Balast social și oameni problemă. Reflecții pe marginea unui experiment educațional



Ieri am strâns expoziția Știință și etnicitate. Cercetarea antropologică în România anilor ’30, curatoriată de Marius Turda și expusă la Galeria de Artă a Muzeului Județean de Istorie și Artă, Zalău (8-28 februarie 2019). Pentru a promova expoziția am conceput un atelier sau un fel de mini-experiment pentru clase de liceu. Experimentul arăta ca atare: Intrau elevii la Galeria de Artă, unde apoi i-am pus să stea într-un cerc pe bănci. Le-am spus titlul expoziției și le-am explicat ce însemna antropologia rasială cu măsurarea craniilor și a altor aspecte fizice și încadrarea oamenilor în grupuri/rase diferite, după aceste criterii. După asta le-am zis că pentru a înțelege mai bine ce însemnau cercetările expuse o să fac un experiment cu ei și o să-i pun în trei grupuri diferite în funcție de aspectul lor fizic. Le-am explicat că mă uit la statură, constituția fizică, capul, fruntea, nasul, bărbia, fața, gura, buzele, părul, ochii și culoarea pielii lor (după Făcăoaru 1934, 317) I. După care am început să-i pun pe fiecare dintre ei în trei grupuri diferite uitându-mă foarte bine la ei și ridicându-i în picioare pe fiecare. De fapt le-am dat bilețele de grup după cum îmi venea mie, cât de aleatoriu posibil: grupa 1) Români cu amestec strămoșesc în preponderență de rasă carpatică; grupa 2) Minorități istorice și români amestecați cu acestea; grupa 3) Minorități de origine extra-europeană și români contaminați cu sângele lor prin amestec strămoșesc (după Făcăoaru 1938).

Apoi am început să le explic că nu au fost născuți egali și că cei din grupa 3) sunt un grup problemă și trebuie să încercăm să-i educăm pentru că nu ascultă de reguli și nu respectă autoritatea. Așa că am zis către cei din grupa 3 să stea în picioare, să se ducă în colț, că n-au voie să vorbească între ei, iar dacă vor să zică ceva trebuie să ceară voie de la mine. Celorlalți le-am zis să se așeze pe scaune, comod că acum aveau mai mult spațiu și că pot să vorbească oricum, după placul lor. Le explicam că cei din grupa 1) făceau parte din „rasa carpatică” care „a fost modelul arhetipal al rasei autohtone românești: `cea mai frumoasă și cea mai dăruită biologic` dintre toate rasele” și că erau cei mai apropiați de cum arătau dacii după cercetările noastre prin comparație cu prizonierii daci de pe Columna lui Traian (vezi Turda 2014, după Făcăoaru 1944). Cei din grupa 2) erau acele minorități etnice sau români amestecați cu aceste minorități care aveau indice superioare pe lista ierarhică a raselor, cum ar fi germanii, sașii, șvabii sau ungurii, secuii și ceangăii. Despre unguri le-am explicat că de fapt în Europa, în ierarhia raselor, stau foarte jos, dar „cei din Transilvania, atât populația rurală cât și studenții, au o situație mai favorabilă în materialul nostru propriu, probabil din cauza amestecului intens cu românii, slavii şi mai cu seamă cu germanii.” (Făcăoaru 1943, 284). Și, deși au existat dezbateri despre originea secuilor și ceangăilor, după cercetările noastre ei sunt de fapt români maghiarizați (Turda 2015, 337; Davis 2018).

Zalăul văzut de un venetic



Prima dată am trecut Meseșul anul trecut, prin martie. Făceam teren prin Sălaj împreună cu un coleg antropolog. Drumul ce șerpuiește în jos dinspre Meseș oferă o panoramă largă asupra orașului, iar noaptea luminile orașului împrăștiat în vale îți dau impresia că ai de-a face cu o urbe mult mai mare decât este. Impresia se spulberă repede și dacă ești un călător-privitor grăbit și cumva superficial sau pur și simplu iremediabil marcat de farmecul marilor aglomerații urbane, e foarte probabil să nu înțelegi nimic din orașul ăsta, să-l înghesui în larga categorie a orășelelor ce s-au scufundat în anii dezindustrializării postcomuniste.
Drumul ce vine dinspre Cluj ne-a aruncat drept în centrul istoric al orașului, așa că am început să-mi rotesc privirile în jur, la cele câteva clădiri mai bătrânești din jurul intersecției. De multe ori când petrec câteva zile în astfel de orășele, în țară sau afară, mă întreb cum ar fi să trăiesc acolo, unde mi-ar plăcea să-mi beau cafeau, pe unde m-aș plimba, ce aș putea face etc. Și cad într-un fel de reverie limitată, depistând fragmente de oraș care-mi intră la suflet. Însă în cazul Zalăului, această scurtă reverie a fost repede dublată de o întrebare care a început să-mi clocească în minte. „Cum poate trăi cineva aici?”

Apoi m-am mutat aici, cu munca și am ajuns nu numai să înțeleg cum poate cineva trăi aici, ci să și experimentez pe propria piele și minte. Ba chiar să încep să dezvolt un fel de afecțiune bizară față de această așezare pe care am senzația că am prins-o într-o fază intermediară, un stagiu în care se amestecă dezindustrializarea cu reindustrializarea, depopularea cu repopularea parțială, afacerismul local cu cel transnațional, dezvoltarea imobiliară cu părăginirea unor vechi edificii și blocuri de locuințe. Și asta- conferă un farmec aparte.

Politică și anticomunism

”Together” by Pawel Kuczynski
La multe dintre proteste se strigă „Jos Comunismul” chiar și la trei decenii după căderea regimului comunist și trecerea la economia de piață. Iar narativa anticomunistă din postcomunism are câteva coordonate de căpătâi, printre care:
(1) exterminarea/persecutarea elitei interbelice (boierimea, elita intelectuală etc.). Regimul comunist e descris ca o ruptură, o deviere de pe făgașul normal și o răsturnare a valorilor, un triumf al celor needucați și săraci, o sufocare a spiritului nobil și aristocrat de către simțul gregar al maselor agresive și inculte.
(2) ororile din închisori și atmosfera de teroare. O societate guvernată de frică și cultura delațiunii, prin care cineva putea să parvină, să se răzbune sau să-și elimine competitorii
(3) cenzura (absența libertății de exprimare).
(4) existența unor categorii de cetățeni privilegiați (securiști, nomenclaturiști etc.), care huzureau în timp ce poporul suporta privațiuni severe și care aveau un traseu profesional ușurat de influența familiei, având posturi calde pregătite și fiind înscriși din start într-un fel de lanț al transferului de putere și poziție din tată în fiu.
       Prin acestea (și altele) se evidențiază existența unui aparat represiv puternic, care a pătruns în toate straturile societății și cotloanele vieții publice și private, aparat fără care Partidul și Ideologia sa nu puteau controla și guverna o societate.
       Condamnarea torționarului Vișinescu a dat multă satisfacție și a fost aclamată ca un fel de reparație târzie față de victimele acestuia. Aparatul ăla represiv are în centru Securitatea, despre care se spune că a influențat și traseul nostru postcomunist. Securiștii sunt văzuți ca cei prin care s-au putut da tunuri, fiind conectați la tot ce a însemnat mare afacere. Unii s-au îmbogățit direct și au devenit influenți (Ioan Nicolae, Dan Voiculescu) și-au făcut televiziuni, fundații etc., nu doar că și-au aranjat progeniturile, dar au căutat și să influențeze viața politică, au vrut mai mult decât bani, au vrut să fie iubiți, populari. Și și-au atras, pe bună dreptate, ura și antipatia unei bune părți din societate. Alții au operat mai discret. Și-au întins afacerile și influența, dar au evitat să iasă în față. Și-au văzut de biznisuri și de familie.
       Ce au în comun securiștii de rit vechi și nou, deveniți afaceriști, consilieri, avocați sau diplomați, cu mulți din oamenii politici (unii foști politicieni activi în PCR sau rude ale acestora)?

Balast social și oameni problemă. Reflecții pe marginea unui experiment educațional

Ieri am strâns expoziția Știință și etnicitate. Cercetarea antropologică în România anilor ’30 , curatoriată de Marius Turda și expusă...

Comentarii

Translate this blog