Victimele uitate ale războiului chimic din Vietnam

 

@ nytimes.com

Mulți dintre noi au consumat cu saț producțiile americane despre războiul din Vietnam. Unele mai simpliste, cu super eroi precum Chuck Norris, altele mai sofisticate, cu actori de calibru, precum Robert de Niro și Christopher Walken, toate ne-au prezentat violența unui conflict purtat de soldații americani departe de casă, pentru apărarea democrației în fața expansiunii comunismului. Eroismul soldaților, camaraderia, spiritul de sacrificiu, imprevizibilitatea unui inamic aparent pretutindeni și lipsit de orice scrupule, torturi inimaginabile, atentate și bombardamente intense, toate sunt ingredientele unor astfel de producții cu scopuri multiple și diverse. Dacă unele întrunesc din plin caracteristicile propagandei de război, altele oferă incursiuni critice asupra conflictului, evidențiind atrocitățile comise de americani și efectele nocive asupra psihicului soldaților americani. Dar nu despre modurile în care cinematografia americană a prezentat conflictul din Vietnam vreau să vorbesc în paginile următoare, ci despre un aspect mai puțin cunoscut la nivel popular, deși este esențial pentru înțelegerea violenței acelui conflict și a modului în care este instrumentată lupta pentru democrație și drepturile omului de către cea mai mare putere militară contemporană.

       Pe parcursul secolului al XX-lea marile puteri au investit resurse enorme în dezvoltarea de arme biologice și chimice, unele dintre ele fiind testate în timpul marilor și micilor conflagrații. Unul dintre cele mai traumatizante cazuri îl reprezintă utilizarea pe front a gazelor toxice în Primul Război Mondial, într-atît de traumatizante încît se zice că nu ar mai fi fost folosit în timpul celui de-al doilea război mondial, chiar dacă acesta a avut numele și caracteristicile unui război total și a implicat cîteva din cele mai odioase figuri ale umanității. Oricît de iresponsabili ar fi fost liderii politici și militari, oricît de încrîncenată ar fi fost lupta, lumea civilizată a realizat proporțiile și pericolele unor astfel de arme și nu și-a mai permis luxul de-ași da în petec în propria ogradă, mai ales că în multe cazuri efectele unor arme biologice și chimice nu se limitau doar la inamici și se prelungeau mult după încheierea conflictelor, inclusiv asupra generațiilor următoare. Tocmai grija și responsabilitatea marilor oameni de stat și arme au determinat fel de fel de inițiative menite să determine marile și micile puteri că nu vor dezvolta și utiliza astfel de arme (Protocolul de la Geneva din 1925; Biological and Toxin Convention BTWC, 1972 etc.). Cu atît mai mult că utilizarea de către japonezi a armelor biologice în China a oripilat (postum) întreaga lume.ⁱ Dar, ca și în alte cazuri, astfel de protocoale și convenții erau mai mult pentru căței, tentația superiorității militare categorice fiind irezistibilă. Doar că investițiile în astfel de arme, oricît ar avea parte de teste în perimetre controlate, sunt incomplete fără utilizarea lor într-un conflict real. Și pentru una dintre marile puteri care a investit în acest tip de armament, oportunitatea a reprezentat-o intervenția anticomunistă din Vietnam, care a dus la uciderea a aproximativ 58.000 de americani și undeva între 2 și 3 milioane de vietnamezi, foarte mulți dintre ei civili.ⁱⁱ Dar mai există o altă categorie de victime a acestui conflict, atît în rândul americanilor, cît mai ales a vietnamezilor, inclusiv în rândul generațiilor apărute după sfîrșirea oficială a conflictului. Milioanele de oameni afectați de războiul chimic purtat de SUA.

        Între 1961 și 1971, în cadrul operațiunii Ranch Hand, peste 73 de milioane de litri de substanțe chimice au fost slobozite asupra Vietnamului,ⁱⁱⁱ în special în zona rurală,^iv pentru a distruge vegetația care oferea adăpost și hrană trupelor inamice ale Vietcongului. Din care în jur de 45 de milioane de litri de Agent Orange, care conține una dintre cele mai puternice toxine cunoscute de omenire: dioxina. Numai în 1967 armata americană a aruncat 5.1 milioane de galoane de ierbicide cu dixină asupra satelor vietnameze, fără să se țină cont de efectele violente asupra oamenilor și naturii. Ca și în alte cazuri în care s-au utilizat astfel de arme, impactul toxinelor nu s-a limitat doar la populația inamică (soldați, civili, femei, copii, bătrîni etc.), ci a lovit din plin și în rândul soldațiilor americani, cu efecte care se resimt inclusiv în zilele noastre.^v Cercetările ulterioare estimează că aproximativ 3 milioane de vietnamezi și cîteva mii de americani au fost expuși la Agentul Orange/dioxină și au avut de suferit din această cauză.^vi Conform unui material de pe site-ul Aspen Institute, în unele cazuri concentrația acestor substanțe era de 20 de ori mai puternică decît cea utilizată în mod normal în agricultură pentru uciderea plantelor.^vii Același material arată că astfel de ierbicide au fost aruncate asupra unei suprafețe de peste 24%, distrugînd 5 milioane de acrii de pădure și aproximativ 500.000 de acrii de recolte. Din aceste suprafețe, 34% au fost stropite de mai multe ori, iar un studiu arată că 3.181 de sate au fost de asemenea stropite.