joi, 2 iunie 2011

Helth/Heltai şi David sau căile întortocheate ale identităţilor ardelene - de Edit Szegedi




        A vorbi despre Kaspar Helth/Heltai Gáspár şi Francisc David/Dávid Ferenc/Franz Davidis este o provocare pentru orice istoric, atîta timp cît nu devine un ideolog. Biografia celor doi clujeni – Helth prin adopţie, David prin naştere, însă ambii clujeni prin activitatea lor – a devenit un cîmp de luptă al naţionalismelor din secolele XIX-XX, deoarece identitatea lor premodernă s-a dovedit a fi mult prea complexă şi deloc conformă cu exigenţele identităţilor naţionale care aveau ca ideal naţiunea omogenă din punct de vedere lingvistic şi cultural. Astfel, cei doi au fost văzuţi ori ca model de implicare civic-naţională prin asimilare, ori ca fiii rătăcitori ai comunităţilor lor de origine.
            De fapt, Helth şi David au fost personalităţi tipice pentru Clujul premodern, bilingv şi cu identităţi definite politic şi juridic.. Căsniciile mixte şi diglosia – maghiara ca limbă a vieţii cotidiene şi germana ca limbă a vieţii religioase – a făcut ca etnia şi limba să fie de importanţă secundară. Faptul că ambii erau membri ai naţiunii săseşti, dar foloseau maghiara şi latina în scris, germana rămînînd limba predicilor, a fost şi este văzut în continuare ca un prim pas spre despărţirea de comunitatea săsească şi apropierea, respectiv integrarea în cea maghiară. Biografia celor doi ne arată însă, că n-a fost aşa.

          Kaspar Helth/Heltai Gáspár, originar probabil din Cisnădie, s-a aşezat la Cluj cam prin 1536. A studiat la Wittenberg şi în 1544 sau 1545 a devenit prim-preotul Clujului. Importanţa lui Helth/Heltai rezidă însă în activitatea sa de tipograf, traducător şi scriitor. A tipărit primele cărţi în limba maghiară, ceea ce dovedeşte că avea simţ practic, descoperind o piaţă de desfacere în expansiune. Traducerile sale adesea mai mult decît simple tălmăciri. A reuşit să traducă o carte de rugăciuni din germană în maghiară, transformînd cartea luterană într-una unitariană şi ardeleană. A început să traducă părţi din Vechiul Testament. Această traducere a stat la baza Paliei de la Orăştie. Deşi a învăţat maghiara doar ca adult, scrierile sale au o savoarea deosebită.
            Dacă Helth/Heltai a fost un om al medierii, trecînd cu greu de la o etapă a Reformei la alta, David în schimb a fost omul deciziilor radicale, chiar dacă iniţial nimic nu părea să anunţe cariera teologului care nu cunoaşte compromisul spiritual. Născut la Cluj, a învăţat la şcoala capitulară din Alba-Iulia, la gimnaziul din Braşov şi apoi a studiat la Wittenberg. Pornind de la susţinătorii săi din prima fază a educaţiei şcolare precum şi de la faptul, că a fost trimis la Wittenberg pentru a cunoaşte la faţa locului deciziile politico-religioase la nivel european, profesorul Mihály Balázs, cel mai bun cunoscător al vieţii şi teologiei lui David, a ajuns la concluzia, că reformatorul a devenit adept al Reformei abia la Wittenberg. Acest fapt aduce o dovadă în plus pentru situaţia religioasă şi spirituală în Transilvania mijlocului seclului al XVI-lea şi anume, că diferenţa dintre adepţii unui catolicism reformat şi cei ai Reformei propriu-zise a fost minimă, ambele tabere fiind încă permeabile.
             În anii 1550 îl găsim pe David în tabăra apărătorilor fervenţi ai luteranismului. În 1557 este chemat în funcţia de prim-preot la Sibiu, Cluj şi Caşovia (Košice), însă alege Clujul, nu pentru că s-ar fi detaşat de mediile germanofone, ci pentru că Clujul oferea posibilitatea unei cariere pe care celelalte două oraşe nu le puteau oferi. David a devenit în 1557 superintendentul comunităţilor de limbă maghiară din Transilvania. Această funcţie trebuie văzută în contextul epocii: în 1556 a fost desfiinţată episcopia catolică a Albei Iulii, iar comunităţile de sub jurisdicţia acesteia au fost arondate în funcţie de limba de cult Sibiului sau Clujului. Astfel David ajunsese superintendent al comunităţilor naţiunii maghiare, cum se numea organizaţia ecleziastică, fără a aparţine naţiunii maghiare. Această organizaţie ecleziastică a dăinuit pînă în 1571, cînd în urma schimbărilor din politica religioasă a Principatului (moartea lui Ioan Sigismund şi venirea la putere a lui Ştefan Báthory) David devine doar superintendentul comunităţilor antitrinitariene, cele reformate (de orientare helvetă) organizîndu-se într-o biserică separată.
          Preocupările sale teologice au dus la adoptarea unei teologii sacramentale apropiate de curentul helvet, astfel că la începutul anilor 1560 David se afla deja în tabăra reformată. La sinodul bisericii reformate din 1566 David formulează deja critici la adresa dogmei Sf. Treimi. Această turnură teologică a neliniştit spiritele. Dacă diferenţa dintre teologia de sorginte wittenbergensă şi cea helvetă (în sec. al XVI-lea nu se poate vorbi în Transilvania de luteranism şi calvinism) era, dincolo de polemicile deseori stridente, o chestiune de nuanţe, în schimb, teologia antitrinitariană însemna o ruptură radicală cu un mileniu de gîndire teologică. Dogma Treimii ca şi cea cristologică, pe care David o va ataca în anii 1570, făceau parte din fundamentul teologic de nezdruncinat, pe care şi reformatorii şi-au clădit teologia.
            Anii 1560 au fost de importanţă majoră în cariera lui David. Deoarece tînărul principe Ioan Sigismund era pasionat de dezbateri teologice şi simpatiza cu ideile antitrinitariene, l-a chemat pe David în funcţia de predicator al Curţii. Acest lucru nu însemna că David nu mai era prezent la Cluj. Curtea cosmopolită de la Alba Iulia i-a oferit lui David posibilitatea de a-i cunoaşte pe unii dintre principalii iniţiatori ai gîndirii antitrinitariene, ca medicul Giorgio Biandrata, dar i-a şi lărgit orizontul, reuşind să descopere miza europeană a Reformei transilvane. Mai tîrziu, datorită discuţiilor cu teologi radicali ca Jacobus Palaeologus sau Matthias Vehe-Glirius, orizontul lui David trece dincolo de creştinism, ajungînd la problema unităţii religiilor monoteiste. Oricît de neobişnuit ar suna, dar David a propus reforma radicală a teologiei creştine nu pentru a crea încă o organizaţie ecleziastică, ci pentru a uni prin rezolvarea radicală, adică de la rădăcină, a problemelor cu care se confruntase creştinismul.
           Cunoaşterea literaturii ca şi a reprezentanţilor Reformei radicale de către David ridică problema originalităţii teologiei sale. Între cele extreme – David a fost un bun compilator şi David ca singurul părinte al teologiei antitrinitariene – profesorul Mihály Balázs (Universitatea din Szeged) alege calea de mijloc, nu de dragul concilierii, ci de dragul realităţii istorice: David a receptat ideile criticii biblice de tip umanist – de exemplu originea nebiblică a dogmei Treimii -, dar le-a modificat. Meritul său constă şi în abilitatea de a transmite aceste idei întregii societăţi şi de a le scoate astfel din cercul restrîns al erudiţilor biblici umanişti.
Referitor la răspîndirea ideilor antitrinitariene în societatea ardeleană trebuie spus, că ne aflăm în hăţişul mitului creat de istoriografie. Atît istoriografia maghiară cît şi cea săsească vedeau (şi mulţi încă persistă) în naşterea şi răspîndirea ideilor antitrinitariene, mai ales la Cluj, drept începutul căii spre mîntuire naţională prin depărtarea lui Heltai şi David de comunitatea săsească sau, dimpotrivă, ca începutul rătăcirii, nu atît religioase cît etnic-naţionale. Deoarece impunerea ideilor antitrinitariene a fost însoţită de polemici şi conflicte, acestea au fost interpretate în cheie naţională, în sensul sec. al XIX-lea. Concret: ungurii din Cluj l-au susţinut dintru început pe David, iar saşii nu, rămînînd fideli curentului helvet. Neînţelegerile dintre David şi predicatorii săi, printre care se afla şi Helth/Heltai au fost văzute ca manifestări unor conflicte inter-etnice. Apogeul complicării inutile a reconstituirii istorice îl reprezintă conflictul dintre naţiunea maghiară şi cea săsească în 1568 iscat în jurul parohiei Sf. Mihail. Interpretarea tradiţională este aceea, că naţiunea maghiară, sătulă de discriminări, a înaintat un protest principelui în care cere printre altele folosirea limbii maghiare ca limbă de cult în biserica parohială Sf. Mihail, să fie schimbat modul de alegere a preotului paroh etc. Saşii au ripostat, pregătind propria delegaţie şi propriul protest. Rezultatul acestui conflict a fost acela, că principiile parităţii şi alternanţei dintre cele două naţiuni după care se guverna Clujul, au fost aplicate şi asupra administrării bisericii parohiale, respectiv în folosirea limbii de cult. Aşa a pierdut naţiunea săsească ultimul monopol deţinut în oraş, deschizînd astfel calea spre maghiarizare.
            Rolul jucat de Helth/Heltai şi David ca şi desfăşurarea conflictului erau însă greu de integrat în această schemă. Prim-preotul atacat de naţiunea maghiară a fost Francisc David, care în viziunea istorică tradiţională maghiară şi săsească ar fi trebuit să fie de partea ungară, avînd în vedere că antitrinitarismul a fost „religia maghiară“ la Cluj. Faptul că atît Helth cît şi David au apărat poziţia săsească a complicat lucrurile rău de tot, mai ales că Helth şi David se aflau din punct de vedere teologic (încă) în tabere diferite. De fapt, conflictul a izbucnit din motive politice, nicidecum religioase. Interpretarea consecinţelor conflictului o fi corectă din punctul de vedere al sec. XIX-XX., însă nu şi din punctul de vedere al sec. al XVI-lea. Heltai şi David n-au fost apostolii asimilării şi nici nu au contribuit la îndepărtarea Clujului de celelalte oraşe săseşti. În sec. al XVI-lea Clujul nu mai avea un hinterland săsesc, deci indiferent de opţiunea religioasă Clujul săsesc, în accepţiunea sec. al XIX-lea, ar fi dispărut.
             Cariera fulminantă a lui David a fost frîntă de schimbările politice. Moartea lui Ioan Sigismund în 1571 care a susţinut mişcarea antitrinitariană şi venirea la putere a lui Ştefan Báthory care a dus o politică de restaurare catolică a dus pentru început la îndepărtarea lui David din funcţia de predicator protestant al Curţii. Introducerea cenzurii în acelaşi an a însemnat pentru Heltai schimbarea politicii editoriale: deoarece devenise greu să publice lucrări teologice, începe să tipărească mai ales literatură laică. Această politică a fost continuată de văduva sa. O altă urmare a situaţiei schimbate a fost desprinderea reformaţilor de sub jurisdicţia lui David.
             Schimbarea cea mai profundă o aduca însă legea împotriva inovaţiei, prin sînt interzise schimbările doctrinare, iar cei care se abat de la această lege vor fi depuşi din funcţie. Legea a lovit din greu în biserica antitrinitariană, deoarece, spre deosebire de celelalte biserici, cea antitrinitariană nu avea dogme. Păstrîndu-se un set de principii fundamentale, doctrina putea fi dezvoltată în continuare, fiind deschisă atitudinii critice. Astfel au coexistat mai multe curente teologice în aceeaşi biserică, fără ca una dintre ele să poată ridica pretenţia de a fi singura adevărată. Obligînd antitrinitarismul la „ortodoxie“ principele şi Dieta au lovit în centrul vital al antitrinitarianismului.
            Situaţia devenise cu atît mai dificilă cu cît David a început să-şi revizuiască vechile idei, radicalizîndu-şi teologia. Astfel ajunge la concluzia că Iisus Hristos nu poate fi adorat, nefiind intercesor. Doctrina nonadorantismului nu însemna revenirea respingerea Noului Testmament, deoarece în centrul vieţii creştine David aşează imitatio Christi. Receptînd idei pe care le respinsese mai devreme, David devenise prea radical chiar şi pentru proprii aderenţi, mai ales dacă aceştia avuseseră şi experienţa bisericii antitrinitariene din Polonia, devenită nefuncţională din cauza radicalismului etic. David, cu tot radicalismul doctrinar, nu era adeptul consecinţelor social-revoluţionare ale Reformei radicale, astfel că antitrinitarismul ardelean s-a integrat în societate, fără să transforme Clujul într-un Münster sau o Genevă a Transilvaniei.
Pentru a evita consecinţele incalculabile care s-ar fi abătut datorită nerespectării legea inovaţiei, Giorgio Biandrata l-a dat pe David pe mîna autorităţilor. Procesul împotriva lui David a fost unul mai degrabă politic. Deşi foarte bolnav, David a fost condamnat la închisoare şi încarcerat în cetatea Devei, unde a murit în 1579, la nici un an după proces.
             Moştenirea teologică a lui David a supravieţuit însă, cel puţin pînă în 1638. Dincolo de moştenirea teologică a lui David şi cea literară a lui Helth/Heltai, cei doi reprezintă Clujul în complexitatea sa, un oraş caracterizat de contradicţii şi tensiuni, dar şi de dorinţa de mediere.

Comentarii

Translate this blog