Treceți la conținutul principal

Adevăruri explozibile - dezvăluiri arheologice - de Constantin Diablo Viciu



Derulate pe parcursul a 37 de ani, săpăturile arheologice coordonate de istoricul prof. Univ. Drd. Demetrius Însuşianu au adus noi dovezi ale continuităţii locuirii teritoriului Daciei după retragerea aureliană. Concentrate în arealul Tibiscum-Ampelum-Micia persilienele munci ştiinţifice de extragere a dovezilor necesare întăririi adevărului istoric în general acceptat, au fost dublate de rafinate analize, comparaţii şi mistificări ale unei echipe coordonate de reputatul arheolog dna. Prof. Univ. Dr. Matilda Pascal Bruckner de la Universitatea Tehnică de Ştiinţe ale Naturii Umane şi Sociale „Cleopatra”din Iclod . O adevărată provocare au fost demersurile de urmărire a răspândirii ADN-ului soldaţilor din legiunile şi trupele auxiliare romane aşezate în Dacia după cele două conflagraţii daco-romane care au zguduit tihnita lume a antichităţii. În cele ce urmează vom destăinui desfăşurarea cercetării, direcţiile majore, concluziile ce vor reaşeza pe baze noi scrisul istoric românesc, precum şi primele efecte în cultura română mondială.
       Două mari direcţii au fost urmărite în această cercetare:
1. Activitatea militară, socio-culturală şi mai ales sexuală a legiunilor romane stabilite în Dacia.
2. reconstituirea traseului ADN-ului soldaţilor care au avut de-a face cu băştinaşele, împărţiţi în următoarele categorii:
a) Însuraţi, dar care aveau ţiitoare sau diverse aventuri cu frumuseţile autohtone.
b) Necăsătoriţi, dar care căutau doar distracţii, evitând relaţiile serioase din diverse motive, printre care, considerăm noi, unul major a fost condiţia lor de soldaţi, pasibil oricând de transferuri.
c) Necăsătoriţi, dar care căutau fete serioase pentru relaţii stabile de lungă durată, uneori vizând căsătoria. Aceştia se împart în 2 subcategorii:
- doreau să întemeieze o familie şi să se stabilească în Dacia după satisfacerea serviciului militar.
- doreau să întemeieze o familie şi să plece în occident la finalul serviciului militar.
d) Văduvi, divorţaţi, dornici să îşi refacă viaţa.
       Un important punct de plecare l-a reprezentat originea trupelor auxiliare, în special originea etnică. Astfel în arealul vizat de acest amplu proces de restituire a fărâmelor de adevăr istoric din trecutul patriei, în conformitate cu diplomele Daciei Superioare di 120-126 au fost aşezate următoarele trupe auxiliare: Mauri gentiles equites, numerus Maurorum Tibiscensium – la Tibiscum[1]- numerus Maurorum Miciensium – la Micia – şi numerus Maurorum Hisp. – la Ampelum. De asemenea, conform unei diplome militare din 158 se menţionează vexillarii Africae et Mauretaniae Caesarensis.[2] Astea erau lucruri ştiute dinainte de săpături, însă ce au dat la iveală demersurile ştiinţifice a lărgit mult sfera interpretativă. După cum lesne aţi putut observa din denumirile auxiliilor, atât specialiştii cât şi publicul mai puţin iniţiat dar setos de cunoaşterea istoriei adevărate, trupele erau de origine africană. Truismul a fost confirmat şi de săpăturile care au scos la iveală câteva morminte în care zăceau câteva oseminte ale unor soldaţi, uşor de recunoscut după podoabe, veşminte şi dimensiuni. S-au prevalat câteva probe de ADN care au fost duse la Centrul Ambulant de Studiere a ADN-ului şi a Sângelui. Faptul că după aflarea rezultatelor, prin comparaţie şi analiză s-au găsit o serie de urmaşi în rândul localnicilor nu a surprins echipa de cercetători. Dl. Însuşianu a recomandat contactarea unei echipe serioase de antropologi, etnologi şi cercetători ai mentalităţilor colective pentru sondarea şi demitologizarea mentalului băştinaşilor, a habitutinilor lor şi a datinilor lor.
          Pe de altă parte un comando bine antrenat de specialişti în puricarea arhivelor a fost contactat pentru a urmări firul istoric al cărui capăt tocmai a fost găsit. Arhivele statului, mănăstirilor, muzeelor etc. din zonă au fost luate cu asalt iar în aproximativ 5 ani, după o muncă istovitoare, bineînţeles pigmentată cu fel de fel de peripeţii şi picanterii arhivistice, au fost epuizate toate fondurile posibile, fiind restituite o serie de adevăruri istorice de însemnătate mai mare sau mai mică, ba chiar unele dintre ele de-a dreptul nesemnificative. Unele dintre ele au fost publicate în diverse volume de documente, iar altele au slujit drept temei unor ample proiecte de explorare istoriografică celor care n-au timp de arhive. Pentru cei interesaţi menţionăm câteva titluri care ne-au atras atenţia sau care au beneficiat de o serie de recenzii ademenitoare: „Carte, lectură şi societate în Tibiscum, secolele III-IX” „Ampelum – vatră de spirtualitate africană şi conştiinţă românească. Contribuţii documentare”, „ Mentalităţi colective şi imaginar social în diverse ţinuturi”, „Viaţă religioasă şi socială în Micia de la început până azi. Contribuţii documentare”, „Istoria ideilor şi credinţelor religioase în rândul urmaşilor maurilor colonizaţi în Dacia”, „Perspective asupra etnogenezei poporului român: latinismul, dacismul, africanismul”, „Istorie şi mit în conştiinţa strămoşilor africani din Dacia”, „Conştiinţă naţională şi activism politic la elitele maure din Tibiscum în secolele IV-VI” şi altele.

          Nikolaie Feer şi etnogeneza poporului rromân.

       Surprinzătoare a fost poziţia unui istoric de şcoală mai nouă care a lansat teribila ipoteză a continuităţii prezenţei africanilor din rândul legiunilor romane, prin intermediul rromilor / ţiganilor, rezultat al fuzionării sângelui dac cu cel maur, african etc. În acest sens în lucrările „Noi nu suntem urmaşii Sarmizegetuzei” şi „Dacia maurensis” istoricul Nikolaie Feer aduce o serie de argumente din sfera demografiei, mentalităţilor colective, etnologiei, mitologiei etc. Aşa s-ar explica şi numele de azi: România, de la latinesul rrom – roman Rămas (în diverse provincii) conform dicţionarului Lexicusm verbiorum latinarum erant, Siracuza, 1789, Ed. Fornario). Un alt argument forte adus de venerabilul istoric este cel al transhumanţei. Reluând analiaza acestei probleme, intens dezbătută de etnologi precum D. Drăghicescu, Ovid Densuşianu sau Petru Cercel, el arată că deşi principiul peregrinării s-a transferat prin contaminare şi contagiune mentală populaţiilor alogene din românia (cumani, pecenegi, slavi, daci, carpi, buri, bessi, avari etc) rromi sunt adevăraţii păstrători ai acestei tradiţii strămoşeşti care se pare că porneşte de la transhumanţa cămilelor maure ale coloniştilor. O altă curajoasă concluzie este legată de descălecatul lui Negru-Vodă, enigmă în sfârşit elucidată. Pornind de la principiul medieval ars combinatoria (principiu care a dat rezultate miraculoase şi în cazul istoricului religiilor Ioan Petru Culianu), istoricul a combinat sursele şi concluziile legate de specificul ţigănesc al transhumanţei, cu culoarea atribuită lui Vodă, specifică de asemenea populaţiei stră-române de sorginte africană. Intrând în sfera subtilităţilor şi rafinamentelor interpretative, autorul purcede la analizarea etimologică a unor cuvinte şi expresii precum „negru de furie” de origine dacică, preluată în limbajul şi cultura coloniştilor africani, strămoşi ai românilor. Expresia denotă modul în care populaţia autohtonă percepea coloniştii. „a nu avea nici cât negru sub unghii” – de origine rromă, mai precis stră-rromă, ţine de specificul populaţiei, cel puţin la nivelul în care ceilalţi îi percep. Să nu mai vorbim de toponimele: Negreşti-Oaş, Cascada Neagra şi....MAREA NEAGRĂ.
      Astfel, după ce înşiră o serie de argumente imbatabile autorul trage o serie de concluzii revoluţionare, dintre care amintim: invalidează teoria clasică legată de etnogeneza poporului român care porneşte de la fuziunea daco-romană, vorbind de un triumvirat genetic: fuziunea daco-africano (rromă) – română. Peste acest fundament s-au aşezat popoarele migratoare, adică circa 90% din populaţia actuală a României.
Revenind la amplul proiect arheologic, publicarea rezultatelor finale şi totale ale cercetării în lucrarea „Noi adevăruri şi adaosuri la adevărurile istorice mai vechi – studii arheologice, etnologice, mitologice şi antropologice” a însumat 163 de volume a câte aprox 850 de pagini fiecare. Efectele nu au întârziat să apară, Universitatea Zamolxe I din Orastie plasându-l drept bibliografie obligatorie în cadrul cursurilor de istorie ale Facultăţii de Istorie şi Sofistică şi pregătind medalierea autorilor cu ocazia dezvelirii altarului lui Zamolxe de la Buceşti în zilele de 5-6 Noiembrie ac.

[1] IDR I,16.
[2] Ibidem.

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Comentarii