentale și cea a culturii dance. Folosirea unui grup restrâns de muzicieni formați după canoanele muzicii savante nu este întâmplătoare; aceștia, prin vestimentația lor specifică sălii de concert și prin prezența unui dirijor care să conducă ansamblul (chiar dacă cei câțiva muzicieni erau cu siguranță capabili să se coordoneze și singuri) reprezintă o mostră a ceea ce occidentul civilizat a considerat, secole de-a rândul, a fi arta autentică. Chiar dacă trimiterile la autonomia esteticului și la desăvârșirea artei europene sunt aici realizate prin intermediul unor „reprezentări” și nu prin conținutul muzical propriu-zis, acestea sunt suficiente pentru eficiența demersului spectacular și au capacitatea de a transfera o parte a capitalului lor de autenticitate și intervenției lui Guetta (care e deja faimos pentru lipsa sa de „autenticitate”: prestații live cu mix-uri gata făcute, puse direct de pe memory stik-uri și, în general, tot performance-ul său scenic pe care mulți îl acuză de impostură). Desigur, melodia oficială este lăsată pentru finalul show-ului, final care aduce cu sine alăturarea tuturor actanților muzicali: fanfara, ansamblul de instrumentiști, platanele lui Guetta și solista Zara Larsson. Suprapunerea tuturor acestor forme de manifestare muzicală într-un spectacol coerent și de sine stătător are ca efect realizarea unei totalități artistico-ideologice care face o trimitere directă la unitatea națiunilor de pe continentul european. Însă, ca discurs ideologic, spectaclul de închidere a campionatului nu reprezintă decât ceea ce, în cuvintele lui Adorno, se cheamă o falsă totalitate, un întreg antagonistic care nu reușește să exprime contradicțiile societății prezente.
Cheia înțelegerii relațiilor economice și sociale care au stat la baza competiției și, de fapt, a altor inițiative similare este tot una muzicală, sau, mai bine zis, una audio-vizuală. Videoclipul piesei This One’s For You este întruchiparea perfectă a spectacolului total. Povestea prezentată aici este cea a unui tânăr cu o ținută smart casual care călătorește la clasa I a unei aeronave (cel mai probabil cu destinația Paris); pe timpul zborului, călătorul nostru vizionează un scurt film pe un ecran amplasat în fața sa, în care se succed diferite scene cu copii și tineri jucând fotbal în diferite colțuri ale lumii; în film apar, bineînțeles, și David Guetta, însoțindu-i pe jucători, și Zara Larsson, interpretând melodia piesei în diverse decoruri și ținute; la finalul filmului, călătorul nostru zâmbește mulțumit, în timp ce zborul său continuă lin. Detaliul esențial al videoclipului sunt însă locațiile în care acesta a fost filmat și categoriile sociale din care fac parte personajelor sale. Toate scenele cu fotbal se petrec în cartiere sărace, în favele sau chiar în locuințe afectate de bombardamente. Așa cum personajul călătorului este compus din detalii care sunt tot atâtea semne ale distincției sale de clasă (vestimentație, călătoria la clasa I), multitudinea de personaje implicate în jocul de fotbal sunt deasemenea investite cu trăsături ale apartenenței lor sociale: vestimentație sumară, murdară și neîngrijită, exprimarea nedisimulată a emoțiilor sau vitalitatea corporală datorată, în imaginarul burghez, muncilor fizice sau contactului nemijlocit al celor din clasele inferioare cu natura. Dacă tânărul din avion este un personaj cosmopolit, fără o apartenență rasială sau națională sesizabilă, tinerii amatori de fotbal au cu toții o identitate bine conturată, fie ea rasială, etnică sau culturală. Bomboana de pe colivă o reprezintă scena în care Guetta împarte niște tricouri unor copii dintr-o mahala săracă,iar singurul moment notabil (dar foarte scurt și amplasat abia spre final) este acela în care un grup de fete își demonstrează, în aplauzele băieților de pe margine, virtuozitatea în mânuirea balonului rotund.

Întreg videoclipul este construit așadar ca o poveste în poveste, în care povestea-ramă este cea a tânărului cosmopolit care are parte de o călătorie plăcută spre Paris, o plăcere sporită și de vizionarea unei euforii fotbalistice pe burta goală. E adevărat că acest sport are o importantă tradiție populară, fiind unul dintre sporturile preferate ale clasei muncitoare, însă această clasă nu se mai regăsește astăzi decât în poziția de consumator pasiv, fotbalul devenind o afacere profitabilă condusă de miliardari de diverse proveniențe. Însă asta nu împiedică asocierea sa în continuare cu un anumit spirit popular, de activitate și bucurie colectivă. În videoclipul de față spiritul popular este tradus exclusiv prin jocul voios al unor tineri proveniți din cele mai sărace zone din lume. Cealaltă poveste este, așadar, cea a sărăciei și a războiului, o poveste spusă însă cu mare pasiune, care se oferă (este oferită, ca parte din serviciile companiei de zbor, poate) privirii detașate a tânărului nostru frumos; o porție consistentă de poverty porn care este consumată cu zâmbetul pe buze. De fapt, însăși titlul piesei, This One’s for You, trimite cu gândul la o marfă, la un produs oarecare care este oferit clientului, asta în ciuda faptului că versurile din refrenul cântecului conțin îndemnuri de genul „We’re all in this together” sau altele asemenea. În afara faptului că afirmă și întărește distincțiile și ierarhiile de clasă existente în societatea capitalistă, acest videoclip aduce în prim plan și plăcerea care vine odată cu consumul de mărfuri, iar acum produsul consumat nu este altceva decât un produs derivat al funcționării econoniei de piață – sărăcia și marginalizarea zonelor de periferie a capitalului global.

Dacă în cadrul ceremoniei de deschidere, accentul era pus pe imaginea Franței ca stat puternic și cu o tradiție culturală importantă, pentru închidere, organizatorii au mizat pe transmiterea unui mesaj de conciliere a tradițiilor și de unitate a națiunilor europene; videoclipul piesei oficiale merge chiar și mai departe, insistând asupra reunirii sub stindardul fotbalului a diverselor regiuni ale lumii. Acest tip de mesaj este cu atât mai necesar acum când, după mai mulți ani de criză și austeritate, Uniunea Europeană cunoaște un puternic deficit de legitimitate, Marea Britanie tocmai a votat pentru părăsirea Uniunii, iar statele europene se întrec în a ridica garduri/ziduri la granițe și în a evita cât mai mult posibil găzduirea refugiaților. Așadar, unitatea europeană văzută prin prisma muzicii și spectacolelor de la Euro 2016 nu e decât una rezervată celor bine îmbrăcați și posesori de bilete la clasa I; cei aflați în această categorie au libertate deplină de mișcare, pe când locuitorilor de la marginea orașelor/societății nu le rămâne de făcut decât să bată mingea pe străzi neasfaltate sau pe terenuri de sport dezafectate, primind din când în când tricuri și mingi în dar din Occident, după ce acesta a avut grijă, în prealabil, să onoreze un contract de livrare de armament actorilor politici din zona respectivă. Videoclipul piesei oficiale a competiției nici că putea reflecta mai bine criza actuală a Europei: libertatea de mișcare este rezervată doar capitalului, mărfurilor și serviciilor (și posesorilor acestora), nu și forței de muncă din Est, lipsită de orice perspectivă de ascensiune socială și condamnată la apariții exotice în produsele de divertisment ale Vestului. Oricât de convingător ar cânta Zara Larrson „We’re all in this together” și oricât de multe acorduri majore ar însoți acest text, realitatea e cu totul alta: suntem, cu toții, parte a aceluiași sistem socio-economic mondial, dar nu suntem cu toții de aceiași parte a baricadei. Nu, migranții care își riscă viața traversând Mediterana nu sunt în aceeași tabără cu bancherii din City-ul londonez, și nici cei plecați la muncă din Estul Europei nu sunt tovarăși de drum cu multinaționalele care vor avea de beneficiat de pe urma unui tratat ca TTIP-ul. Lipsa de discernământ între configurația specifică și nevoile diferitelor clase sociale și amalgamarea reprezentărilor acestora într-un produs de divertisment reprezintă cu acuratețe falsa totalitate descrisă de Adorno, fiind totodată și motivul pentru care mesajul de unitate transmis prin intermediul acestei competiții sună fals.     

                                        

sâmbătă, 9 iulie 2016

În căutarea direcției pierdute

     
photo credit: Dan Gaftone
În amintirea vecinului Ilie Tompa, alături de care am râs sănătos în repetate rânduri, din păcate prea grabnic plecat dintre noi

Musai să fac o confesiune legată de preferințele mele muzicale și de muzicile care mi-au amprentat fibra lăuntrică în anii zgomotoși și năuci ai adolescenței. Vreme de vreo trei ani formația mea de suflet a fost Direcția 5, tocmai în perioada lor de come-back în forță prin cooptarea vocalistului Cristi Enache și prin lansarea unor hituri precum Dacă ai ști, Am nevoie de tine etc. La început m-a scos din sărite mecla vopsită blond a numitului vocalist, chiar dacă-mi plăcea susurul nostalgic al piesei Dacă ai ști, dar prin hiturile ulterioare și prin revenirea la culoarea naturală a părului mi-au intrat la suflet, acompaniindu-mi durerile și frămîntările pubertății. Pînă în vara lui 2002 colecționasem toate albumele (inclusiv cel live și un EP) lansate de aceștia și le ascultasem de mi-erau mai familiare versurile lor decît cele ale poeților canonici băgați pe gît de programa școlară. Ulterior, aveam să constat că Direcția 5 e o formație pe care are sens să o menționezi printre preferințele de căpătîi doar în discuțiile cu fetele. Unele fete.
       Era prin 99-2000, cînd am fost lovit de revelația muzicii continue prin intermediul Atomic Tv, după ce fratele meu izbutise să conecteze Olt-ul nostru la rețeaua de cablu printr-un aranjament cu generosul vecin Ilie, posesor de abonament. Din șuvoiul de hituri românești și internaționale, cîteva mi-au intrat rapid sub piele, scoțîndu-mă treptat din febra techno și dance datorată influenței fratelui meu, mare fan 2Unlimited, Doctor Alban și Dj Bobo. HIM, cu al lor Join me, Bon Jovi cu baladele sale și Direcția 5 mi-au străpuns urechile și m-au împins spre un fanatism de care greu am mai fost capabil ulterior. Urme ale acestei intense pasiuni mai pot fi și astăzi descoperite prin gospodăria părinților mei, atît prin colecția de casete (majoritatea piratate) rămase într-o vitrină a casei de la Telciu, cît și prin scrijeliturile mele pe pereții grajdului, șoprului sau a WC-ului din grădină. Inclusiv pe stălpul și pe podul din fața casei părintești, precum și pe pietrele mai mari din valea ce șerpuiește prin fața aceleiași case mi-am însemnat obsesiile melomane în faza lor de maximă intensitate: Direcția 5, Him, Sepultura, Metallica, U2, Iron Maiden.

luni, 27 iunie 2016

Scrisoare Domnului și locțiitorilor săi pământeni, pe marginea protocolului PNL-UDMR - de Szakáts István




Doamne, am păcătuit în gând.
Săptămâna trecută am comis-o.


Miercuri 22 iunie am pronosticat greșit conținutul acordului PNL-UDMR, publicat două zile mai târziu. Opinia mea (cu o maliție nedisimulată) mi-am publicat-o pe pagina mea Facebook.

Mă învinovățesc pentru greșeala comisă, deși chiar și Niels Bohr avertiza: predicția e o treabă grea, mai ales cea despre viitor. Acum, greșeala e una, dar maliția mea chiar mă sperie. De unde vine și ce frustrări de-ale mele mi-o alimentează? Te rog, ajută-mă să mă înțeleg! Mă voi autoexamina prin prezenta, aici și acum.

Știi, Doamne, trăiesc în Cluj de aproape treizeci de ani. Am venit aici din Ciuc în 1987. Sunt un cetățean fără vreo parohie partidică, dar în cursul anilor mi s-au adunat o serie de experiențe practice cu UDMR-ul local. În confesiunea mea voi evoca cinci dintre aceste cazuri, ca să-mi fac evidentă propria îndărătnicie. Doamne, ajută-mă!

I. UDMR Cluj mi-a intrat în câmpul vizual pentru prima dată în 1992, când Gheorghe Funar – primarul de atunci al orașului – montase plăcuța Iorga pe soclul statuii lui Matei Corvin din centru. Cu ocazia protestelor care au urmat, mergând în spatele reprezentanților Uniunii îmbrăcați în Palton, am tot dat ocol Bisericii Sfântu Mihail vreo trei zile, cu lumânarea în mână - ca mulți alții. Mea culpa, dar deja atunci, la începutul lucrurilor mi s-au alăturat două cuvinte în cap: UDMR Cluj și lipsă de vlagă. N-am putut să scap de această alăturare de cuvinte nici până azi.

Bineînțeles, cum aveam eu tupeul ca în calitate de cetățean-nimeni să gândesc așa ceva? Ce, aveam pe mine Palton de Supererou Politic? Nu aveam. În consecință puteam eu să știu orice despre Contexte Complexe, despre Negocieri care încearcă atât om cât și organizație? Nu puteam. Eram un sidekick civil sărac cu duhul. Și într-o zi nici nu m-am mai dus să Țin Lumânarea (deși bag de seamă că această intuiție era totuși una bună, că tot puteam să ocolesc Biserica până în 2011).

duminică, 26 iunie 2016

Școala de vară de la Telciu. Lămuriri

În ultimii patru ani comuna Telciu (județul Bistrița-Năsăud) a găzduit Conferințele de vară de la Telciu, eveniment care anul acesta, prin cea de-a 5-a ediție, marchează trecerea la o altă etapă. Începînd din acest an cele 2 zile de conferințe care vor avea loc la Biblioteca Județeană ”George Coșbuc” (26 August) și în sala de ședințe a Primăriei Telciu (27 August), vor fi prefațate de prima ediție a Școlii de vară de la Telciu, cu începere din 21 August. Tema celor două evenimente surori este comună, ”Ruralitate-Modernitate-(De)Colonialitate” și reprezintă nu numai o alegere tematică în perfect consens cu locația aleasă, ci și abordarea unor problematici extrem de relevante pentru Europa Răsăriteană și nu numai. Pe de altă parte, acest dublu eveniment reprezintă și inaugurarea recent înființatului Centru pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale, un centru de cercetare interdisciplinară independent, cu rezidență rurală și care reunește cercetători din România și străinătate preocupați de o largă paletă de subiecte și probleme subsecvente modernității și ruralității.
Ca și edițiile precedente ale Conferinței de vară de la Telciu, ediția din acest an a conferințelor și prima ediție a Școlii de vară de la Telciu sunt finanțate de către Primăria și Consiliul comunei Telciu, la care se alătură un sprijin financiar venit din partea Bibliotecii Județene ”George Coșbuc”, precum și sumele colectate din taxele de înscriere a cursanților școlii de vară, din România și străinătate. O contribuție importantă în organizarea acestei prime ediții o aduc inclusiv cei implicați, în diferite forme, în organizarea și desfășurarea acestei prime ediții. Pentru că proiectul depus la Administrația Fondului Cultural Național (AFCN) din subordinea Ministerului Culturii n-a avut sorți de izbîndă, am fost nevoiți să ne repliem pe o variantă minimală, pentru a reduce masiv din cheltuieli și, de asemenea, am fost nevoiți să rugăm pe cei implicați în diferite activități să presteze muncă voluntară sau să accepte reduceri substanțiale de onorariu. Într-un final cauza telceană a triumfat, așa că avem o primă ediție organizată în primul rînd datorită disponibilității colaboratorilor noștri de a derula activități neplătite, în speranța că edițiile viitoare vor beneficia de mai multe surse de finanțare.
Ce cuprinde această școală de vară?

sâmbătă, 25 iunie 2016

Brexit-ul prin ochii lui Mîndruță

image: www.themoscowtimes.com
Dacă, așa cum ziceau cei de la Kamikaze, în sfîrșit, englezii se vor putea șterge singuri la cur, aceștia nu vor duce lipsă de limbi și tandrețuri adresate nobilului lor posterior. Și, paradoxal, dacă ștersul la cur, la fel ca alte munci de jos, sunt asociate de regulă cu sărăcimea needucată, răsfățul dorsal cu ștaif și idei de-a gata este ridicat pe cele mai înalte culmi ale performanței de oameni cu educație superioară și cu aere de intelectuali critici și tăioși. Dar nu despre tandrețuri și gingășii pupincuriste vreau să scriu, ci despre neostenita bătălie cu demonii argumentării a unuia dintre cei mai prolifici tastatori autohtoni, animat, evident, de o nețărmurită compasiune și admirație pentru tot ceea ce e frumos, nobil și rentabil pe lumea asta.
             Pe scurt, cum îi place și autorului luat în vizor de această grabnică intervenție, nu explicația succesului Brexit-ului prin recursul la o versiune rusofobă a ”teoriei politice a dușmanului” mi-a atras atenția. Nici descrierea birocraților bruxellezi drept premianții care ne conduc și care sunt urîți de clasa muncitoare, măcinată de impulsuri primare, ci tocmai lipsa de logică a întregii ”analize” pusă pe demascarea cauzelor profunde care au împins nobila națiune britanică la așa mare supărare.
               Eu înțeleg că dumnealui e furios, dezamăgit și dezgustat nu numai de cele petrecute, ci în general de existența rușilor, împotriva cărora se războiește de cel puțin doi ani, dar să comiți așa faulturi argumentative într-un text atît de scurt, îmi aduce în minte o expresie populară printre indigenii de pe Valea Sălăuței: ”a da cu palma în căcat.” Prin urmare, îl rog pe domnul Mîndruță să se decidă în cîteva chestiuni, ca să pricep și eu cum stă treaba cu necazul adus pe capul britanicilor de către hidra rusească:
             Fie avem de-a face cu o alegere tîmpită a MULȚIMII care ”așa cum știm de mii de ani, își dorește pâine, circ , și-un dușman. Cineva pe care să poată pune vina pentru toate nefericirile ei”, fie e vorba de o manevră subterană (a se citi rusească, putinistă, kaghebistă etc.) prin care ”opinia publică e dusă încet-încet spre logica Dușmanului și spre închiderea în propriile granite mentale.” Desigur, unii probabil vor replica spunînd că MULȚIMEA își dorește instinctiv toate relele enumerate mai sus, doar că e ținută în frâu de o înțeleaptă și benefică manipulare de către ”premianții” de la Bruxelles și alți colegi de diplome și coronițe, doar că aceste dorințe nocive latente sunt scoase la iveală de o propaganda concurentă etc. Dar ne lovim de o altă problemă. Cică Anglia pleacă din UE nu numai pentru că rușii le prostesc poporul cu televizorul și internetul, ci și pentru că „e un gentleman care pleacă dintr-un club în care a intrat prea multă lume pe care n-o cunoaște. Și nici nu mai vrea. Pentru că I s-a spus deja că e lume proastă.”? Păi dacă pleacă din cauza că la party-ul UE a început să vină lume proastă, să se pună manele și să se vorbească cu accent estic, atunci ce învățătură poate trage uniunea slabă din năcazul britanic? Zău dacă mai pricep care-i baiul cu Brexit-ul, chiar și dacă recitesc pe îndelete acest text cu o argumentație șaormistă, al cărui singur fir roșu e vina atribuită rușilor.
             O fi comod și facil de explicat multe baiuri ale UE-ului prin recursul la Dușmanul din Est și la planurile malefice urzite de orcii acestuia, dar asta nu compensează lipsa de coerență a argumentației. Și nici patosul cu care și-a vidanjat în această lamentație online larga paletă de umori anti-rusești, anti-sărăcani, anti-needucați etc. La cum e construit acest text, tare mi-e că poate fi luat în serios și acceptat (fie și doar pînă la un punct, precum face guru Guran) numai de cei a căror judecată (mai cinstit spus, lipsă de judecată) e disprețuită de dezamăgitul intelectual glossy.

duminică, 5 iunie 2016

O cauză a ”înapoierii” societății românești: religia



În 1851, Charles Loring Brace, proaspăt absolvent în teologie al Univeristății Yale din Statele Unite ale Americii, pornea într-o lungă călătorie prin Europa în calitate de corespondent al ziarului Philadelphia Bulletin. Marea lui dorință era să viziteze în special Austria și Ungaria, după cum mărturistește într-o scrisoare din 1850, adresată tatălui său. Cei din conducerea ziarului, interesați de însemnările sale de călătorie, l-au însărcinat și cu înregistrarea de date și observații despre caracterul și starea oamenilor din ținuturile pe unde trece și de efectele recentei revoluții. Din această călătorie înspre marginile lumii civilizate, evident nelipsită de peripeții, a rezultat o carte intitulată Hungary in 1851 with an experience of the Austrian Police, publicată la New York în 1852. Deși atenția lui se îndreaptă în special spre populația maghiară și problemele acesteia, românii nu scapă privirii și observațiilor acestuia, mai ales că autorul era foarte preocupat să înregistreze diferențele dintre popoare.
”La români totul arată ceea ce etnologii admit, și anume, o origine diferită de cea a maghiarilor. Ei înșiși se revendică întotdeauna a descinde direct din romanii care s-au așezat aici după cucerire [...]Religia lor este, aproape în întregime, cea a bisericii ortodoxe, în forma sa cea mai coruptă. Preoții au o influență nelimitată asupra lor și par a le încuraja superstițiile lor violente”(Călători străini, serie nouă, vol 5, 2009). Astfel de descrieri ale românilor și ale religiei acestora sunt răspîndite prin numeroase scrieri ale observatorilor străini, fie că vorbim de rapoarte adresate administrației imperiale habsburgice, însemnări de călătorie, articole de presă, lexicoane, manuale școlare sau rapoarte diplomatice ale reprezentanților marilor puteri occidentale și monografii savante menite să prospecteze aceste ținuturi aflate undeva între Europa și Europa de Est, Balcani, Orient.
Care-i baiul cu religiozitatea românilor și care este funcția religiei în construirea reprezentărilor celui aflat sub lupa necruțătoarei rațiuni occidentale? La aceste întrebări și la încă alte cîteva voi încerca să ofer răspunsuri și lămuriri miercuri, de la orele 18:00, prin intermediul conferinței ”Românii sunt în chip natural înclinați spre superstiție”. Călătorii străini despre religiozitatea românilor (secolele  XVIII-XIX) la filiala clujeană a Academiei Române, în calitate de invitat al Seminarului de Cercetare Calitativă in cadrul Universității Babeș-Bolyai și al Arhivei de Folclor. 




Translate this blog

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...