Gregor Von Rezzori, Zăpezile de altădată


Gregor Von Rezzori, Zăpezile de altădată. Portrete pentru o autobiografie pe care nu o voi scrie niciodată, Traducere din germană de Sanda Munteanu, Editura Humanitas, București, 2012.

      Când un prieten îți spune Ioana, o să-ți placă, îți termini ceașca de cafea și, plin de încredere, trupul ia o formă aerodinamică până în librărie. Degetele tale țintesc cu o precizie de Robin Hood raftul cu memoralistică, O, P, R: Gregor Von Rezzori, Zăpezile de altădată. Lectură de sezon, ar spune peste umărul tău un client mumificat cu un fular. Când un prieten îți spune Ioana, o să-ți placă, începi lectura cu generozitate. O să vă placă și dvs.
        Interesul pentru roman vine, în primul rând, nu de la zăpada de pe copertă, un fel de compensație a ficțiunii la realitatea stearpă, ci de la originea scriitorului. Din datele despre autor oferite de editură, aflăm că Gregor von Rezzori s-a născut în 1914 în Cernăuți, pe atunci localizat pe harta Imperiul Austro-Ungar. Biografia îl aproprie de Elie Wiesel, născut în 1928 în Sighetu Marmației. Și bibliografia încurajează un studiu comparativ, ambii au romane cu tentă autobiografică și texte memorialistice despre Cernăuți, Sighetu Marmației, respectiv Bucovina și Maramureș, de la începutul secolului al XX-lea, atingând anii puternic și legal antisemiți. Amândoi vorbesc despre lumea eclectic etnică și confesională din acel spațiu și despre flagelul antisemit. Deosebirea majoră extratextuală dintre cei doi, Elie Wiesel este evreu, iar Gregor von Rezzori este austriac, român, cu origini italiene (din partea tatălui) și cu o străbunică fanariotă (din partea mamei).

Raoul Weiss, Eu l-am ucis pe Obama - de Ioana Manta Cosma



Raoul Weiss, Eu l-am ucis pe Obama. Jurnal și note ale unui interpret la Casa Albă, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2013.




Nu, nu avem de-a face cu primul scriitor criminal din spațiul mioritic. Nu trebuie intentat niciun proces. Scriitorii sunt mai pașnici și nu complotează așa cum fac ciobanii în balade. Ei doar își proiectează lumi imaginare, compensatorii, care să îi scape de eventuale cri...
           Eu l-am ucis pe Obama. Jurnal și note ale unui interpret la Casa Albă este șantierul unei crime. Scris fragmentar, sub forma unui jurnal intercalat, ținut în special în orașul K și la Casa Albă, romanul tentează cu o lectură de verificare între lumea textului, cum ar spune Paul Ricoeur, și lumea autorului. Inserțiile autobiografice sunt mai mult sau mai puțin evidente, depinde de relația cititorului cu orașul Cluj, Insomnia, maestrul Bréda, Raoul Weiss, Obama etc. Cu un aer conspirativ, un Codul lui Da Vinci contemporan, gândit cu umor și fără frică, romanul are toate șansele să devină un bestseller sau să se umple de praf în sertarele bine păzite ale biroului lui Mircea Arman.

“Bună ziua, sunt cetăţean român şi...” - discuţii telefonice cu parlamentarii noştri pe marginea legii minelor


Deputat Daniel-Cătălin ZAMFIR
    De mai bine de-o lună mă aflu într-un „exil” impus de circumstanţe în localitatea mea natală, Vatra Dornei. Tot de mai bine de-o lună privesc cu jind la protestele de la Pungeşti şi cele mai recente de la Cluj îndreptate atât împotriva exploatării gazelor de şist prin metoda fracturării, cât şi cele împotriva legii minelor. Sună ciudat şi pentru mine, o persoană prea comodă în cea mai mare parte a timpului, că „jinduiesc” la un protest, că-mi lipseşte activismul, dar adevărul este că pentru foarte multă lume ieşirile duminicale care au început în septembrie au însemnat o schimbare esenţială de comportament. Avea dreptate Costi Rogozanu când zicea că nu poţi ieşi pe stradă strigând „Nu corporaţia face legislaţia!” fără să-ţi pui minimele întrebări cu privire la ceea ce-ţi iese pe gură. În sfârşit, că e îngrijorător sau nu, faptul că am asistat la abuzurile de la Pungeşti doar prin intermediul ecranului de calculator şi că am ratat ceea ce-mi părea cea mai îndrăzneaţă manifestare a spiritului civic clujean din ultima vreme (mă refer la ocuparea sediilor partidelor politice, atât de convenient aşezate sub acelaşi acoperiş... aceeaşi mizerie!) mi-a provocat o oarecare nelinişte şi insatisfacţie. Aş fi vrut să particip cumva, dar nu ştiam cum? Iar cum pichetarea de unul singur a Primăriei Municipiului Vatra Dornei şi în acelaşi timp locul de muncă al tatălui meu nu era neaparat cea mai deşteaptă soluţie, având în vedere şi frigul şi viscolul din mândra noastră depresiune producătoare de apă minerală, lactate şi aer curat, a suna nişte deputaţi părea atât mai comod cât şi mai eficient.

Cum radicalizezi o generaţie

Sinteza evenimentelor
Când se vorbeşte despre perioada interbelică şi avântul tinerimii studioase către extreme, în special către mişcarea legionară, una dintre explicaţile invocate (alături de climatul naţionalist specific întregului continent) este cea a numărului mare de tineri cu studii pe care sistemul nu i-a putut integra. Dacă generaţiile anterioare de tineri cu carte proveneau de regulă din rândul boierimii, generaţia interbelică avea origini mult mai variate, mai mult sau mai puţin "sănătoase" şi probleme financiare tot mai complexe şi mai cronice. În faţa unei societăţi bine "aşezată" în matca ei în care posibilităţile de infiltrare în sistem erau condiţionate de mulţi factori, în faţa scandalurilor de corupţie şi a sărăciei şi mizeriei cronice a celei mai mari părţi a populaţiei, aderenţa la extreme, la soluţiile radicale, s-a impus cât se poate de firesc.
             În zilele noastre, tranziţia prelungită pune o nouă generaţie de tineri cu studii la periferia societăţii, cei care coordonează sistemul fiind mult mai preocupaţi de clonarea şi perpetuarea status-quo-ului actual, decât de crearea unor alternative pentru tineri, sau de o împrospătare a oamenilor din sistem după criteriul meritocraţiei atât de des invocate. Unii pleacă în afară căutându-şi rostul şi scuipând peste umeri înspre tărtăcuţele celor din vârful piramidei, alţii rămân şi-şi mestecă furia şi frustrarea, se reprofilează, cârtesc. Unii reuşesc în afară sau în ţară, fie pentru că sunt foarte buni, fie pentru că sunt ajutaţi, recomandaţi sau plantaţi. Dar grosul rămâne pe lângă şi nu e vorba de o masă de puturoşi, descurcăreţi sau copiatori, ci e vorba de multe ori de tineri de o bună mediocritate, capabili dar fără prea multe opţiuni. Creşte hăul între tinerii pregătiţi dar fără perspective şi cei din vârful piramidei, unii veterani ai vechiului regim sau ai tranziţiei, îmbătrâniţi în rele, alţii, lupi tineri crescuţi pe lângă stânele partidelor şi potentaţilor zilei (atunci când nu sunt odraslele, nepoţii acestora). Creşte hăul între cei de sus şi cei care trudesc sub diferite forme, la catedre, în spitale, în agricultură sau în construcţii.

Pungești. Țăranul și glia cu resurse

sursa foto: Asociația Vira
  Când nu stă supus și ascultător, când n-are prea multe de-a face cu descrierile etnografice și cu odele festiviste, idolatre, țăranul încurcă. Țăranul este înapoiat, superstițios, nespălat și irațional. Înglodat în sărăcia sa ancestrală, atent cultivată de oamenii de stat din diferite epoci, fie că e vorba de legarea de glie, fie că e legarea de bancă, țăranul se pune de-a curmezișul în fața dezvoltării economice și a marșului vioi pe poteca modernizării. După ce duminică țăranul, ca model fundamental pentru naționalismul românesc, a fost ”cinstit” prin reverența libidinioasă față de cultura țărănească întruchipată în costume și cântece, luni în plină beznă oamenii de stat au dezlănțuit dubele aducătoare de prosperitate, democrație și ordine de drept asupra țăranilor din Pungești, prea dedați la reverii agricole și ecologiste.

Despre obrazele primei modernităţi româneşti



 Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Evgheniţi, Ciocoi, Mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti 1750-1860, Humanitas, Bucureşti, 2013, 354 p.

Aflată în categoria celor mai prizaţi istorici români contemporani, alături de nume precum Bogdan Murgescu, Alexandru-Florin Platon, Lucian Boia, Neagu Djuvara, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu s-a impus în câmpul istoriografic autohton atât prin temele abordate în lucrări precum În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea (Humanitas, 2004, 2013) sau Focul amorului. despre dragoste şi sexualitate în societatea românească (1750-1830) (Humanitas, 2006, 2012) cât şi prin maniera clară şi atractivă în care îşi înveşmântează cercetările amplu documentate. Formată şi la şcoala istorică franceză, autoarea reuşeşte să infuzeze în cercetarea istorică românească un suflu proaspăt binevenit, oferind un model numai bun de urmat de tinerii istorici, după prelungite decenii în care, în afara unor notabile excepţii, istoricii autohtoni au cultivat o împietrire rentabilă şi înverşunată între entuziasmul romantic şi directivele de Partid.
Cea mai recentă carte, acoperind în mare aceeaşi perioadă vizată şi în lucrările anterioare, dezvăluie într-o manieră cât se poate de convingătoare câteva din obrazele primei modernităţi româneşti, mai precis straturile pe care cercetările anterioare asupra modernității românești mai mult le-au survolat decât aprofundat. Fundamentată pe un bogat şi variat material arhivistic, de la procese verbale, condici  de anaforale şi porunci bisericeşti, condici cu pricini judecătoreşti, până la colecţii de documente publicate de-a lungul timpurlui, pagini memorialistice şi articole din presa vremii, lucrarea de faţă propune o radiografie pe mai multe nivele a lumii româneşti din Muntenia şi Moldova. Lumea boierească, mediile bisericeşti, mahalalele, provincia şi lumea satului sunt descifrate şi reconstituite prin intermediul materialului documentar parcurs.

Cum să „beleşti ochii la televizor” cu folos – Reflecţii pe marginea serialelor TV contemporane


   Nu a trecut mult timp de când părinţii mei, pe atunci încadraţi unui middle-class cu pretenţii intelectuale de provincie, îmi recomandau mai degrabă să pun mâna pe o carte decât să „belesc ochii” inutil la televizor. Era un sfat de bun simţ pe care nu l-am urmat decât mai târziu (poate chiar prea târziu), un sfat pe care astăzi, având în vedere producţiile TV occidentale care pătrund la noi pe diferite căi, eu unul poate nu l-aş lansa virtualilor mei copii, sau măcar n-aş face-o cu atâta vehemenţă. Calitatea serialelor de televiziune din ultima decadă a crescut atât de mult încât îndrăznesc să spun că sunt la fel de bune ca proverbiala „carte” la care ne trimiteau părinţii.

Variaţiuni pe o singură coardă: Don Giovanni, Faust şi investitorul modern



Una din lecturile recente a fost cartea din 2008 a muzicologului american de origine poloneză Karol Berger, Bach’s Circle, Mozart’s Arrow. An Essay on the Origins of  Musical Modernity. În afară de a fi o scrupuloasă lucrare muzicologică, cu analize detaliate şi interpretări pătrunzătoare ale operelor unor compozitori precum Monteverdi, Bach, Mozart sau Beethoven, cartea s-a dovedit a fi în acelaşi timp şi un „tratat” (după cum este sugerat în titlul unuia dintre capitole) de teologie, filosofie politică, estetică sau critică literară. Pe scurt, acest eseu despre originile modernităţii muzicale are la bază următoarea formulare: între cele două decenii şi jumătate scurse între moartea lui Bach (1750) – ca reprezentant al apogeului Barocului, şi momentul în care Clasicismul capătă pe deplin contur (aproximativ 1775), o schimbare fundamentală apare în modul în care muzica era concepută. Această schimbare, care marchează, în viziunea autorului, punctul de plecare al modernităţii muzicale, este plasarea muzicii pe calapodul unei desfăşurări temporale lineare, structurarea unităţilor sale potrivit unei logici evolutive, unidirecţionale. Deşi muzica e o artă eminamente temporală, la sfârşit de secol al XVIII-lea, când transcendentul divin este înlocuit cu sensul unic al istoriei, limbajul muzical dezvoltă o serie de tehnici capabile să exprime o evoluţie liniară coerentă, clar definită.
Nu îmi propun aici să detaliez felul în care se realizează această tranziţie, ci mai degrabă aş vrea să mă opresc asupra capitolului VI al cărţii, Between Incoherence and Inauthenticity: Don Giovanni and Faust, ca prilej de meditaţie la incoerenţele şi „inautenticităţile” sociale şi politice actuale. În capitolul menţionat, Karol Berger se apleacă iniţial asupra personajului lui Don Giovanni din opera omonimă a lui Mozart, personaj recunoscut pentru insaţietatea poftelor sale trupeşti care par a-i fi singura motivaţie a vieţii sale. Consimţind la ideile lui Kierkegaard dintr-unul din capitolele din Sau-sau (“The Immediate Erotic Stages or the Musical-Erotic”), autorul vede în Don Giovanni/Don Juan manifestarea comportamentului estetic (înţeles mai degrabă ca senzual), în care satisfacerea dorinţelor de moment fac din viaţa acestui personaj „a continual succession of meaningless Nows”, o alăturare eterogenă de clipe, fără legături cu trecutul şi fără proiecţii ale viitorului. Tradus în limbajul filosofiei politice, personajul operei lui Mozart este în acelaşi timp şi „the quintessential libertine liberal, someone whose outlook maximizes freedom and minimizes autonomy” (autonomia ca auto-determinare raţională).

Coordonate majore în investigarea istoriei României dintre 1918-1980

sursa foto:agero-stuttgart.de

de Gheorghe I. Ioniţă şi Ioan Scurtu


În anii pe care-i avem în atenţie, cercetarea de specialitate consacrată studierii istoriei patriei, a mişcării muncitoreşti, revoluţionare şi democratice, a activităţii Partidului Comunist Român a evoluat pe o traiectorie, în general, ascendentă, avînd la bază concepţia materialist-dialectică şi materialist-istorică, precum şi orientările rezultate de-a lungul timpului din documentele fundamentale de partid şi de stat.
            Din punct de vedere cantitativ şi mai ales, calitativ, în cuprinsul intervalului de istorie pe care-l avem în atenţie o etapă aparte o constituie – în planul realizărilor istoriografice – anii ce au urmat istoricului Congres al IX-lea al Partidului Comunist Român şi alegerii în fruntea partidului a tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Dîrz făurar de istorie, ctitor de ţară nouă şi demnă, tovarăşul Nicolae Ceauşescu s-a aplecat cu exemplară atenţie şi respect asupra trecutului istoric, furnizând din primele momente[1] şi continuu după aceea nenumărate judecăţi de valoare în frontul cercetării şi scrierii istoriei patriei, a mişcării muncitoreşti, revoluţionare şi democratice, a partidului comunist, dimensionînd şi redimensionînd modalităţile obişnuite de tratare a unor probleme esenţiale, chemînd pe istorici şi cercetători la respectarea adevărului obiectiv, la rigurozitate ştiinţifică, la evitarea oricăror abateri de la cerinţele unei munci de seriozitate. În plan metodologic rămîn pilduitoare pentru oricare cercetător aprecierile cuprinse în amintita expunere a tovarăşului Nicolae Ceauşescu[2], precum şi cele făcute de-a lungul anilor pe firul neîntrerupt al unei activităţi consecvente de evaluare şi reevaluare istorică desfăşurate de Secretarul general al partidului nostru[3]. „Istoria mişcării muncitoreşti, a partidului comunist – apreciază tovarăşul Nicolae Ceauşescu – este legată indisolubil de dezvoltarea economică, politică, ştiinţifică, şi culturală a ţării, de progresul forţelor de producţie, de acţiunea legilor sociale obiective şi a diferiţilor factori interni şi externi care au influenţat istoria României. Înţelegerea rolului pe care l-a jucat partidul în diferite etape necesită analiza aprofundată a poziţiei claselor şi forţelor sociale faţă de evenimentele cruciale ale istoriei ţării, examinarea activităţii militanţilor revoluţionari, a oamenilor politici în lumina intereselor şi tendinţelor claselor pe care le-au reprezentat”[4].
            A revenit tovarăşului Nicolae Ceauşescu marele merit de a ne fi atras tuturor atenţia în legătură cu faptul că: „Istoria trebuie să prezinte întregul proces al luptei revoluţionare în complexitatea sa, să pornească de la analiza ştiinţifică a realităţii sociale, să înfăţişeze faptele nu după dorinţele subiective ale oamenilor, nu după nevoi politice de moment, după criterii de conjunctură, ci aşa cum s-au petrecut ele, corespunzător adevărului vieţii... Valoarea unei istorii cu adevărat ştiinţifice constă în înfăţişarea obiectivă a faptelor, în interpretarea lor justă, constituind astfel o oglindă a conştiinţei de sine a poporului, claselor, inmănunchind experienţa de viaţă şi de luptă a maselor şi a conducătorilor”[5].

Sursa: Revista de Istorie, tomul 33, nr. 7-8 (iulie-august) 1980, pp. 1403-1441.




[1] A se vedea expunerea făcută la 7 mai 1966 la adunarea festivă organizată cu prilejul aniversării a 45 de ani de la crearea P.C.R. – Partidul Comunist Român – continuator al luptei revoluţionare şi democratice a poporului român, al tradiţiilor mişcării muncitoreşti şi socialiste din România, Edit. Politică, Bucureşti, 1966.
[2] Nicolae Ceauşescu, op. cit., p. 5-10.
[3] Vezi, în acest sens, multiple exemple în lucrarea: Istoria patriei şi a Partidului Comunist Român în opera Preşedintelui Nicolae Ceauşescu, Edit. Militară, Bucureşti, 1979.
[4] Nicolae Ceauşescu, op. cit., p. 5-6.
[5] Ibidem, p. 8.

Despre duşmanii interni ai democraţiei



 
foto Leona Gem

Într-o discuţie purtată cu bunul meu prieten Valentin Trifescu despre protestele din ultimele două luni acesta a amintit câteva afirmaţii făcute de Tzvetan Todorov în cadrul unei conferinţe susţinute la Universitatea din Strasbourg în 2012 pe marginea cărţii sale, Les ennemis intimes de la démocratie. Dintre cele afirmate atunci de Todorov o chestiune mi-a atras atenţia în mod deosebit şi m-a determinat să scriu acest scurt material. În societatea contemporană duşmanii cei mai periculoşi ai democraţiei sunt cei dinăuntru, cei care clamează salvarea democraţiei şi a valorilor acesteia, folosind această retorică pentru a-i plasa la extreme pe cei care nu sunt de acord cu afirmaţiile şi politicile lor. Aceştia nu doar că manipulează principiile democraţiei pentru a-şi legitima poziţiile şi acţiunile şi pentru a-i delegitima pe ceilalţi, ci prin ceea ce fac erodează şi compromit chiar principiile democraţiei.
Dacă în perioada interbelică datorită fascinaţiei pentru regimurile autoritare, dictatoriale, democraţia devenise nefrecventabilă pentru o mare parte a elitei intelectuale şi politice, fiind considerată ca un „regim slab”, o frână în calea dezvoltării naţiunii, în prezent democraţia şi valorile acesteia reprezintă sursa principală de legitimare  a politicienilor şi a majorităţii intelectualilor. Aceasta se poate observa lesne şi din succesul de public şi casă al cruciadei anticomuniste în post comunism, purtată de către mulţi intelectuali şi politicieni. Dacă un duşman al democraţiei plasat pe o altă frecvenţă politică este uşor de descifrat şi relativ previzibil, marii „apărători” ai democraţiei din guvern, mass-media şi o parte a societăţii civile sunt mult mai periculoşi.

De ce nu mai ascult Madredeus



sursa foto: radioparadise.com

Îmi plăceau destul de mult Madredeus. Fireşte, ca mulţi dintre consumatorii muzicii lor, am aflat de ei datorită unui film de Wim Wenders. Ştiţi voi care. După care, un bun prieten cu buletin de Telciu mi-a povestit cum îi place lui să citească şi să asculte în surdină muzica acestor portughezi. Tabloul mi s-a părut ispititor, aşa că nu am rezistat tentaţiei de a-l plagia. Într-adevăr lectura mergea foarte bine, mă ungea la suflet acest tablou uşor dulceag în care mă înveşmântam uneori.
Apoi am ascultat în ipostaze din cele mai diverse această muzică hipnotică. Au fost momente când am fost foarte fericit răsfăţându-mă cu O Pastor şi alte cântece. După care am început să fiu tot mai nostalgic când ascultam anumite piese, fără să realizez pericolul ce mă păştea. Anarhia şi toate extremele eşichierului politic de la centru înspre stânga şi înapoi, puneau încet stăpânire pe personalitatea mea fragilă. Revelaţia iadului anarhic ce crescuse în mine şi-şi clocea ouăle atinse de morbul ideologiilor stângiste, mi-a fost livrată gratis de un articol dospit la umbra intelectului marelui istoric şi poet clujean, Ionuţ Ţene, supranumit şi Adam Wayne de Someş, Ignaţiu J. Reilly de Olt şi Gabriel Cotabiţă al istoriografiei recente. Într-un text croit după reţeta demascărilor specifice defunctului regim de simbioză a extremelor, pururi tânărul istoric napocens, înfăşurat în graiu-i tocit înainte de vreme, reuşeşte să lămurească pericolul dosit în fapt de seară în obscuritatea crâşmelor „de pe străzile I. Micu,Potaissa şi I. Raţiu.” Acolo se adună duşmanii conştienţi şi inconştienţi ai poporului, actorii de calibre variate ai marii şi secularei trădări naţionale, care „cântă melodii despre Che Guevara şi ascultă muzică Fado”. Cu ultima replică m-a prins, m-a bulversat într-atât de profund încât am realizat că toate vulnerabilităţile scoase la suprafaţă de aceste văicăreli de neveste de marinari iberici n-au nicio legătură cu sensibilitatea mea, fiind de natură ideologică. Atunci am realizat în ce rezidă păcatul meu împotriva spiritului naţional: slăbiciunea pentru Madredeus şi tânguielile muzicii Fado. Asta în detrimentul taragotului clujean, sintetizator al chinurilor şi profunzimilor unui neam tot mai afon, bănuiesc.

Dialogul imperiilor. Ideologiile reconstituirii antichității romane - de Dávid Petruț


Imperialism 1885 (sursa: fineartamerica.com)
I. Imperialismul european


Outside roared the wild chaos of barbarism.” (Francis Haverfield)

Despre modelul imperialist


Roman officers and English gentleman”1 sau „Britannia, origin myths and the British Empire”2 sunt doar două titluri, extrem de elocvente, în ton cu spiritul deschis și uneori provocator al arheologiei britanice, dintr-un lung șir de studii născute din interesul față de geneza cercetării epocii romane în fosta provincie insulară. Interesul acesta nu este întâmplător și nici izolat, el fiind alimentat pe de o parte de către critica post-colonială, aflându-se în același timp sub umbrela curentului denumit „antiquity reception”, foarte popular prin facultățile de studii clasice din lumea anglo-saxonă, celebrele „Faculties of Classics”. Dincolo de o însemnătate intrinsecă care îi asigură un loc în cadrul domeniilor de cercetare ale istoriei culturale, scopul acestor demersuri este cât se poate de pragmatic și de actual pentru arheologia romană. Dezbaterile gravitează în jurul relației dintre discursul istoric conceput la debutul fazei științifice a arheologiei romane și contextul sociocultural al perioadei, cuprinsă între ultima treime al secolului al 19-lea și momentul izbucnirii primei conflagrații mondiale. Întâmplător sau nu, acest proces de geneză este contemporan cu perioada de vârf a imperialismului european, descrisă de către Eric Hobsawm drept „The age of empire” (1875-1914), când Bătrânul Continent se poziționa treptat pe traiectoria care o va conduce către cataclismul primului război mondial. Imperiul colonial Britanic ocupa aproape un sfert din teritoriul planetei, cel Francez, deși în ușor declin, se menținea pe poziții puternice mai ales datorită vastelor posesiuni din Africa de Nord și de Vest, iar Kaiserreich-ul german era în plină expansiune politică și industrială. Lista continuă în mod logic cu Imperiul Austro-Ungar, dar despre asta cu ocazia următoare. Bilanțul acestor studii este deosebit de interesant din punctul de vedere al istoriei culturale, și oarecum alarmant pentru arheologia romană. Prima concluzie (deloc surprinzătoare), este că trecerea arheologiei acestei epoci în faza științifică s-a petrecut în contextul avântului imperialist din Europa secolului al 19-lea. A doua observație se referă la faptul că fundamentul teoretic al arheologiei provinciale romane, concretizat prin paradigma romanizării concepută în acea perioadă, a rămas aproape neschimbat.3 Discursul istoric bazat pe principiul ierarhiei culturilor și pe supremația culturii europene în calitate de moștenitor al Imperiului Roman, predomină în continuare în cercetare.4
Procesul genezei este relativ uniform, cu unele diferențe de nuanță. În Anglia și în Franța s-a bazat pe caracterul colonial al respectivelor state, discursul istoric fiind influențat în mod decisiv de relația „țării mamă” cu populațiile colonizate. În Germania, proaspăt unificată, fenomenul a fost plasat sub semnul unei ideologii militariste, materializat printr-un interes intens față de arheologia romană militară.5 Primul program de cercetarea și de publicare a limesului roman, întreprins de către Reichs Limeskomission, instituție înființată tocmai cu acest scop și prezidată o vreme de către Theodor Mommsen, trebuie privită în acest context. Cele mai elocvente exemple ale rezultatelor arheologiei militare romano-germane din această perioadă sunt monografiile din seria Der Obergermanisch-rätische Limes des Römerreiches, publicate între anii 1894-1937, demers de o amploare unică pentru perioada aceea, la care se adaugă impresionanta reconstruire a castrului auxiliar de la Saalburg, din vecinătatea orașului Frankfurt am Main, realizată în perioada 1897-1907 sub patronajul Kaiserului Wilhelm al II-lea.

Duminica la ora 5 - de Edit Szegedi


Ilegalisti clujeni
        Duminică la ora cinci se adună ilegaliştii. Nu, nu este vorba de luptătorii PCR-ului din perioada ilegalităţii (1924-1944) care, odată cu trecerea timpului, se înmulţeau ca drojdia, după principiul: puţini am fost, mulţi am rămas, ci de hipsterii, neofasciştii, extremiştii, eco-anarhiştii domnului Ponta et al.
Ilegaliştii se adună nu în pivniţe, ci în spaţiul public al urbei. Nu se ruşinează de revendicările lor şi nici de identitatea lor de grup. Pentru că, duminică la ora cinci, se adună oameni foarte diferiţi care îşi afişează identitatea. Bannere în limba română şi maghiară, tricolorul, însemne anarhiste, lozinci de toate culorile politice posibile. Oameni de toate vârstele şi condiţiile fizice care fac mult zgomot, dar nu sunt violenţi. Demonstraţia este ca un imens cortegiu de exorcizare.

Rachel Hausfater- Douïeb, Olivier Latyk, „Le petit garçon étoile”, Casterman, 2003.



           

            E timpul pentru o poveste, o poveste pe care o puteți verifica uitându-vă la cer, noaptea, când norii se zgribulesc unii în alții, iar stelele vă domină privirea. Chiar și fără ochian se poate vedea lumea acestui „garçon étoile”. Da, unii copii sunt stele, alături de părinții lor.
            Într-o zi, unui băiețel i s-a spus acest amănunt, cum că el este o stea. La început, vestea nu l-a afectat, asta însemna că este deosebit – e bine să fii stea. Însă el și-a dat seama că este o stea diferită, cu mai multe colțuri decât cele de pe cer. Când a descoperit asta, a început să îi fie rușine. Cu cât îi era rușine mai mult, cu atât steaua se mărea și îl copleșea. Până la urmă, a ajuns să se vadă doar steaua din el, o umbră imensă care îl acoperea cu totul. Steaua era el, iar el devenise propria sa umbră. Când îți e rușine cu tine, partea renegată a identității tale pare a se răzbuna pe tine. Durează ceva timp până să îți asumi ceea ce ești.
            Între timp, sub ochii noștri, ajung vânătorii de stele, un soldat cu o zvastică, în rând cu o armată întreagă de executanți. Stelele din jurul băiatului sunt capturate, aruncate într-un tren. Textul este susținut de un desen sugestiv, emblematic pentru drumul de doliu spre Auschwitz. Un horn se vede dintr-una din clădirile lagărului – nori de fum își urmează traseul vertical, încărcat de stele galbene ce urcă la cer.
            Dar cine este micuțul înstelat? Numele nu îl aflăm nici la finalul povestirii – el este un copil reprezentativ, în plus, el își asumă etichetele pe care ceilalți i le pun, este anonim și stigmatizat. Probabil este și un copil cu stea în frunte, pentru că reușește să scape de arestări împreună cu o altă familie.[1] Își ascunde steaua cât poate de bine. Stă retras pentru un timp, după care reapare în societate. Este singur, „tout seul”; imaginea preia din nou rolul textului, devenind foarte expresivă. Singurătatea băiatului pe cele două pagini ale cărții este copleșitoare, două pete mari de culoare acoperă întinderea filelor, peste care stăpânește stingher băiatul înstelat. Oameni noi apar în calea lui și se împrietenește cu ei, permițând soarelui să apară alături de stelele de pe cer. Odată ce și-a asumat această identitate de stea, el strălucește.
            Maintenant, il sait qu'il est une étoile. Et il brille.”

Festivalul de Film Comedy Cluj: Top 3, de Adina Epure


In care locul I, II şi III au aceeaşi valoare.
La Cluj, între 11 şi 20 octombrie: Mare festival, mare. Şi pentru că filmele şi evenimentele pe care le considerăm bune nu se ţin doar pentru sine, iată trei motive întemeiate pentru a felicita echipa Festivalului de Film Comedy Cluj.


English Vinglish de Gauri Shinde

De două ori.
De ce să nu ieşim un pic din spaţiul filmului european şi american ?
De râs, de plâns, de învăţat.
De numa'!
De ascultat muzica-i în tihnă.
De uns pe suflet.



Sita cântă Blues de Nina Paley

Cu aceste cuvinte cheie am deschis:
India
legendă
ghiduş
animaţie
umor
BLUES
trei interpretări. aceaşi poveste.


Şi... o experienţă binevenită pe acest tărâm: Workshop Benzi Desenate
Cu întârziere dar cu mare plăcere am descoperit o echipă activă şi extrem de interesantă şi diversă în ceea ce priveşte creaţiile BD. Artiştii Adrian Barbu, Ileana şi Maria Surducan ne-au delectat vreme de câteva ore bune cu informaţii despre benzile desenate, despre istoria lor, tehnici de lucru, experienţe şi secrete din domeniu şi chiar cu câteva publicaţii ale Clubului de Benzi Desenate – Cluj Comics Club, găzduit de Centrul Cultural German (http://cluj-comics-club.blogspot.ro/).
 

Ce au în comun cele trei ? Dinamism, interculturalitate, ludic, umor şi deschidere. Très sympa, Comedy Cluj!

Dar voi? Aţi văzut ceva filme, evenimente interesante? Spuneţi-ne şi nouă!



Mirel Palada și manipularea de tip pupincurist la români


Tomi Ungerer
     Proaspăt uns responsabil cu propaganda la agie, Mirel Palada contraatacă luările de poziție ale opozanților proiectelor RMGC și cele legate de exploatarea gazelor de șist. Argumentele specialiștilor de la Institutul Geologic, Academia Română, ASE etc. sunt ridiculizate cu câteva întorsături greoaie de frază și cu câteva simplificări grosolane, copiate de pe ciornele PR-ului goldist.
Evident, cel mai la îndemână este dihotomia primitivism-modernitate, în care sărmanii vasluieni sunt priviți ca o masă amorfă, sălbatică, întunecită de superstiții și cu mare apetit pentru manipulare. Restul sunt cumpărați de dușmanii externi, sunt extremiști, habotnici și anarhiști. Mă întreb, oare la fel de primitivi să fie și francezii de au intezis, speriați, exploatarea prin fracturare hidraulică? Sau germanii care au hotărât la fel? Să nu mai adaug statele înapoiate din occident care au interzis exploatarea cu cianură?
          Materialul propus spre intoxicare în Adevărul livrează din nou tema locurilor de muncă, de data asta pentru vasluieni, de parcă dacă s-ar da drumul la explorări și exploatări ei vor strunii utilajele angrenate. Singura soluție pentru a aduce prosperitate pe acele meleaguri este neo-iobagia pe tarlalele dăruite Chevronului și altor companii ce pândesc gazele (chiar și alea rusești, cum e Gazpromul, cu care guvernanții se trag de brăcinari și fac ciubucuri, în pofida sperietorii livrate mulțimii), iar sărăcia acelei zone este explicată prin ”înapoierea” și spaimele ancestrale ale localnicilor, nu proasta guvernare, incompetența și corupția oamenilor politici și a funcționarilor. Mai este adăugată și teza parazitismului vasluienilor, întreținuți de la București. Cam atitudinea pe care am descris-o în textul publicat ieri și care a stârnit derută în rândul multor cititori. Cam aceasta este atitudinea guvernanților și a ”specialiștilor” tocmiți de aceștia față de cei plătitori de impozite. Dacă se opun și critică derapajele din haznaua guvernării, sunt cumpărați sau primitivi, neînțelegând misterele alchimiei guvernamentale menită să preschimbe rahatul în aur, numai bun de consumat.

România ”înapoiată” și refuzul civilizării și prosperității. Despre protestele de la Pungești


Spre Ambulanță
          Știe toată lumea că amărâții din județul Vaslui nu refuză o votcă sau un pahar cinstit de pufoaică; că femeile lor o iau pe coajă constant și că s-au obișnuit cu asta, printre violuri, beții și scatoalce mai trânt câțiva plozi și în rest se uită la Kanal D așteptând ajutoarele sociale; că sunt nespălați, ușor de manipulat, adânciți în superstiții demne de un ev mediu quasi-necunoscut celor mai mulți dintre cei care utilizează această expresie simplistă, pupători de moaște și bisericoși până în măduva oaselor, subnutriți și inculți. Primitivi și multe altele se pot adăuga profilului celor care populează cea mai săracă și înapoiată parte a României. Sunt duși în spate de românii harnici și cinstiți din alte județe, plătitori de impozite preschimbate în ajutoare sociale pentru astfel de paraziți, care mai și votează constant PSD-ul pentru o sticlă de ulei și ceva tărie. Oricâte eforturi s-au făcut n-au putut fi scoși din sărăcie și din starea de înapoiere în care se complac, asta și pentru că așa sunt ei, n-ai ce le face. Nu prea le place să lucreze, preferă bodegile, vând și fură tot ce au la îndemână, numai țiganii fiind mai înrăiți și îndărătnici ca ei. Și bicicliștii.

Mitul schimbării de generație și România de azi...de mâine


Mafalda
Se zice că revoluția din 89 au făcut-o tinerii, generația decrețeilor. Mai apoi, tot dintre aceștia au fost cei care au stat în stradă să apere democrația fragilă în contextul reorganizării scenei politice din debutul anilor 90. Minerii i-au dispersat și au instalat ”ordinea”, reașezând societatea românească pe făgașul tranziției. Mulți dintre tinerii deziluzionați și abuzați s-au grăbit spre plaiuri mai primitoare, mai viu colorate. Pacea socială a mai fost zgândărită de câteva proteste studențești tot prin anii 90, câteva mitinguri și greve organizate de sindicate, defunctul mileniu fiind încuiat în debaraua încețoșată a istoriei prin coregrafia minerească din 1999. A început apoi urcușul în genunchi pe poteca integrării europene, asemeni pelerinajelor condimentate cu mătănii și iconițe chinezesc colorate organizate la unele așezăminte monahale cu ocazia hramurilor.
          Într-un târziu a căpătat contur cruciada anti-corupție asamblată din mers pe scheletul (din dulap) al anti-comunismului. Cuvântul magic ”mentalitate” s-a impus ca explicație definitivă pentru cele mai multe rele și metehne care animau trupul palid și subnutrit al societății autothtone, îmbătrânită în tranziție. Înțelepți ai națiunii, independenți în timpul liber, lămureau prin intermediul mass-media, necesitatea schimbării mentalității poporului, tarată de deceniile construirii socialismului. Pentru aceasta era necesar schimbul de generații, înaintașii dedați traiului iobăgesc din perioada robiei roșii, nu erau capabili să construiască o societate democratică, europeană. Asemeni poporului evreu scos din robia egipteană, rătăcitor prin deșert vreme de 30 de ani, băștinașii recent dezrobiți cochetau de la o vreme cu alte zeități, nostalgia vremurilor trecute, pline de lipsuri dar sigure și previzibile, înmugurea în conștiințele multora. Ca și poporul evreu care a parcurs schimbul de generații în timpul rătăcirii, din rândul acestuia ridicându-se o generație crescută în libertate, cu o mentalitate de oameni liberi capabili să cucerească Pământul Făgăduinței, societatea românească avea nevoie de o generație crescută în libertate, capabilă să o rupă cu vechea mentalitate și aptă să impună o lume mai dreaptă. Cam așa sunau multe din predicile lămuritoare și mobilizatoare ale multor învățați ai națiunii. Ca și în 47, era necesară desprinderea de o mentalitate retrogradă...

Jurnal de Bonţida V: Despre originile intelectuale ale grădinăritului


foto: Mihai Bota (fotograful oficial al Ligii)
     În grădina noastră, ciclul spencerian al civilizaţiilor, al măririi şi decăderii vegetale, este cu mult mai uşor de observat şi cuantificat decât în ceea priveşte isoria omenirii. Aici disputele nu există. Fiecare proiect politic, întotdeauna unul verde, începe invariabil primăvara, îşi atinge culmile în timpul verii şi decade trist odată cu venirea toamnei. Astăzi suntem în mod evident la “final de mandat” aşa că o mică evaluare a evoluţiilor bio-politice ale celui mai recent ciclu este atât necesară cât şi, bănuim noi, de un maxim interes pentru amatorii de proteine vegetale.

Despre cotarea pe bursă a politicienilor

foto: www.capital.ro
           S-a vorbit mult în mass-media despre speculațiile bursiere și proiectul minier RMGC, mai ales despre modul în care declarațiile și deciziile unor lideri politici au influențat cursul bursier. Prețul acțiunilor urca și scădea, iar cine avea informații știa când să cumpere și când să vândă, pentru a putea pune ceva deoparte. Cam ca tata Soroș, părintele spiritual și sponsor neobosit al tuturor protestatarilor, ONG-urilor și blogurilor anti-RMGC. S-a omis un aspect extrem de important despre legătura dintre RMGC-politicieni-bursă. 
        Nu numai Gabriel Resources este cotată la bursă. Există o bursă neagră, subterană a politicienilor, iar cota lor depinde extrem de mult de evoluția acestui proiect. Nouă, cei care stăm pe margine și chițăim ne este ușor să comentăm și să dăm cu petul de asfalt, dar mulți politicieni riscă să nu mai valoreze nici cât o plombă în caz că acest proiect eșuează. Cine va mai pompa bani într-un parlamentar care se dovedește nerentabil, ne-influent? Pentru mulți, cumpărați până mai ieri cu 3 kile de caltaboș și 5 litrii de țuică, proiectul RMGC a însemnat contactul cu marea piață, marele capital. De la un godinaș primit în ajun de Crăciun pentru a anunța un tăietor de hectare de lemne din Maramureș sau Valea Sebeșului, că vin controale ”de sus”, până la valizele cu galbeni văzute în filmele cu gangsteri, e un salt imens.

Cu premierul la proteste!

           
De ce merge Liga (oamenii Ligii, mai exact) la proteste?
S-ar putea spune că din obișnuință, antecedente în acest sens existând. Dar nu acesta este motivul. 
Pentru că ”vrem cultură, nu cianură”, vorba sloganului. Mai ales că acest cuvânt cauciucat este miezul titulaturii blogului de față. Dar nici ăsta nu este motivul. 
Natură avem destulă, că doar stăm la Bonțida. 
Patrimoniu avem la celălalt capăt al grădinii. Dimineața la cafea ne mai clătim, câteodată, ochii  cu ”patrimoniul”. Așa că nici ăsta nu-i motivul.
Dacă ar fi după Tăpălagă și încă vreo câțiva ca el, Liga se implică în aceste proteste posedată fiind de demonii extremismului nu știu cărui capăt de eșichier.
Rogozanu și câțiva tovarăși de-ai săi ar spune că Liga e anticapitalistă. Or fi vreo doi, trei membri care cască ochii pe CriticAtac și care rezonează cu unele teme ale stângii, unul chiar a decretat oficial că asumă retorica de stânga pentru a evita inutilele explicații legate de lipsa sa de apetit pentru job-uri (atenție, nu pentru muncă). Dar nici flirtul ideologic nu lămurește opțiunea.
          Să dăm cărțile pe față:

Fashion-police la Roşia Montana sau de ce argumentele protestatarilor nu au trecere în Parlament


Cezar Cioată, parlamentar


Două întîmplări petrecute în ultimele zile au reuşit să aducă destrămarea lentă a misterului generat de habotnicia cu care cea mai mare parte a clasei politice susţine proiectul cianurist al RMGC şi evită o dezbatere veritabilă pe marginea acestuia şi a ilegalului proiect de lege elaborat de guvern. Prima întâmplare îl are ca actor principal pe al doilea om în stat şi lider al unuia dintre partidele alianţei care ne guvernează şi constă într-o declaraţie cât se poate de clară şi de elocventă: ilegalităţile semnalate de către specialiştii Ministerului Justiţiei în legătură cu proiectul de lege comandat de RMGC pot fi depăşite prin „voinţă politică” (mai multe despre această întâmplare găsiţi aici) şi prin crearea unui precedent se poate evita blocarea în justiţie a unor proiecte ulterioare, după cum bine se ştie din practica judiciară. Şi cum „voinţa politică” nu e totuna cu „voinţa populară”...
Cea de-a doua întâmplare scoate în relief importanţa codurilor culturale şi blocajele comunicative ce pot fi generate de inadecvarea uneia dintre părţile implicate în dialog. Vizita de informare la Roşia Montană a domnului deputat Cioată (şi el fost miner la mina de uraniu din Crucea), deşi şi-a atins din plin scopul propagandistic, nu s-a putut consuma deplin datorită faptului că domnul Eugen David, preşedinte al asociaţiei Alburnus Maior, n-a fost îmbrăcat corespunzător, după cum se poate vedea şi din materialul video alăturat. Argumentele domnului David, în legătură cu numeroasele ilegalităţi şi neconformităţi ale proiectului de exploatare, sancţionate succesiv în instanţă, n-au reuşit să urce mai sus de gulerul alb al domnului deputat, coborât la Roşia pentru dialog. Promisiunea opozantului nepoliticos îmbrăcat, cum că fiecărui parlamentar îi va fi trimisă câte o mapă care va cuprinde materiale informative în legătură cu ilegalităţile proiectului, pentru a putea vota în cunoştiinţă de cauză, l-au făcut pe numitul deputat să se întrebe şi să întrebe cu voce tare de unde are „amărâtul” ăla revoltat bani de mape, când n-a avut bani pentru un costum cât de cât, ca să-i întâmpine cum se cuvine. Până să se ridice interlocutorul din corzi, deputatul i-a mai aplicat o directă: De ce nu s-a îmbrăcat frumos când ştia că o să stea de vorbă (în propria casă) cu un domn aşa de bine îmbrăcat? Întrebările deputatului au sintetizat extrem de bine ceea ce înţelesese el din argumentele prezentate de interlocutorul său precum şi maniera de raportare faţă de opozanţii proiectului. E de înţeles faptul că argumentele roşianului n-au putut străpunge carapacea parlamentarului, când acesta era profund angajat în radiografierea vestimentară a vorbitorului, sesizând o groază de nepotriviri şi o totală lipsă de bun gust. Regulile minime ale fashion-ului au fost pur şi simplu călcate în picioare (cu cizmele), într-o debandată care, oricâte concesii s-ar face, nu poate fi încadrată modei punk. Neras de câteva zile, fără a avea scuza că ar fi hipster sau hippiot, purtând o şapcă de mult depăşită şi total inadecvată look-ului, domnul Eugen David, aşa prost îmbrăcat cum era, mai comitea şi impoliteţea să vorbească de la egal la egal, o atitudine neconformă cu condiţia sa de iobag aflat la mâna (cu care va vota) domnului care-i trecuse pragul.
„Amărâţi” din ăştia văzuse domnul destui, în campania din toamnă. Uneori le făcea cinstea să le strângă mâna şi să se pozeze cu ei, aducând lumină în vieţile lor mizere şi lipsite de eleganţă. Când trecea printre ei şi-şi freca stofa fină a costumului, de straiele lor de bazar sau second-hand, îşi dădea seama de prăpastia de netrecut dintre el şi turma unită în ascultare. Dar cel puţin în cazul ălora ştia că alea sunt hainele lor de sărbători, că le spălaseră şi le călcaseră pregătindu-se pentru vizita lui, mai ceva ca atunci când merg la biserică. Şi ăia erau mulţumiţi numai să-l atingă, să-şi strige sărăcia şi să audă două-trei vorbe din partea lui, mai ales acelea lăcrămoase despre cum a lucrat el în mină, ca un adevărat fiu al poporului, cum le înţelege greutăţile şi suferinţele şi cum n-a uitat de unde a plecat. Dar astea sunt divertisment şi folclor electoral. Chestiunile serioase, aplicate se discută îmbrăcat cum se cuvine, nu cum îţi trăzneşte ţie prin cap să umbli prin propria ogradă. Aşa învăţase el din cărţile de auto-educare din care şi-a extras schemele cu care operează. Că doară nu toţi ăia îmbrăcaţi modest or fi Cuza sau Gheorghiu-Dej deghizaţi.
Asta ar trebui să le fie învăţătură de minte şi protestatarilor din stradă, acea mulţime pestriţă, lipsită de costume şi îmbrăcată de parcă ar ieşi la plimbare, care are pretenţii ca la vocea lor să se aplece urechea parlamentară. Ca să poţi pretinde domnilor să coboare din Casa Poporului trebuie să te îmbraci frumos, să faci eforturi să te ridici deasupra condiţiei de simplu muritor. O învăţătură filocalică spune că omul trebuie să se ridice pe sine şi Dumnezeu să se coboare, pentru ca întâlnirea să fie posibilă. Probabil de aia se îmbracă lumea aşa frumos când merge la biserică, să stea de vorbă cu Domnul şi să-i spună nemulţumirile, necazurile şi nevoile.
.

Precizare IV: În legătură cu oferta RMGC


sursa: Neam Săturat

Având în vedere propunerea-somaţie înaintată Ligii de către compania minieră RMGC, constând în:
  1. 1. crearea de locuri de muncă (indiferent de pregătire şi specializare) în cadrul companiei pentru toţi oamenii Ligii (în special cei aflaţi în curs de şomerizare după susţinerea tezei de doctorat în această toamnă şi cei bursificaţi prin generozitatea statului român cu aproape 800 RON/lună), pentru toţi simpatizanţii şi cititorii controversatului şi subfinanţatului blog aferent şi pentru toţi cârpacii, cizmarii, croitoresele, zilierii şi „fermierii” din Bonţida.

  2. Restaurarea conacului intercultural al Ligii şi a tuturor bordeielor din Bonţida (nu trebuie depăşit numărul maxim de 3) cu potenţial agro-turistic, de către „specialiştii” în patrimoniu, restaurare şi răstălmăcire ai RMGC şi ai instituţiilor private sau ale statului din subordinea companiei.

  3. Curăţarea (depoluarea) Someşului, de căcat deversat din reţeaua de canalizare a Clujului, datorită lucrărilor de extindere a aeroportului şi mai ales datorită incompetenţei şi relei voinţe ale administraţiei clujene, în cel mai scurt timp posibil, adică maxim 83 de ani.

România talentată şi România revoltată


Foto: Viktor Kubiszyn
    Se mărşăluia frumos, în chip organizat, o bandă era totdeauna liberă iar autovehiculele puteau trece şi claxona în semn de aprobare. Se striga “Nu corporaţia/Face legislaţia!”, “Solidaritate!”, “Avem cu toţii o rană/Roşia Montană!” şi alte asemenea până când coloana a ajuns în Piaţa Lucian Blaga. Fără să-şi fi propus aşa ceva, două Românii s-au întâlnit acolo şi s-au privit în ochi: în stradă, protestatarii proiectului Roşia Montană; pe treptele Casei de Cultură a Studenţilor, participanţii la concursul “Românii au talent”. Primii scandau în continuare, ceilalţi amuţiseră de-a binelea. Aflându-mă între primii aşteptam de la ceilalţi, în contrapartidă, să scoată un iepure dintr-o pălărie, să facă o piramidă umană, să danseze căluşarii sau măcar să trimită vreo fătucă cu voce angelică să ne cânte cel mai impresionant cover Mariah Carrey astfel încât să ne oprim cu toţii din scandat. Nimic însă! Stăteau nemişcaţi pe treptele Casei de Cultură, întrebându-se oare ce se întâmplă. „Haideţi să vă arătaţi talentele în stradă!” a strigat unul dintre protestatari în timp ce un altul le făcea semne disperate pentru a-i mobiliza pentru cauza Roşiei Montane. Nimic însă! Nicio comunicare! Protestul s-a desfăşurat în continuare pe Napoca şi apoi în Piaţa Unirii de unde începuse iar talent show-ul protevist, am motive să cred, s-a desfăşurat probabil în nota caracteristică, în ciuda micului interludiu din piaţa Lucian Blaga.

Roșia Montană, aurul și spectacolul dezbaterilor televizate

La Cluj, foto Leona Gem
         
Contractul semnat cu compania Bechtel prin care s-au construit câțiva zeci de kilometrii de autostrată în vreo zece ani, la niște prețuri demne de ridicarea unui tunel pe sub Marea Neagră care să ne lege direct de Istanbul, se dorește a fi o amintire inocentă în comparație cu contractul dintre statul român și RMGC. Întreg eșafodajul statului de drept, oricum fragil și mâncat de carii, este redus la simple slogane folosite în luptele circărești cu pretenții de confruntare electorală. O prezentare clară a proiectului de lege întocmit de către actualul guvern la solicitarea RMGC și trimis în Parlament pentru a fi mimată dezbaterea și pentru a fi votat, puteți citi aici. Confiscările proprietăților care au fundamentat Republica Populară România în anii 50 sunt reactualizate într-o manieră rebranduită, cu binecuvântarea multor ideologi de dreapta (apostolii capitalismului și privatizării grabnice) și ai multora dintre teoreticienii statului de drept și ai ordinii constituționale. Cea mai mare parte din clasa politică probează o unitate înspăimântătoare sub flamura aurită a unei companii private, iar guvernele, preocupate de regulă de desfacerea a ceea ce au făcut guvernele precedente, bun sau rău, fac dovada unei consecvențe demnă de o cauză reală. ”Pulimea” confuzată, dezinformată, supraimpozitată și sărăcită este supusă unui ritual de hipnotizare prin fluturarea promisiunii câtorva sute (maxim 3000) de locuri de muncă și a relansării economiei în timp ce statul disponibilizează 3650 de poștași și alți angajați ai statului. Toate astea (și multe alte abuzuri) nu pentru câțiva kilometrii de asfalt, ci pentru câtorva cratere și lacuri cu cianură în Munții Apuseni.

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog