miercuri, 14 decembrie 2011

Philip Roth, "Pata umană" - Ioana Manta Cosma


 Philip Roth, „Pata umană”, Traducere de Cornelia Bucur, Ed. Polirom, Iaşi, 2003. - Ioana Manta Cosma
Recomandarea bonţideană pune degetul pe rana umană din „Pata umană”. Pentru adepţii stilului puternic psihologizat al lui Philip Roth, romanul propus satisface aceste gusturi.
Printr-o tehnică bine cunoscută la autor – protagonistul (şi alte personaje) se confesează unui scriitor, iar cel din urmă va scrie romanul – sunt aduse pe scenă diverse tipologii de personaje, fiecare cu povestea vieţii lui. Textul este scris într-un ritm mai lent, pentru a putea surprinde complexitatea trăitorilor, dând posibilitatea să vedem fiecare pată. Însă nu vă veţi plicitisi, întotdeanua se va întâmpla ceva care să vă surprindă. Se vor desfăta atât cititorii ce preferă lectura de adâncime: sondări ale eului, manifestări inexplicabile ale omului, traume care ţâşnesc în plin cotidian. Nu există personaj negativ sau pozitiv. Oamenii poartă în spate traume şi acţionează conduşi de propria pată. Sunt atraşi şi cititorii ce caută firul tensionant al acţiunilor. Ba vor fi satisfăcuţi şi cei care aruncă mereu ancora lecturii în stabilitatea pământului din lumea reală. Textul ficţional are numeroase conexiuni cu realitatea. Veţi da peste povestea lui Bill Clinton cu Monica Lewinsky. Ea merge paralel cu a profesorului şi a femeii de serviciu, Faunia – parabola judecării vieţii private a unui individ. Romanul poate stârni şi autoreflecţie, să ne determine să ne examinăm în oglindă propria pată, fărâma de umanitate controversată.
Pentru cititorii emotivi, tentaţi de lecturile cu care pot empatiza, textul este generos pe alocuri. Veţi da peste o înmormântare ce sigur va sensibiliza spiritele fragile. Cei justiţiari se vor bucura la înmormântare, unde reputaţia pătată a unora va fi uşor redresată. Nu dau exemple concrete, pentru a nu deconspira nimic din poveştile sinuoase ale vieţilor lui Lester Farley, Silky Silk (Coleman), Herbert Keble, Delphine Roux şi, cu siguranţă, alţi câţiva.
Dacă acceptaţi confruntarea cu acest roman, veţi intra în lumea universitară din Athena. Aveţi grijă, să vă purtaţi cu mănuşi acolo, pentru că forţa opiniei publice este devastatoare. Orice cuvânt rostit, orice gând, cu oricine pactizaţi, totul se poate întoarce împotriva voastră. Soţia lui Coleman moare din cauza unui singur cuvânt rostit de soţul ei şi interpretat maliţios de ceilalţi. Vă mai amintiţi cazul adulterului preşedintelui Bill Clinton, care, odată făcut public, a dărâmat o carieră şi a sluţit imaginea preşedinţiei. Aşa i s-a întâmplat şi profesorului universitar, fost decan, Coleman. De la un cuvânt al cărui sens era ieşit din uz, rostit în timpul unui curs, a ajuns să fie forţat să-şi dea demisia şi să se retragă din cariera universitară. Manipularea prin zvonistică nu e o armă demodată a regimurilor totalitare. Ştirile s-au dat de-a dura printre oameni, iar profesorul e acuzat de rasism, discriminare. Mai mult, bulgărele se rostogoleşte şi prin viaţa lui privată, unde se derulează din plin povestea de dragoste cu femeia de serviciu. În final, o pată mare acoperă vieţile celor doi amanţi, pată pe care opinia publică o conturează grotesc, printr-o plăcere sadică de a condamna oamenii, fără surse sigure.
Interesant de analizat este şi ipostaza discursului oficial asupra unui eveniment, cât de uşor de manipulat poate fi acesta. Istoria se dovedeşte iraţională, de vreme ce acceptă explicaţii lipsite de logică pentru a ajunge la concluziile pe care le ştia de la început. Ce reţine istoria din aceste incidente petrecute la universitate? Coleman sfârşeşte în ochii lumii a fi un rasist pervers ucigaş şi sinucigaş. Povestea morţii copiilor Fauniei şi a lui Lester Farley este redată prin cele două perspective diferite ale părinţilor. Apare, din nou, confruntarea cu o istorie multiplă, relativă, pusă sub semnul întrebării. Nu putem şti niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat. Oamenii sunt ascunşi în spatele unor uriaşe pete, ca şi cum umbrele lor sunt proiectate pe propriul chip, conducându-i. Nu mai distingem nici culoarea pielii personajelor. Aflăm doar că protagonistul este câteodată alb, câteodată negru, un secret care numai nouă ne e divulgat de către romancier; nici soţia sau copiii lui nu află detaliul „ruşinos”. Lumea ne e dată peste cap, cine ştie câte astfel de amănunte ne mai ascund personajele astea! Apropo de secrete de nedivulgat, aflăm de abia în final că femeia de serviciu nu era analfabetă, ea a ţinut un jurnal în tot acest timp. Dar nu putem să facem rost de acest caiet, pentru că romanul trebuie să ia sfârşit. S-ar complica prea mult lucrurile dacă ascultăm această istorie dintr-o încă altă perspectivă.
Ţin să mai amintesc de povestea impresionantă a lui Lester Farley, tentantă pentru cei care care studiază efectele războaielor din secolul XX, la nivelul psihicului uman. Bărbatul de faţă a fost soldat în războiul din Vietman, experienţă traumatizantă de care nu a putut să se vindece, chiar dacă a participat la diverse terapii de grup. Ajunge criminal şi dincolo de spaţiul belicos.

Comentarii

Translate this blog