Treceți la conținutul principal

Concertul instrumental în Baroc şi în Clasicism




Cuvântul concerto înseamnă în limba italiană întrecere. Rădăcinile concertului instrumental sunt de găsit încă din perioada Renaşterii, când compozitorii veneţieni din secolul XVI practicau muzica corală pe grupe care „se întreceau”, îşi răspundeau una alteia. Ulterior, în cadrul acestui tip de lucrări, denumite concerte eclesiastice, îşi vor face apariţia şi grupuri de instrumente. Alternanţa va fi începând de acum una vocal – instrumentală. Până în prima jumătate a secolului XVII, termenul de concerto va desemna o piesă în care sunt folosite atât vocile cât şi instrumentele. Acest stare de fapt va persista până în timpul lui J. S. Bach.

Ideea competiţiei dintre grupul instrumental şi cel vocal va conduce în primă instanţă la conturarea genului concertant, din care va evolua şi se va concretiza o formă adecvată.
Pe parcursul primei jumătăţi a veacului XVII compozitori precum Gregorio Allegri, Merula, Cavalli scriu compoziţii aparţinătoare acestui gen. Vom întâlni în aceste lucrări alternanţa dintre un fel de introducere instrumentală şi părţi de solo. Însă prima cristalizare a genului concertant va fi realizată de către Arcangelo Corelli. În jurul anului 1682 acesta publică Concerte pentru ansamblu instrumental de coarde, care, păstrând alternanţa cunoscută, se împart în patru mişcări contrastante: I. Lent. II. Repede. III. Lent. IV. Repede. Păstrând această structură, genul concertant va cunoaşte mai multe forme de materializare:
- concertul fără partide solistice, în care se „întrec” grupuri având un număr egal de instrumentişti. Din acest tip va rezulta mai târziu simfonia concertantă sau concertul pentru orchestră.
- concertul cu mai mulţi solişti, ce cântă alternativ cu ansamblu sau orchestra, caracteristic Barocului, cunoscut şi sub numele de concerto grosso.
- concertul cu un singur solist, este inaugurat de italianul Giuseppe Torelli, dar va cunoaşte deplina afirmare în creaţiile compozitorilor clasici şi romantici.
Aspectul referitor la forma concertului va fi abordat abia după ce problemele legate de gen sunt definitivate. Cel mai potrivit mijloc de a structura o muzică ce are la bază opoziţia dintre sonorităţi, dintre unu (solist) şi multiplu (orchestra), este alternanţa, într-o formă ce are multe puncte în comun cu rondoul, dar şi notabile diferenţe.
Schema unei forme tipice de concerto va fi: A-B-A-C-A-D-A. Secţiunea A poartă numele de refren, fiind intonată mai ales în tutti. Diferenţa faţă de rondo este că în concert refrenul apare cu numeroase transformări: prescurtări, amplificări, amplasări în tonalităţi diferite faţă de cea iniţială, momente de dezvoltare etc. Ideile secundare, episoadele, aduc importante libertăţi în construcţia morfologică, ceea ce le conferă o sporită importanţă şi o mai mare extensie. Spre deosebire de rondo, concertul baroc este o formă mult mai liberă, chiar dacă utilizează în principal de aceleaşi principii de structurare.
Forma de concerto este folosită de compozitorii epocii în special pentru prima şi ultima parte a concertului. Părţile lente au de cele mai multe ori o formă de arie tristrofică sau de variaţiuni pe un bas dat. Cu timpul, numărul părţilor se stabilizează la trei, rămânând astfel, cu anumite excepţii, până în zilele noastre.
Clasicismul muzical preia această structurare a concertului în trei părţi (repede, lent, repede), dar îl va înzestra cu un sporit caracter de virtuozitate şi cu o nouă formă, derivată din cea de sonată. Diferenţa apare la nivelul expoziţiei din forma de sonată, în concert expoziţia fiind repetată (expoziţie dublă). Aceasta nu este decât o reminiscenţă a practicilor barocului, unde concertul debuta cu o introducere orchestrală, care avea menirea de a prezenta materialul tematic. În Clasicism, introducerea orchestrală se va transforma într-o expoziţie executată tot de către orchestră, ce va fi repetată ulterior de instrumentul solist. După această reintonare a expoziţiei, forma de sonată îşi urmează cursul firesc. În cadrul primei expoziţii ambele teme rămân în tonalitatea de bază, şi numai la intrarea solistului se va produce diferenţierea tonală a temelor.
O altă caracteristică a concertului clasic este cadenţa de bravură, moment în care solistul nu mai evoluează alături de orchestră, ci rămîne singur pentru a-şi etala posibilităţile tehnice. Cadenţa are la bază un material tematic expus anterior, care este dezvoltat într-o manieră improvizatorică şi este amplasată de obicei la sfârşitul reprizei, înainte de codă. La început, fiecare solist îşi compunea propria cadenţă pentru un anumit concert, sau erau improvizate de către compozitori chiar în momentul interpretării (cum este cazul lui Mozart). Primul care îşi va nota cu exactitate cadenţele va fi Beethoven, fiind constrâns şi de deturnarea sensibilităţii specifice lucrării pe care o realizau soliştii prin unele cadenţe ce urmăreau să pună în evidenţă doar capacităţile lor tehnice, ce frizau uneori ridicolul, dar care neglijau complet expresivitatea.
În general, forma de sonată a unui concert se va caracteriza prin dialogul dintre orchestră şi solist. Acesta din urmă va da dovadă de o înaltă virtuozitate, iar orchestra, în cele mai multe exemple, va constitui un partener egal ca importanţă, comentând şi dezvoltând cele expuse de instrumentul solist.


Rezumat extras din lucrarea lui Vasile Herman, Originile şi dezvoltarea formelor muzicale

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii