miercuri, 14 septembrie 2011

Iluziile literaturii române - Ioana Manta Cosma


Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2008.
Eugen Negrici este o personalitate consacrată a istoriei literare române, autorul unor cercetări rafinate ale fenomenului literar. Iluziile literaturii române a devenit o carte ce se vrea premiată. Primul argument ar fi faptul că această carte este un produs evident al epocii sale, în sensul că răspunde la cerinţa abordării multidisciplinare – organismul literaturii este văzut ca funcţionând prin inima istoriei, prin plămânii politicii, prin cordonul ombilical al miturilor, prin schimbările sociale.
Demersul demitizant este iarăşi construit în spiritul veacului, urmăreşte coborârea de pe piedestal a artiştilor, a generaţiilor de creaţie, a vechimii şi organicităţii literaturii române, a dizidenţilor din perioada comunistă, într-un cuvânt, a întregii literaturi române. Tema – iluzia, miturile ce influenţează literatura în diverse contexte de revoltă, de schimbare istorică, politică, socială etc – se justifică mereu prin aspectele de imaginar colectiv; ea este, la rândul ei, de actualitate. Perspectivele subiective în care alungă pe alocuri textul ce porneşte de la teorii bine structurate, sistematice constituie o altă trăsătură de actualitate. Astfel, autorul, în calitatea lui de creator în spaţiul literaturii române, se integrează treptat în sistemul pe care îl construieşte: revine obsesiv la modelul comunist pe care îl compară cu diverse momente de cădere în gol (ale literaturii) cum ar fi sămănătorismul. Intervine, la un moment dat, o secvenţă confesivă în care mărturiseşte că nu ar fi scris Iluziile română sub comunism dacă nu era un anumit context (iată cum se verifică o ipoteză: creaţia este justificată şi de factori exteriori, sociali, istorici, nu numai de motive intrinseci, pur artistice). Istoricii şi criticii de atunci scriau despre comunism cu aceleaşi vechi ustensile, prin aceeaşi abordare, considerând anii 1948-1989 perfect normali. (p.128).
Cartea lui Eugen Negrici dialoghează (şi este influenţată, după cum afirmă autorul ei) în spaţiul european cu Roland Barthes (Mythologies), Alfred Sauvy (Mythologie de notre temps), Raymond (Les nuisances idéologiques), Raoul Girardet (Mythes et mythologie politiques). Teoriile acestor scriitori cu autoritate sunt preluate şi adaptate situaţiei româneşti. La acestea, se adaugă doza de subiectivitate, de complex, specifice autorului român. Astfel că opera de faţă se apropie mai mult de universul cărţilor româneşti care au înţeles asemănător istoria, literatura; cum ar fi Mircea Martin cu G. Călinescu şi „complexele” literaturii române care a subliniat câteva din hibele şi traumele literaturii române, numindu-le complexe: complexul izolării provinciale, complexul integrării europene, complexul originii umile, complexul începutului continuu, complexul întârzierii, complexul discontinuităţii, complexul imitaţiei, şi lista continuă la nesfârşit. Eugen Negrici ajunge uneori la aceleaşi concluzii şi utilizează tot termenul complex. Asemănător la cei doi este şi reperul lovinescian pe care îl preiau. Spre finalul cărţii cu deziluzii, autorul are un întreg capitol ce se raportează la Eugen Lovinescu, cel care a pus degetul pe rana nesincronizării noastre cu Europa.
În ceea ce priveşte atitudinea dezideologizantă, demitizantă a lui Eugen Negrici, se poate asemăna cu un alt corespondent, Lucian Boia, amintit şi el ca un deschizător de drumuri în problemele imaginarului mitic, care a coroborat pertinent – consideră Eugen Negrici – idei din literatură, istorie, politică. (p.272)
Revenind la cartea cu deziluzii, trebuie consemnat incipitul cu caracter teoretizant, riguros, ce aminteşte de sistematica Sistematică a poeziei. Consideraţiile despre mitogeneză sunt clar expuse naratarului, într-o manieră didacticistă ce orientează receptarea. Pornind de la definiţia lui Roger Bastide asupra miturilor, ca nişte ecrane pe care sunt proiectate nişte angoasele colective, se conturează obiectul asupra căruia este focalizată cartea: situaţiile în care ceva anume alterează datele obsevaţiei, interpunându-se ca un ecran şi tulburând exigenţele cunoaşterii. (p.15) Aceste situaţii sunt momente de schimbare politică, istorică, socială care îşi pun amprenta asupra imaginarului colectiv; acesta din urmă acţionează la rândul lui asupra manifestărilor culturale. Este adusă în discuţie puterea decisivă a miturilor - ele influenţează realitatea psihologică, mobilizează lumea şi istoria, modifică grupările tehnice, politice, sociale, integrând şi dezintegrând individul. (p.16) Puterea exemplului vine să lumineze şi să destindă puţin discursul teoretic. Iată care este legătura dintre artă şi societate: arta este – în raport cu evoluţia întregii societăţi – un exemlu de mecanism perfect milenar de exaltare şi de control; ea poate însufleţi fantasmele iraţionalului mitic, dar le şi poate stăpâni într-un cadru ritualizat, convenţional; se foloseşte de marile nostalgii, de dorinţele noastre secrete. (p.16)
Situaţiile din spaţiul românesc, cum ar fi manipularea ideologică prin artă impusă de comunism, spiritul naţionalist interbelic, semămătorismul, tradiţionalismul lui Nichifor Crainic, sunt emblematice pentru configurarea teoriilor acestor cărţi – literatura a fost un instrument de manipulare, după ce a fost ea însăţi manipulată iniţial de imaginarul colectiv supus unor complexe ce trebuiau exteriorizate într-un fel. Plecând de la perspectiva antropologică şi psihanalitică, autorul dovedeşte supremaţia şi puterea de influenţă a miturilor. Exemplele dau contur şi concreteţe acestor aspecte: privind momentele de dezechilibru, de criză dintr-o societate, observăm cum ia naştere mitul Complotului malefic, mitul Cetăţii asediate. În perioadele de stabilitate, de echilibru, apare mitul Noii Vârste de aur, al Paradisului de mâine.
Rolul literaturii depăşeşte graniţele propiului domeniu, ea reflectă starea conştiinţei naţionale şi procesele mentalului colectiv. Mai mult chiar, literatura şi instituţiile ei capabile să răspândească mituri au determinat o anumită configuraţie a mentalului românesc. (p. 23) Complexele identitare din literatură – naşterea târzie a literaturii (beletristice, moderne, a literaturii propriu-zise), nesincronizarea ei cu Occidentul, provincialismul, lipsa de cititori, de un public european şi de o circulaţie universală a cărţilor – s-au transferat între indivizi, producându-le frustrări. Idealizările, exagerările vechimii originilor noastre, a importanţei unor scriitori, a unor oameni de cultură, toate acestea vin din ideologiile literare modelate de sentimentul primejdiei prezente sau viitoare.
Inserţia unei anecdote (istorioare) rabinice (p. 29) este o strategie de actualitate. Ea nu apara ca la Paul de Man în Allegories of Reading ca un moment de destindere după o încordare solicitantă de teorie pură, ca exemplu ludic revelator, ci aici acre rolul de blazon – expresie reprezentativă, sintetizatoare – pentru esenţa şi manifestările comuniste.
Capitolele ce urmează tratează diverse perioade din istoria literaturii, fiecare cu miturile sale specifice. Abordarea nu este neapărat cronologică, sunt reveniri, anticipări, comparaţii, firul fiind mai mult condus de o subiectivitate discretă. Obsesia comunismului traumatizant reapare constant.
O amplă analiză este destinată personalităţilor marcante, cu aureole mitice. Multitudinea denumirilor pe care le dă în titlurile subcapitolelor vorbeşte de la sine despre apetitul românilor pentru mitul Salvatorului: eroi civilizatori, călăuze, legiuitori, părinţi întemeietori, oameni provindenţiali, directori de conştiinţă, prinţi geniali, purtători de torţe, făclii naţionale, stâlpi de clan şi protectori. Sub aceste etichete se conturează portretele unor statui centrale ca Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Alexandru Philippide, Octavian Paler, Mihai Eminescu, Nicolae Labiş, Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade – numele lor este scris, parcă ostentativ, în întregime cu majuscule.
Sugestivă este perspectiva propusă mereu de manualele şcolare (intervenţie legitimă, fiind el însuşi autor de manuale şcolare) care promovează aceste mituri şi induce anumite imagini prefabricate; ele sunt o sursă bună pentru analiza miturilor pe care le promovează instituţia literaturii, dar şi a miturilor induse indivizilor trecuţi prin şcoli, a mentalului colectiv.
Specialist în literatură veche – având studii despre Antim Ivireanul, Grigore Ureche, Miron Costin – Eugen Negrici admite supralicitarea acesteia, lipsa organicităţii şi procesualităţiiliteratrii, subliniază lucid defazările, întârzierile, care se regăsesc şi la nivel cultural, economic. Argumentele vin din mai multe domenii, ceea ce le fac de nestăvilit. Vorbind despre medievalitatea târzie românească, discursul sare din nou la perioada comunsită, denunţat ca un caz flagrant de nesincronizare, mai mult chiar, de retard. După câteva pagini tonul este din nou confesiv, adresându-se complice cititorului: tocmai experienţa comunistă ne îndreptăţeşte să fim severi cu toţi cei care s-au folosit ori s-ar putea folosi de literatură şi de puterea de înrâurire a cuvântului în scopuri propagandistice, punându-le în serviciul unei idei politice. (p.138)
O altă abordare în vederea dezideologizării este cea în funcţie de curentele literare contestabile şi ele: Umanismul, Renaşterea, Barocul, Preromantismul, Onirismul, Modernismul, Postmodernismul. Sunt interogate balcanismul, literatura feminină, considerate nişte noţiuni confuze în spaţiul românesc. Sunt puse la zid: vechimea poporului, originile, întâietatea noastră în diverse domenii – definite tot într-un registru figurat, ca fiind tulburi, contestabile.
Cartea are o voinţă eshatologică, specifică formaţiei autorului de istoric literar – crea să cuprindă totul, să spună totul de la cele mai vechi timpuri până în prezent. De aceea se folosesc cuvinte mari, sunt atinse multe şi diferite problemetici, dezbateri, de la tema întemeierii ţării, a dacismului, la perioada paşoptistă, junimistă, sămănătoristă, de la Titu Maiorescu, la G. Călinescu, Eugen Lovinescu, D. H. Mazilu despre supralicitatea literaturii vechi, la A. Muşina despre efortul de a avea şi noi postmodernii noştri. Prin multidiscplinaritatea la care aderă, se doreşte deconspirarea, coerenţa – vedem mult mai clar cum s-au tras sforile, cum între toate domeniile există o legătură şi se influenţează reciproc. În aceeaşi măsură G. Duby, J. Le Goff abordează istoria mentalităţii, prin decriptarea unor ideologii şi schimbări economice, sociale, politice.
Eugen Negrici pare că răspunde în 2008 sugestiei lui E. Labrousse de la colocviul din 1965 de la Saint-Cloud, de a urmări studiul rezistenţelor la schimbare. Sunt analizate aceleaşi momente de dezechilibru ce provoacă modificări pe toate palierele, favorizând focalizarea asupra conjuncturii mentale, cea care declanşează schimbările de sensibilităţi şi de expresii artistice. Meritul autorului şi, totodată, un alt argument al premierii acestuia, este fineţea scriiturii, limbajul bine ticluit, metaforzant pe alocuri, cu nuanţe ironice, care dau farmec lecturii.
Abordând atitudinea demitizantă, studiul îşi asumă cu demnitate caracterul polemic din fiecare suflare a lui. Cartea cu deziluzii apare ca o cutie a Pandorei care aduce o fărâmă de cunoaştere în mecanismele mentalităţilor colective româneşti.
(recenzie apărută în "Caiete de Antropologie Istorică", nr. 14, 2009)

Comentarii

Translate this blog