joi, 10 februarie 2011

Concertul instrumental în Baroc şi în Clasicism




Cuvântul concerto înseamnă în limba italiană întrecere. Rădăcinile concertului instrumental sunt de găsit încă din perioada Renaşterii, când compozitorii veneţieni din secolul XVI practicau muzica corală pe grupe care „se întreceau”, îşi răspundeau una alteia. Ulterior, în cadrul acestui tip de lucrări, denumite concerte eclesiastice, îşi vor face apariţia şi grupuri de instrumente. Alternanţa va fi începând de acum una vocal – instrumentală. Până în prima jumătate a secolului XVII, termenul de concerto va desemna o piesă în care sunt folosite atât vocile cât şi instrumentele. Acest stare de fapt va persista până în timpul lui J. S. Bach.

Ideea competiţiei dintre grupul instrumental şi cel vocal va conduce în primă instanţă la conturarea genului concertant, din care va evolua şi se va concretiza o formă adecvată.
Pe parcursul primei jumătăţi a veacului XVII compozitori precum Gregorio Allegri, Merula, Cavalli scriu compoziţii aparţinătoare acestui gen. Vom întâlni în aceste lucrări alternanţa dintre un fel de introducere instrumentală şi părţi de solo. Însă prima cristalizare a genului concertant va fi realizată de către Arcangelo Corelli. În jurul anului 1682 acesta publică Concerte pentru ansamblu instrumental de coarde, care, păstrând alternanţa cunoscută, se împart în patru mişcări contrastante: I. Lent. II. Repede. III. Lent. IV. Repede. Păstrând această structură, genul concertant va cunoaşte mai multe forme de materializare:
- concertul fără partide solistice, în care se „întrec” grupuri având un număr egal de instrumentişti. Din acest tip va rezulta mai târziu simfonia concertantă sau concertul pentru orchestră.
- concertul cu mai mulţi solişti, ce cântă alternativ cu ansamblu sau orchestra, caracteristic Barocului, cunoscut şi sub numele de concerto grosso.
- concertul cu un singur solist, este inaugurat de italianul Giuseppe Torelli, dar va cunoaşte deplina afirmare în creaţiile compozitorilor clasici şi romantici.
Aspectul referitor la forma concertului va fi abordat abia după ce problemele legate de gen sunt definitivate. Cel mai potrivit mijloc de a structura o muzică ce are la bază opoziţia dintre sonorităţi, dintre unu (solist) şi multiplu (orchestra), este alternanţa, într-o formă ce are multe puncte în comun cu rondoul, dar şi notabile diferenţe.
Schema unei forme tipice de concerto va fi: A-B-A-C-A-D-A. Secţiunea A poartă numele de refren, fiind intonată mai ales în tutti. Diferenţa faţă de rondo este că în concert refrenul apare cu numeroase transformări: prescurtări, amplificări, amplasări în tonalităţi diferite faţă de cea iniţială, momente de dezvoltare etc. Ideile secundare, episoadele, aduc importante libertăţi în construcţia morfologică, ceea ce le conferă o sporită importanţă şi o mai mare extensie. Spre deosebire de rondo, concertul baroc este o formă mult mai liberă, chiar dacă utilizează în principal de aceleaşi principii de structurare.
Forma de concerto este folosită de compozitorii epocii în special pentru prima şi ultima parte a concertului. Părţile lente au de cele mai multe ori o formă de arie tristrofică sau de variaţiuni pe un bas dat. Cu timpul, numărul părţilor se stabilizează la trei, rămânând astfel, cu anumite excepţii, până în zilele noastre.
Clasicismul muzical preia această structurare a concertului în trei părţi (repede, lent, repede), dar îl va înzestra cu un sporit caracter de virtuozitate şi cu o nouă formă, derivată din cea de sonată. Diferenţa apare la nivelul expoziţiei din forma de sonată, în concert expoziţia fiind repetată (expoziţie dublă). Aceasta nu este decât o reminiscenţă a practicilor barocului, unde concertul debuta cu o introducere orchestrală, care avea menirea de a prezenta materialul tematic. În Clasicism, introducerea orchestrală se va transforma într-o expoziţie executată tot de către orchestră, ce va fi repetată ulterior de instrumentul solist. După această reintonare a expoziţiei, forma de sonată îşi urmează cursul firesc. În cadrul primei expoziţii ambele teme rămân în tonalitatea de bază, şi numai la intrarea solistului se va produce diferenţierea tonală a temelor.
O altă caracteristică a concertului clasic este cadenţa de bravură, moment în care solistul nu mai evoluează alături de orchestră, ci rămîne singur pentru a-şi etala posibilităţile tehnice. Cadenţa are la bază un material tematic expus anterior, care este dezvoltat într-o manieră improvizatorică şi este amplasată de obicei la sfârşitul reprizei, înainte de codă. La început, fiecare solist îşi compunea propria cadenţă pentru un anumit concert, sau erau improvizate de către compozitori chiar în momentul interpretării (cum este cazul lui Mozart). Primul care îşi va nota cu exactitate cadenţele va fi Beethoven, fiind constrâns şi de deturnarea sensibilităţii specifice lucrării pe care o realizau soliştii prin unele cadenţe ce urmăreau să pună în evidenţă doar capacităţile lor tehnice, ce frizau uneori ridicolul, dar care neglijau complet expresivitatea.
În general, forma de sonată a unui concert se va caracteriza prin dialogul dintre orchestră şi solist. Acesta din urmă va da dovadă de o înaltă virtuozitate, iar orchestra, în cele mai multe exemple, va constitui un partener egal ca importanţă, comentând şi dezvoltând cele expuse de instrumentul solist.


Rezumat extras din lucrarea lui Vasile Herman, Originile şi dezvoltarea formelor muzicale

Comentarii

Translate this blog