luni, 23 mai 2011

Interviu cu dl. prof. univ. dr. LUCIAN BOIA, partea a III - "Eu sunt om care face cărţi, asta-i definiţia mea"

Precizare: din dorinţa de a păstra cât mai mult din oralitatea interviului nu s-a intervenit pentru a corecta eventualele inconsecvenţe, păstrându-se discursul natural.

Lucian Boia Deci povestea este următoarea, pe scurt. În 1977 am avut surpriza de a primi, cum se numeau asta, schimburi de experienţă, o călătorie în cadrul schimbului de experienţă între România şi Cehoslovacia fiindcă se ştia de preocupările mele, cartea apăruse sau urma să apară, şi am primit aceste două săptămâni la Praga, care au fost foarte simpatice, în sensul că nu am făcut nimic, că nu aveam ce face, terminasem cu Cehoslovacia, m-am şi plimbat, şi bun, într-o zi am fost totuşi în marea bibliotecă din Praga – am zis totuşi să intru într-o bibliotecă, măcar formal. Acolo m-am întâlnit cu o persoană care şi ea stătea în bibliotecă şi nu prea ştia ce să facă, deci o nemţoaică stabilită în Franţa, profesoară de germană la Universitatea din Nancy, o cheamă Helga cu care am intrat în discuţii şi mă rog, s-a creat o prietenie, ea a venit şi-n România după aceea, şi ideea noastră a ajuns să fie să scriem ceva împreună – şi eu vroiam să ies în afara frontierelor româneşti, nu reuşisem până atunci cu scrisul. Spun toate astea şi-mi reamintesc Praga fiindcă este extraordinar, deci Praga m-a îndrumat mai întâi spre teza de doctorat, mişcarea naţională din Transilvania, şi tot o întâlnire la Praga... deci toate pornesc de la Praga, dacă le iei aşa de la Masurek, de la prima întâlnire cu Masurek, care m-a făcut să ajung la Praga şi a doua întâlnire la Praga a fost şi mai deschizătoare de drumuri fiindcă de aici au pornit cercetările mele referitoare la imaginar. Îmi scrie Helga la un moment dat, era spre 1980, că la ei la Universitatea din Nancy s-a format la litere, că ea era la litere, un mic grup de cercetare privitor la călătoriile pe lună, dacă nu pot să vin şi eu cu ceva românesc despre călătoriile pe lună. Eu ştiam numai o carte, romanul lui Henri Stahl „Un român în lună” apărut în 1914 cred.
Îl ştiam de mic fiindcă tata colaborase cu Stahl, în fine, n-o să spun toate poveştile că sunt prea lungi, am reluat romanul ăsta...Deci românul se întâlneşte pe lună cu un marţian. Marţianul plecase de pe Marte – ăsta era un loc comun, dar eu încă nu ştiam toate astea, plecase de pe Marte fiindcă Marte e o planetă mai bătrână decât Pământul, pe cale de aridizare, plecase ca să găsească o planetă mai ospitalieră, ei fiind mai evoluaţi că fiind mai bătrâni sunt mai evoluaţi decât tereştrii. Şi i-am spus lui Helga, uite, lasă-i pe ăştia cu Luna, hai să facem noi ceva despre Marte, şi am început să mă ocup de Marte. E o literatură nesfârşită despre Marte, că-i planeta vedetă în epocă; am găsit foarte multe la Biblioteca Academiei, e foarte mult science-fiction, dar e şi multă literatură ştiinţifică sau considerate ştiinţifice, de vulgarizare ştiinţifică cum sunt cărţile lui Flammarion, şi multe altele. Şi bun, am cercetat asta câţiva ani, ea pe partea ei, domeniul german, eu celelalte... eu am dat o versiune primă versiune în franceză, ea a a completat-o, a tradus toate astea în nemţeşte, a tradus şi cartea a apărut la o editură din Munchen în 1984 şi îi zice „Secolul marţienilor” în nemţeşte. Deci asta a fost prima mea călătorie în imaginar, după care deja începusem să merg în occident, în Franţa mai ales, aveam acces, deci puteam lucra la Biblioteca Naţională la Paris, şi în alte părţi, şi am publicat prima mea carte în Franţa în 1987, „Explorarea imaginară a spaţiului” unde am luat din nou pe marţieni, dar i-am completat şi cu venusieni, şi cu selenieni, cu ce se mai întâmplă, mulţi se vor fi mirat pentru că nu pare o treabă de istoric, de altfel sunt şi acuma unii care mă consideră specialist în science-fiction, şi chiar am fost invitat şi urmează să le mai zic ceva la o asociaţie română de science-fiction; eu degeaba protestez că nu sunt, ei zic „ba da, eşti”, bine, dacă vreţi să fiu sunt, ce să fac acuma, că eşti nu numai ce vrei tu, eşti şi ce vrea opinia publică sau mai mult ce vrea opinia...Nu, e privirea unui istoric asupra lucrurilor, adică prin fantasmele astea marţiene se proiectează de fapt mentalităţi, ideologii, proiecte cât se poate de terestre. Da, asta a fost prima carte publicată în Franţa, a doua a fost despre sfârşitul lumii care parţial a decurs, cum să spun, din prima, şi apoi după ’89 am lărgit gama imaginarului, sigur, m-am ocupat şi de comunism din perspectiva asta – mitologia ştiinţifică a comunismului – sigur ajungând până la cartea care a stârnit atunci vâlvă la noi, „Istorie şi mit în conştiinţa românească” pe care am publicat-o în 1997. Dar şi atunci ştiu că...atunci am dat o grămadă de interviuri, că toţi erau curioşi să afle cum de mi-a trecut mie prin cap şi mă întrebau „cum aţi avut idee asta?” şi le spuneam, ceea ce-i adevărat, chiar dacă-i intrigant, că totul a început cu planeta Marte, deci mitologia istorică românească are ca punct de plecare în ce priveşte demersul meu, planeta Marte pentru că acolo mi-am făcut ucenicia în ale imaginarului...şi apoi bun, toate cărţile pe care le ştiţi despre imaginar, domeniu care, eu ştiu, nu spun că l-am epuizat, bineînţeles că este inepuizabil, dar s-ar putea să-mi fi epuizat eu preocupările şi resursele, că de câţiva ani am trecut iarăşi la...sigur, nu reneg imaginarul, sigur, el e prezent până la urmă şi în ce fac acuma, dar deja mă interesează alte probleme. Nu ştiu dacă aţi văzut cărţile mele mai recente, „Germanofilii” vă spune ceva?
Felician Velimirovici Da, am citit-o
LB Da?
FV Da, în vacanţa de iarnă
LB Da? Aha. Ei, dacă ştiam...
FV Domnule profesor, în anii ’80 când aţi descoperit Occidentul nu v-a venit ideea să rămâneţi acolo, să nu vă mai întoarceţi, nu v-a tentat?
LB Ei, sigur că am descoperit Occidentul, în acelaşi timp eu eram pregătit pentru Occident fiindcă toată cultura mea – în afara componentei româneşti – este totuşi o cultură în bună măsură Occidentală, deci pe mine nu m-a... Sigur că de multe ori am fost şi eu tentat, dar nu...în ansamblu nu pot să spun că m-a speriat Occidentul, nu, am de felul meu din familie o cultură de tip Occidental iar în ce priveşte ideea de a rămâne acolo sigur că mi-a trecut prin minte fiindcă nu cred că-i român căruia să nu-i fi trecut prin minte, dar multe ne trec prin minte, nu? Cu toate fantasmele care ne trec prin minte înseamnă doar atâta, adică nu mare lucru. Nu, ce pot să spun e că n-am făcut niciodată un pas în direcţia asta, un pas concret, un pas semnificativ şi bine am făcut că n-am făcut! Acuma dacă judec sunt convins că m-am realizat mult mai bine aici fiind şi cu un pas în Occident, dar cred că cariera mi-am făcut-o mult mai bine aici, nu ştiu cât aş fi reuşit să lupt în Occident ca să ocup o poziţie pe care până la urmă am obţinut-o aici. Asta nu m-a împiedicat să public în Occident, deci e o soluţie care-mi convine, să trăiesc în România şi să public, sigur, şi în România, dar şi în Franţa, să mai îmi apară şi în alte ţări. Nu, deci ce m-a preocupat pe mine, asta mă caracterizează şi e probabil şi o limită a mea...Ce m-a preocupat vreau să spun e scrisul, să fabric cărţi, eu sunt om care face cărţi, asta-i definiţia mea. Sigur că sunt şi profesor şi sunt ce-oi mai fi, nu fac doar cărţi, nu stau tot timpul să fac cărţi, dar ce am eu mai esenţial şi mai reprezentativ cred că asta este. Deci relaţia mea cu Occidentul, ce m-a interesat şi am reuşit până la urmă cât am reuşit a fost să public în Occident, şi am publicat în Franţa fiindcă-i totuşi...în engleză n-aş fi capabil să scriu, pe când în franceză...îmi scriu cărţile în franceză. Nu, deci răspunsul este că în afara unor proiecte foarte vagi nu m-am gândit niciodată foarte aplicat să rămân în Occident
FV Aş vrea să vă întreb în legătură cu tratatul de istorie a României din anii ’70, de ce n-a mai apărut?
LB Ştiu aşa câte ceva...
FV N-aţi fost cooptat?
LB A, ştiţi asta, eu aproape am uitat!
FV Nu, doar am întrebat
LB Nu, nu, credeam că aţi văzut, am fost cooptat în ce sens, fiindcă eram deja titularul cursului de istoriografie şi ultimul volum al tratatului, al XI-lea ar fi fost istoriografia. Şi au fost doi redactori, nu ştiu cine urma să fie redactorul-şef, poate Pascu, mă gândesc, dar secretar de redacţie eram eu şi mai era Maior. Cred că nu greşesc, că e mult de-atunci, şi nu numai că e mult de-atunci, dar nu s-a întâmplat nimic fiindcă volumul ăsta...s-a înfundat tot de la volumul I, s-a făcut un proiect foarte general pentru volumul XI, nici nu mai ţin minte, oricum nu s-a lucrat nimic la volumul XI fiindcă totul s-a blocat la volumul I şi nu a mers... Proiectul fusese lansat în 1975, cred că în ’75 şi trebuiau să apară toate până în 1980 şi trebuia să se facă şi o sinteză în două volume care ar fi fost tradusă în principalele limbi de circulaţie care urma să se ţină în 1980. Din toate astea nu s-a făcut absolut nimic din motive ideologice. Asta-i foarte interesant de constatat, exact ce spuneam înainte. Avem impresia că un regim totalitar impune întru totul o anumită versiune a lucrurilor, însă lucrurile nu stau chiar aşa. S-ar putea ca cu cât regimul vrea să fie mai centralizat şi mai autoritar cu atât să stăpânească mai puţin diversele mişcări care se petrec. Ori asta s-a petrecut în istoriografie. Se ajunsese cu unele exagerări atât de departe la primul volum, problema originilor
FV Tracii şi dacii
LB Da, deci unii merseseră – în special istoricii cei mai politici, cei de la institutul de istorie a partidului, de la centrul de istorie militară – nici nu mai vroiau să audă de romani şi-i făceau pe români să fie strict de origine dacă. Şi atunci istoricii profesionişti de la facultăţi, de la institutele de arheologie n-au putut să accepte chestia asta şi a apărut o întregă dispută chiar în interiorul unui front istoriografic care în principiu ar fi trebuit să fie unit, şi de aici nu s-au înţeles de la primul volum, şi neapărând primul volum, bineînţeles că n-au apărut nici celelalte...Dar asta era fundamentală privitoare la origini, aşa că s-a dus. Nu, ce este curios şi chiar neplăcut şi chiar revoltător, e chiar că proiectul ăsta s-a reactualizat după 1990, ori n-aveai voie să reactualizezi...şi s-au şi folosit, că au fost tot felul de mici scandaluri, nu? A protestat şi domnul Papacostea, s-au folosit tot felul de texte ale unora care muriseră între timp, ale altora care nu le mai revizuiseră şi aşa mai departe şi aşa mai departe! Bun, a fost o cârpeală. Până la urmă nu poţi să faci, nu-i corect să faci...poate că-i prea greu pentru un singur istoric să facă o mare istorie a românilor, deşi Iorga a făcut-o, Giurescu a făcut-o, dar te poţi gândi la un colectiv format din câţiva autori, unul să scrie despre antichitate, unul despre Evul Mediu, dar să apelezi la colective din astea de sute de cercetători, de istorici, e clar că totu-i făcut din petice, din bucăţele
FV Eu cred că şi ideea asta de a avea un discurs unic asupra trecutului, că până la urmă asta înseamnă tratatul, asta-i norma, ăsta-i etalonul
LB Bineînţeles că nu! Dar totuşi, asta nu înseamnă că nu-i justificată o anume istorie a românilor, dar sunt justificate şi altele şi-i firesc să ai chiar mai multe. Bine, ideea unora că ăsta-i tratatul Academiei şi e un trata oficial...Bine, astea-s nişte chestii pe care n-are rost să le etichetez acuma că mă mai supăr şi aş putea să folosesc cuvinte neconvenabile... Bineînţeles că astea-s nişte tâmpenii, ca să zic totuşi cu un cuvânt
FV La congresul de istorie din 1980 aţi participat?
LB La şedinţe am participat mai puţin, că eram... A fost toată pregătirea asta pentru comisie, şi şedinţa noastră constitutivă, şi proiectele noastre de viitor. Deci am folosit congresul, şi era şi firesc să-l folosesc, pentru a mă ocupa de comisia internaţională de istoriografie. Şi a fost o oarecare realizare atunci, deci o comisie propusă de un român... Ţin minte că a venit Ştefan Pascu atuncea la mine – nu ştiu ce părere aveţi despre Ştefan Pascu, eu nu o am prea bună – a venit la mine să-mi solicite... mă rog, ideea era că vom avea, pe lângă biroul internaţional al comisiei şi, eu ştiu, preşedinţi ai secţiunilor naţionale, şi Pascu a venit să-mi solicite să-l pun pe el în fruntea secţiunii naţionale... Doamne, Doamne! Avea o carte de vizită cu tot ce vrei pe ea, toate funcţiile, da, dar când era vorba de străinătate şi să mai obţii ceva pentru străinătate, îi vedeai pe toţi cum se înghesuie... Deci vroia Pascu să ajungă în subordinea mea, să fie preşedinte...
FV În anii ’80 cum priveau colegii dumneavoastră demersurile dumneavoastră legate de imaginar, publicaţiile din Franţa? Colegii dumneavoastră mai ortodocşi mă refer, mai tradiţionali
LB O, păi unii s-au mirat de explorarea imaginară a spaţiului, că era şi de mirat, recunosc, că poza era cam puternică, să te ocupi de marţieni ca istoric nu-i o chestie de ici de colo. Nu ştiu, cred că eram totuşi, hai să nu spun respectat, că-i un cuvânt cam prea ceremonios, dar eram apreciat totuşi la facultate, eram un om care făceam nişte lucruri, şi nu doar comisia, nu doar ce-am publicat în Franţa, publicasem totuşi şi pe teme de istoriografie, şi pe teme de mişcare naţională românească, deci aveam o întregă activitate... Eram şi secretarul de redacţie al Analelor Universităţii, seria istorie, unde făceam cam ce vroiam eu, redactorul responsabil fiind Ştefan Ştefănescu şi care mi-a dat mână liberă, deci...
FV Revista era supusă cenzurii, nu?
LB He he, revista sigur că era supusă cenzurii, că toate erau supuse cenzurii, dar...cât timp a existat cenzura, că pe urmă cenzura s-a desfiinţat
FV În 1977
LB Exact, şi atunci când s-a desfiinţat a devenit şi mai rea, fiindcă ăştia de la Direcţia Presei erau nişte funcţionari care le ştiau pe toate, deci se uitau pe-o pagină şi imediat ştiau. Bun, era meseria lor. Când ei au dispărut, toată responsabilitatea a căzut pe redactor, pe director, pe redactorul responsabil, şi ăştia suflau şi-n iaurt, că dacă greşesc, şi atunci tăiau mai mult, dădeau drumul mai greu decât o făcea chiar Direcţia Presei. Ori asta nu a funcţionat pentru Analele Universităţii. După 1977, eu am prins prea puţin, că din 1975 am fost eu la Analele Universităţii, şi până după 1989, deci după Direcţia Presei trebuia ca redacţia respectivă să-şi facă autocenzură. Şi Ştefănescu nu făcea nicio cenzură, eu ce cenzură să fac? Deci eu am cam publicat ce-am vrut în anale, se pot lua volumele respective, inclusiv după înfiinţarea comisiei de istoriografie, inclusiv istorici occidentali care făceau parte din comisie, şi pe Carbonell l-am publicat, am scos un număr şi pe istoriografie, şi pe prietena mea Helga cu o treabă, nu contează care dar am publicat-o fiindcă-am vrut eu s-o public şi scoteam revista în franceză, şi engleză într-o anumită măsură, dar nu în româneşte, iar Ştefănescu, ca să-ţi dai seama cum se putea gândi atunci, că e o logică care funcţiona atunci, dar astăzi ar putea părea curioasă, zicea „e foarte bine cum suntem noi cu Analele Universităţii” căci având revista o circulaţie foarte restrânsă – nici nu se vindea pe piaţă – mergea la schimb cu bibliotecile universitare, şi fiind şi-n limbi străine, ăştia care ar avea ceva de spus, mă rog, nici nu ştiu de ea, nici n-o citesc, adică cu alte cuvinte e foarte bine că aproape nimeni n-o citeşte, deci scriem în ea ce vrem. Asta-i adevărat că scriam ce vroiam, dar nici nu prea o citea nimeni, asta-i condiţia ideală în anii ’80 pentru o revistă! Dacă ar fi avut o circulaţie mai mare imediat s-ar fi simţit intervenţia ideologicului, pe când aşa... Da, dar după aia a venit însă şef – Ştefănescu era decan, decanul era şi şeful publicaţiei respective, Ştefănescu a fost decan până prin 1985 şi a venit decan Ioniţă decan – văd că-l ştiţi pe Ioniţă, da, era un tip...
FV S-a reinventat după 1989
LB Ioniţă?
FV Da, a devenit profesor la Spiru Haret
LB Da, dar a rămas şi la noi. Dar când a venit Ioniţă eu am rămas şef de redacţie, tot aşa, eu avându-mi partea mea rezervată, dar el a impus şi o politizare parţială, cu articole de fond pe teme de actualitate politică pe care le scria chiar el, da, scria nişte chestii, acuma mi-au cam ieşit din minte
FV El era cu mişcarea muncitorească!
LB Da, ei, ştiu prea bine cu ce era că am fost colegi! Dar mă refer la temele lui specifice din Analele Universităţii, şi şi le traducea în franceză, era o doamnă ceva mai în vârstă care le traducea, şi ea avea o problemă, mi-a spus odată, cu Ioniţă, foarte mari probleme, că să traduci din Ioniţă care era limba de lemn comunistă cât se poate de tipică, şi biata femeie nu ştia cum dracu se traduc chestiile astea în franceză, păi cum să traduci în franceză sintagma – nu era a lui Ioniţă – „societatea socialistă multilateral dezvoltată”. Zi asta în franceză! Sigur că poţi să zici, dar e de-a dreptul caraghios, dar asta e!
FV Aş mai fi vrut să vă întreb despre congresul al XIV-lea, l-aţi urmărit?
LB Ca tot omul, pentru că plutea în aer perspectiva unei schimbări şi lumea se aştepta... Da, cred că era o aşteptare, mai ales că în ţările din jur se produsese deja o schimbare, dar mai mult mi-e greu să spun. Ce ştiu e că unde locuiesc eu în Militari pe bulevardul care-i zicea Iuliu Maniu şi era bulevardul Armata poporului, deci vis-a-vis de bulevardul meu unde era o peluză, era o pancartă mare cu Ceauşescu ceva, cu figura lui şi cu ceva lozincă, şi care era păzită zi şi noapte de un miliţian! Deci nu era păzit numai Ceauşescu, îi păzeau şi pozele! Da, le era teamă să nu fie vandalizate. Nu, în rest nu mai îmi amintesc, nu, fiindcă lucrurile s-au amestecat, s-au învălmăşit, pe urmă s-au petrecut la foarte scurt timp atâtea evenimente, încât congresul nu mai prezenta nicio importanţă
FV Cum aţi trăit momentele din decembrie?
LB Le-am trăit la facultate, sigur că era o stare de surescitare, ne-am întâlnit cu toţii... Cu toţii, deja se formaseră două grupări, unii au fost la facultate unde era Zoe Petre şi alţii, alţii cu Ioan Scurtu s-au întâlnit la rectorat nu ştiu de ce nu la facultate, dar deja s-au separat apele de la bun început între unii care mergeau pe ideea unei schimbări radicale a facultăţii şi unii care mergeau pe ideea de continuitate. Pe mine m-au abordat studenţii atunci, că a fost o perioadă de dictatură studenţească – fiindcă studenţii, între ei cam demagogici – ideea era că noi studenţii am luptat pentru libertate, voi profesorii sunteţi, dacă nu susţinători ai vechiului regim, oricum n-aţi făcut nimic. Şi atunci a fost tendinţa asta a lor, şi acceptată până iniţial, de a lua ei în mână în bună măsură destinele facultăţii, şi în prima variantă de organizare, imediat după zilele din decembrie, consiliile facultăţilor aveau 40 la sută studenţi şi studenţii cu drept de veto în toate problemele studenţeşti. Păi toate problemele studenţeşti, bun, poate doar doctoratele pentru că sunt foarte puţine probleme care să nu-i atingă şi pe studenţi în Universitate, dar chiar faptul că aveau 40 la sută drept de veto, sigur că au ajuns şi ei să fie manipulaţi la rândul lor, şi toată lumea manipulează pe toată lumea, asta-i altceva, dar cert este că a venit la mine o delegaţie studenţească, deci ei căutau decan, şi mie mi-au propus mai întâi decanatul facultăţii, cum am refuzat toate... deci eu ştiu un lucru, că nu sunt bun pentru aşa ceva, şi dacă nu sunt bun asta este, înseamnă să nenorocesc şi pe alţii, să mă nenorocesc şi pe mine. Deci am... nu numai că am refuzat, dar am luptat cât am putut, că am avut şi perioade mai riscante din punctul ăsta de vedere, s-au făcut presiuni pentru şefie de catedră, pentru decanat, şi nu numai atunci, ci si în 1996 când s-a terminat mandatul lui Zoe Petre. Şi am spus că nu, au revenit peste o zi, am spus că nu, şi atunci Zoe Petre a fost recomandarea mea, atunci ea a fost aleasă decan şi şi-a inaugurat cariera post-decembristă pe care o ştim cu toţii. Era lector, şi eu eram lector, şi Emil Constantinescu era lector, toţi erau lectori, era o funcţie tocmai bună pentru regimul comunist, că nu putea să te ţină asistent la nesfârşit – aveai doctorat, aveai lucrări, etc. – dar nici să te facă mai mult, lectorul e foarte bun, că poate să facă seminarii ca asistenţii dar poate să ţină şi cursuri, poate să meargă şi cu studenţii la muncă patriotică, e tocmai bun! Deci şi Zoe Petre era lector, şi Emil Constantinescu...
FV Scurtu era conferenţiar
LB Era conferenţiar, era singurul conferenţiar din generaţia mea, că-i cu câţiva ani mai mare decât mine, că lucrase în Minister şi apucase... Au fost trei dacă vă spun ceva numele, ei au terminat cu cinci ani înaintea mea, în 1962, Scurtu, Mircea Popa şi Constantin Buşe, şi toţi trei, spre 1980, au fost propuşi spre a fi avansaţi la conferenţiar. Scurtu, fiind în Minister, a reuşit primul, că era o eşalonare. După ce a reuşit să devină conferenţiar Scurtu, s-a blocat totul pentru zece ani, deci din 1980 în 1990, şi şi Popa şi Buşe au aşteptat...n-au mai reuşit să prindă avansarea asta. Deci în anii ’80 totul era blocat
FV Ce s-a întâmplat după 1989 cu profesorii-activişti?
LB Deci eu nu ştiu la alte facultăţi, sau am ştiut şi am uitat, dar ce pot să spun este că nimeni n-a fost dat afară din Universitate, asta a fost regula, cu excepţiile care s-au petrecut în urma boicoturilor studenţilor: deci noi am avut profesori boicotaţi de studenţi care nu s-au mai dus la cursuri, asta erau... Fiindcă noi rămăseserăm puţini la facultatea de istorie, eram sub 30 la facultatea de istorie, şi nici nu mai era facultate de istorie, era de istorie şi filosofie, şi numărul scăzuse, cred că aveam 40 de studenţi într-un an la istorie iar cadrele didactice nu ştiu dacă 30 sau 28 iar dintre aceştia 7 au fost boicotaţi de studenţi, deci un sfert, pe motive... Sigur, erau unii care meritau mai mult, se poate discuta, dar asta a fost alegerea studenţilor, îi boicotau pe motive de incompetenţă profesională, dar sigur, asta se amesteca cu atitudinile politice... Unii au rezistat şi au rămas la facultate – cazul Ioniţă, că şi el a fost 2-3 ani când studenţii nu s-au mai dus la cursuri – dar după aia sigur că studenţii schimbându-se, cei care au venit în anii următori n-au mai ştiut sau n-au mai respectat chestia asta. Alţii însă n-au mai rezistat, cum să spun, să fi tratat ca un paria, să nu se uite nimeni la tine, să vii numai să-ţi iei salariul... Nu ştiu, Iscru dacă vă spune ceva numele ăsta, dar poate doar numele...

Comentarii

Translate this blog