miercuri, 16 decembrie 2015

Chestiunea oierească

autor: Ion Barbu

Ieri a fost luat cu asalt Parlamentul de către oierii veniți la București pentru a protesta împotriva Legii Vânătorii și a protejării fondului cinegetic, care deși este în vigoare din 2006 abia în acest an a început să stîrnească mânie și discuții. Protestul și cauzele acestuia au generat o serie de descrieri și poziționări pro și contra prin care se pot desluși, inevitabil, simplificări, reducții și instrumentări menite să sprijine agendele diferitelor grupuri de interese sau pur și simplu obsesiile și simpatiile celor angrenați în discuții. Unii au folosit asaltul ciobănesc pentru a mai da o bâtă Parlamentului și așa destul de compromis și te îmbotnițat și mai ales pentru a ocoli orice discuție despre croirea unui buget menit să consolideze un stat tot mai polițienesc, cu robinetul de bani publici slobod pentru servicii secrete, armată și poliție, în detrimentul educației și sănătății. Alții au dat-o cu ciobănimea ca simptom și/sau cauză a înapoierii societății românești, cu necesitatea modernizării agriculturii autohtone și renunțării la acest model arhaic, nerentabil și periculos. Evident că dincolo de narativele euforice sau peiorative, de intransigența pozițiilor susținute, pot fi găsite argumente valide în ambele tabere, însă problema modului absurd de legiferare și reglementare rămâne în picioare. Cine fixează standardele și în funcție de ce criterii? Pe cine susțin/favorizează într-o astfel de chestiune? Cu cine trebuie purtate consultări pentru a ajunge la o versiune cât mai funcțională a legii? Oierii sunt prea proști ca să fie consultați când vine vorba de reglementări care-i vizează direct?
      În avalanșa de scrieri și poziționări față de această problemă am remarcat articolul publicat de Mihai Buciuman pe Rezistența Urbană, prin care aduce informații extrem de utile despre efectele pășunatului excesiv și mizele acestei legi, precum și o binevenită temperare a elanului elogiator față de ”rezistența oierească”. Însă, poate și pentru a contrabalansa euforia și elanul susținătorilor cauzei oierești, oricît ar fi vrut să fie de echilibrat și obiectiv, materialul în cauză m-a făcut să ridic cîteva obiecții:

sâmbătă, 12 decembrie 2015

Oierii, acești ultimi mineri ai tranziției

foto: Mihai Barbu

S-o spunem pe șleau: Dacă chiar vrem o țară ca afară, măcar pentru ăia care se descurcă, NU prea mai există vreun argument ”rațional” pentru a justifica existența oierilor și a oieritului. Cel puțin nu în formatul anacronic, pretins tradițional, în total răspăr cu standardele și viziunea recomandate (a se citi impuse) de către birocrația luminată de Bruxelles și trepădușii echipați business sau casual, pardon, colaboratorii lor autohtoni. Oierii din ziua de azi, care amenință că fac scandal în fața Parlamentului în data de 15 decembrie a.c., sunt una dintre cele mai dizgrațioase, anacronice și (mai ales!!!) nerentabile tipologii de așa-ziși antreprenori autohtoni. Poate numai căpoșii de la șes, cu niscaiva proprietăți fragmentate recăpătate după revoluție, care se încăpățânează să facă agricultură într-o manieră retrogradă, total inestetică și contraproductivă, refuzând vânzarea sau măcar arendarea către marii întreprinzători puși pe exploatat rațional și eficient solul și subsolul României, îi mai pot concura pe oieri la capitolul ”obstacole în calea modernizării agriculturii românești”. E drept că unii încă mai reușesc să trăiască din oierit, poate și din cauza că multă lume încă le mai consumă produsele fără să priceapă că astfel alimentează un fenomen ce afectează profund procesul de modernizare și civilizare a României, conform modelului european potrivit (se poate citi și ”stabilit”/”negociat”) pentru noi ca parte a marii familii a statelor europene.  Firește, pentru că trăim la începutul mileniului trei și nu în Irlanda secolelor XVII-XVIII sau în cine știe ce colonii din Indiile Noi sau vechi, problema trebuie abordată elegant, civilizat și în acord cu standardele bunelor practici precum și a celor mai nobile și sforăitoare idei legate de demnitatea, libertățile și drepturile cetățenilor. Așa că doar în situații extreme (precum Pungești) poți trimite jandarmeria (adică brațul înarmat al statului) să faciliteze intervențiile și proiectele modernizatoare ale unor investitori și antreprenori, în rest trebuie să te înarmezi cu multă răbdare și să aștepți ca brațul birocratic al statului, în tandem cu experții și formatorii de opinie din mass-media să-și facă treaba. Treaba înseamnă să deratizeze agricultura română de toate formele parazite, anacronice și nerentabile și să faciliteze profitabilizarea terenurilor prin atribuirea lor celor care merită, care au puterea financiară și tehnică, plus cunoașterea necesară să injecteze modernitate și valoare adăugată în orice petec de iarbă sau pădure acaparat. Suntem totuși umaniști, am trecut prin ororile totalitarismului comunist, așa că ar fi bătător la ochi să le ceri (să-i ajuți) să moară degrabă pentru a nu mai îngreuna procesul de modernizare și profitabilizare a agriculturii românești, chiar dacă e evident că de la ăia mai bătrâni nu te mai poți aștepta să accepte provocări precum reconversia profesională, oricâte cursuri și training-uri le-ai băga pe gât. Cu tinerii, e drept, merge mai ușor, că lipsa banilor, a locurilor de muncă și măsurile de nerentabilizare ale agriculturii de subzistență în tandem cu competiția marilor producători au cam îngropat apetitul pentru agricultură și implicit oierit. Pe ăștia îi pui ușor pe drumuri și dai și o mână de ajutor economiilor occidentale, alimentându-i cu muncitori disperați și ieftini, numai buni de abuzat și stors. Dar să revenim la oile noastre și la stăpânii lor.

joi, 19 noiembrie 2015

Un petit test




Ultima perioadă a fost marcată de tragedii. Nu doar cele două care au ținut capul de afiș în știrile din România, anume incendiul din Colectiv, respectiv cel mai recent atentat jihadist din Paris, ci și altele precum avionul rusesc căzut în Sinai, un accident de autobuz în Nepal care s-a soldat cu cel puțin 30 de morți, un avion prăbușit în Juba Sudan, zeci de morți, prăbușirea unei fabrici în Lahore, cel puțin 45 de morți, atentat terorist în Beirut, peste 40 de morți și exemplele pot continua. În tot acest timp, impotența specialului occidental de rând, care se crede plin de datoria de a ne spune cum stă treaba, se manifestă în stânga și dreapta, dinspre stânga și dinspre dreapta, iar în momentul revărsării acestui prea plin, toți cei din jur sunt împroșcați din profunzimile creatoare și etalatoare de pseudo-empatie care sunt posibile doar în condiții de alcoolizare, facebook sau o combinație între cele două.

Sursă: http://www.tecknar-olle.se/wp-content/uploads/2010/09/Religious-fanaticism.jpg

În mod sigur avem (sau am avut) prieteni virtuali care ne-au spus deja clar fie că (toți) musulmanii sunt de vină, fie că europenii sunt de vină. Unii dintre noi suntem norocoși fiindcă am aflat și că marțienii sau șerpilienii sunt de fapt la originea tuturor problemelor noastre. Știm de asemenea sigur din surse neîntinate de smerenie mentală că și Satan ar fi avut vreun rol. Alții au încercat să se protejeze de la început amenințându-și prietenii virtuali cu unfriend în cazul în care vor spune ceea ce nu este potrivit (și culmea, după nșpe epurări de friendlist, oamenii ăștia chiar își imaginează că a mai rămas cineva care să nu fie de acord cu ei; nu-i bai, ca peste tot, se găsesc ei vinovați pe criterii de bască), un comportament de altfel foarte matur. Dar cum să ne comportăm în situații de acest gen? În ce să credem? În ce direcție și pentru ce să ne agităm? Acestea sunt niște întrebări al căror răspuns puteți să-l găsiți mai ales în altă parte. Dar cu cine și împotriva cui să ne agităm? Aceasta este o întrebare mai interesantă și răspunsul la ea poate fi găsit aici.
Liga a întârziat pe o perioadă semnificativă bursele echipelor de cerșetare mixte, musulmano-creștine și arabo-europene, în scopul de a le permite o viziune cât mai obiectivă asupra situației, iar aceștia au venit cu un test simplu prin care fiecare poate să-și dea seama singur dacă e idiot sau nu. Și, de ce nu, poate să-l aplice și altora, iar în funcție de aceasta știe cu cine ar avea de discutat sau nu. Așadar, testul:
Întrebare: Cine este vinovat pentru atentatele jihadiste în general și atentatul din Paris în special? Posibile răspunsuri:
1
Toți arabii/musulmanii (din prezent și/sau trecut).
Toți europenii/creștinii (din prezent și/sau trecut) prin colonialism, implicare în Orientul mijlociu etc.
2
Toți arabii/musulmanii (din prezent și/sau trecut).
Unii europeni/creștini (din prezent și/sau trecut) prin colonialism, implicare în Orientul mijlociu etc..
3
Unii arabi/musulmani (din prezent și/sau trecut).
Toți europenii/creștinii (din prezent și/sau trecut) prin colonialism, implicare în Orientul mijlociu etc..
4
Unii arabi/musulmani (din prezent și/sau trecut).
Unii europeni/creștini (din prezent și/sau trecut) prin colonialism, implicare în Orientul mijlociu etc.
5
Niciun arab/musulman (din prezent și/sau trecut).
Toți europenii/creștinii (din prezent și/sau trecut) prin colonialism, implicare în Orientul mijlociu etc.
6
Niciun arab/musulman (din prezent și/sau trecut).
Unii europeni/creștini (din prezent și/sau trecut) prin colonialism, implicare în Orientul mijlociu etc.
7
Unii arabi/musulmani (din prezent și/sau trecut).
Niciun european/creștin (din prezent și/sau trecut).
8
Toți arabii/musulmanii (din prezent și/sau trecut).
Niciun european/creștin (din prezent și/sau trecut).
9
Niciun arab/musulman (din prezent și/sau trecut).
Niciun european/creștin (din prezent și/sau trecut).


            Cu privire la răspunsul potrivit, nu am aflat mare lucru. Înainte de a vacanta laboratorul high-tech de cercetări arhivistico-transcendentale din subsolul ligii, cerșetătorii angajați au lăsat un bilețel pe care au scris că răspunsul numărul 4 e necâștigător, iar cei care-l preferă sunt de fapt niște oameni anoști, fără păreri solide în nici o direcție, oameni care nu participă cu nimic întru propășirea scandalurilor online și offline, ce mai, niște paria și paraziți intelectuali. Această fărâmă de informație rămasă ne determină să privim cu mult optimism la celelalte variante.

Sursă: http://img1.ask.fm/assets2/043/805/455/104/normal/d.jpg

marți, 17 noiembrie 2015

O boală ce recidivează periodic în corpul social: tehnocratita

   Pentru că a sosit iarăşi sezonul instabilităţii politice, Institutul Clinic Bouvard et Pécuchet îşi ia, din nou, în serios menirea şi vine în ajutorul publicului cu câteva sfaturi care să vă păzească de bolile de sezon. Niciuna nu se dovedeşte astăzi o ameninţare mai mare la sănătatea politică decât tehnocratita.  Tehnocratosis aphex twinata, cum este cunoscută în jargonul medical-politic, este o afecţiune a corpului social, care se instalează atunci când din corpul social scade numărul globulelor de stânga, de centru şi de dreapta. Simptomele caracteristice tehnocratitei sunt după cum urmează:

vineri, 6 noiembrie 2015

Societatea civilă la stadiul de 'gloată' – reflecţii thompsoniene pe marginea protestelor #colectiv



   Ştiu, sună denigrator şi grosolan, dar societatea civilă care a ieşit în număr mare în stradă, în urma tragediei de la Colectiv, formează în cel mai bun caz o 'gloată'. Trecând totuşi peste nuanţele peiorative ale termenului, haideţi să vedem şi care sunt realităţile sociale din spatele mult dispreţuitei etichete. Şi cine să ne spună mai bine care sunt acestea dacă nu omul care a studiat 'gloata', a îndrăgit-o, şi a şi văzut-o transformându-se în altceva mai bun, lăsându-ne şi povestea ei, în variantă regională britanică, sub forma unei monumentale monografii, cu adecvatul titlu The Making of the English Working Class. Edward P. Thompson, căci despre el este vorba, defineşte 'gloata' (întotdeauna cu ghilimele), ca aceea „majoritate mai puţin articulată, a cărei conştiinţă ar putea fi descrisă ca fiind, la această dată, «sub-politică» - compusă din superstiţie sau indiferenţă religioasă, prejudecată şi patriotism.”1 E adevărat, „această dată” este, în lucrarea lui Thompson, sfârşitul secolului al XVIII-lea, şi aş continua să jignesc protestatarii de astăzi, dacă aş insista că nu sunt mari diferenţe între ei şi comunităţile de ţesători şi artizani de care se ocupă istoricul britanic. Însă dacă ar fi să calific cumva atitudinea lor din aceste zile, «sub-politic» ar fi poate cel mai potrivit adjectiv.

miercuri, 14 octombrie 2015

Lolita în Havana


          Guillermo Cabrera Infante, „Nimfa nestatornică”, Traducere din limba spaniolă și note de Liliana Pleșa Iacob, Editura Curtea Veche, București, 2011.


            Dacă veți confunda vreodată o agenție de turism cu o librărie, nu intrați în panică, intrați pur și simplu înăuntrul încăperii ticsite cu cărți, faceți cinci pași în fața ușii, cotiți la stânga și numărați alți trei pași, ridicați privirea într-un unghi de 40º, întindenți mâna dreaptă și palpați coperta romanului „Nimfa nestatornică” a lui Guillermo Cabrera Infante. În confortul camerei de acasă, veți călători în Havana anului 1957. E ca și cum ați sta comod în sofa și v-ați uita la filmul lui Peter Greenaway „The belly of an architect” și vă plimbați prin Roma. Nu e deloc rău.
            Dacă nu vă atrag nicicum atenția cu scenariul ăsta, aș putea începe altfel. Romanul „Nimfa nestatornică” a lui Guillermo Cabrera Infante aduce în Europa o nouă Lolita de aproape șaisprezece ani. Estela, îmbrăcată sumar, inocent și apetisant, umblă pe străzile Havanei, căutând de lucru pentru a scăpa de sub tutela mamei vitrege. Naratorul rătăcește și el pe aceleași străzi, încercând să evadeze dintr-o căsnicie eșuată. În ritm de bolero, cei doi vor continua să se plimbe împreună, cu opriri în hoteluri și pensiuni, timp în care Estelita devine Estela. Relația celor doi este construită pe un schimb de replici care revine constant și simetric – el este critic de film, ziarist, cu replici pline de referințe culturale și umor, ea este o copilă neștiutoare, sobră, indiferentă, care are nevoie de explicații suplimentare:
            „- Așa e iubirea. Oarbă ca Bach, surdă ca Bethoven, într-o ureche ca Van Gogh, după Gaugain.
            - Uiii, ce de lume!
            - Îți explic. Bach era bărbatul Annei Magdalena, Beethoven era înnebunit după nepotul său, Van Gogh, după Gaugain..
            - Doamne sfinte! Mă omori cu toți ăștia. Cum ziceai că te cheamă?” (p. 39)
            Dacă aveți gusturi mai sofisticate și cele două incipituri de mai sus vă lasă reci în acest sfârșit de octombrie, aș putea începe altfel. Intrați în librărie și răsfoiți romanul „Nimfa nestatornică”. Veți da peste un Prolog dens în care găsiți problematizate cuvinte mari, pe gustul dvs.: timp, memorie, ficțiune. Din a doua pagină, vă desfătați cu mici momente lirice – „hai să mergem acolo unde după-amiaza se întinde până la cer, ca o pacientă adormită pe masa de operație” (p. 21). Apoi un bulgăre vă va rostogoli peste sutele de pagini, colectând împreună cu dvs. jocuri de cuvinte, fragmente pline de umor și intertextualitate, trimiteri la literatura universală și cubaneză.
            Reconstituirea poveștii de dragoste din Havana implică și „note informative” cu privire la cultura cubaneză, implicit mici picanterii și vulgarități nevinovate – „matraca, punto filipino, hasta malanga”! (p. 158) Pentru că limbajul este atât de cufundat în jocuri de cuvinte în limba spaniolă și, uneori, în dialectul havanez, notele de subsol sunt o bună gură de oxigen. Exagerez puțin. Dar pentru a mă înțelege, vă dau un exemplu: „Greierele nu trăiește decât o vară, iar țigara, și mai puțin. Conform etimologiei. Și entomologiei.” (p. 43) În traducerea din limba română, fraza capătă un aer suprarealist. Explicația Lilianei Pleșa Iacob vine să arate că e (doar) un joc de cuvinte, în spaniolă, „cigarra” înseamnă „greiere”, iar „cigarro”, „țigară”.
            Trimiterile ajung până în București, într-un cabaret, pe ritmul unui cântec de țambal (p. 57) care, pentru un scurt moment, face concurență boleroului monopolizant. Când iubirea și muzica își dau mâna, poezia intervine în roman pentru a sintetiza și sensibiliza mesajul: „Necontenit atomii în formă nouă toarnă de aur Afrodită”, sunt invocate versurile lui Borges. (p. 57)
            Efortul de rememorare și portretizare al Estelei este presărat cu meditații asupra iubirii, cu descrieri cât mai precise ale stărilor de spirit ce însoțesc boleroul acestei povești de dragoste. Vă las să descoperiți unde se vor opri, dacă se vor opri, plimbările celor două personaje în înfierbântata Havană.



           

marți, 13 octombrie 2015

NU SUNT BANI

Institutul Clinic ”Bouvard et Pécuchet”
Trebuie să spunem de la bun început lucrurilor pe nume: cercetătorii noștri de la Institutul Clinic ”Bouvard et Pécuchet” nu au tocat degeaba banii alocați în cadrul programelor operaționale POSDRU (pentru reconversie profesională, carierie de succes, dezvoltare de sine, eficiență și performanță). Nu avem pretenția să spunem că sunt singurii a căror cercetare a meritat toți banii alocați (a se citi tocați), dar putem spune cu trufie că rezultatele colectivului nostru sunt printre puținele care au reușit să ofere o perspectivă clară asupra problemelor societății românești actuale. Din păcate banii n-au ajuns și pentru a putea avansa niște soluții finale la aceste probleme. Dar să vă lămurim pe scurt despre ce este vorba.
Acest material reprezintă un rezumat concis și de bun simț al unui material mult mai amplu, cu multe grafice și statistici, publicat în publicația ISI ”Bouvard et Pécuchet” Medical Review editată sub cupola institutului nostru. Pentru cei interesați de varianta extinsă, le recomandăm să caute articolul cu titlul ”Diagnosis on Romanian contemporary fatal disease”, deși e imposibil de accesat gratis și oricum n-ați înțelege mare lucru din ce am scris noi acolo, pentru specialiști și, mai ales, între specialiști. Așa că, dacă vreți să înțelegeți, citiți acest rezumat scris simplu și clar.
În 2011 255 cercetători de talie locală (unii chiar județeană) coordonați de domnul prof. univ. dr. Alexandru Bagdosar au câștigat un purcoi de bani pentru derularea unei cercetări interdisciplinare (medicalo-sociologico-finanțistă+niște econometrie) care viza crearea unui soft national care să permită diagnosticarea și prescrierea unui tratament adecvat pentru afecțiunile și traumele istorico-financiare care macină trupul tot mai bleg al bietei noastre națiuni. S-a lucrat înțelept pe domenii și problematici, iar după câteva luni de la finalizarea softului, înmagazinarea și prelucrarea datelor colectate, softul nostru a fost testat și au răsărit primele diagnostice. Vă oferim doar câteva exemple:

vineri, 2 octombrie 2015

From Decolonizing Modernization towards Modernifying the Rural - by Ion Matei Costinescu

poză de Dan Gaftone
This summer’s 4th Annual Telciu Summer Conference was titled Beyond East and West: Decolonizing Modernization” and took place June 24-25, 2015. Although the tradition of hosting international academic conferences is an already established tradition in the Transylvanian village of Telciu, this year’s was the first in a planned series of symposia that propose to examine modernity in its various historical hypostases and global iterations. In a manner consonant with the location, next year’s conference will focus on the intertwined themes of “rurality and modernity”. The call for papers, as well as details about a summer school on the same theme designed primarily for undergraduate students, will be publicized at an appropriate time.
        Taking as a point of departure the need to explicate the power/knowledge mechanisms which frame understandings of “modernity” and configure uneven processes of socio-economic modernization, the papers presented this summer encompassed a variety of distinct yet complementary perspectives. These ranged from analyses that focused on the historical and epistemic (re)construction of colonial-type mechanisms and systems to investigations that highlighted the social hierarchies and structural violence inherent in the colonial matrix of power. The latter approach presupposed that this matrix persisted, albeit in modified forms, even after the end of formal colonial rule.
     Considerations of space preclude describing the more than 20 contributions organized around thematic panels. What follows, therefore, is a critical précis and rejoinder to some of the papers presented. These contributions were not selected based on their perceived superior merits, but according to this writer’s academic interests. It is worth nothing, however, that the conference’s overall intellectual level was good though of course not always consistent. These inconsistencies, I would argue, are in themselves revealing, illustrating both the strengths and potential pitfalls inherent in theoretical approaches favoured by the participants. The latter point became evident both in the course of the individual presentations and during the ensuing lively and multi-vocal debates. Consequently, a good place to start our review is Ovidiu Ţichindelean’s keynote address and, which was titled “A Case for Decolonial Romania and Europe”. Therein he outlined the key features of decolonial theory – already sketched in the paragraph above – and worked through some of its practical implications for doing scholarship in and about the above-mentioned geographical areas.

vineri, 25 septembrie 2015

”Radicalul” Papă Francisc

Giotto: Sf. Francisc renunțând la bunurile lumești
Se zice că atunci când a ales numele de Francisc, actualul cap al Bisericii Catolice și-a pus pe umeri povara simbolică a moștenirii Sfântului Francisc de Assisi, întemeietor al ordinului Franciscan sau al ”călugărilor cerșetori”, cum li se mai zice. Despre sfântul în cauză se știe că ”nu era normal” nici pentru acele vremuri ”întunecate” și mistice, după cum le percepe marea majoritate a semenilor noștri. Era mai preocupat de amărâți și boschetari, decât de fel de fel de subtilități dogmatice și precizii teologice, vorbea cu animalele și se ruga, patetic și idealist, cam pentru tot ce mișuna în jurul său. Până și establishment-ul bisericesc al acelor timpuri, profund aristocratizat și ancorat în cele lumești, era un pic cam șucărit de abordarea acestui călugăr adept al sărăciei și simplității, preocupat de ajutorarea semenilor săi și cu o înțelegere nițel diferită a gloriei bisericii și a modelului christic. Doar că ”succesul” de public l-a făcut digerabil și chiar util, probabil și în vederea detensionării unor mulțumiri crescânde care vizau, în special, opulența și abuzurile unei bune părți a ierarhiei bisericești, ce constrata teribil cu mizeria profundă în care trăia marea majoritate a populației creștine.
Dacă-l judecăm pe acest sfânt cu criteriile multor creștini conservatori și neo-conservatori de azi (de toate riturile) l-am putea repede eticheta ”comunist”, un adevărat pericol pentru ordinea naturală a lumii și destul de departe de lucrarea în lume a proniei dumnezeiești. Ca mulți alți sfinți dinainte și de după el, Francisc avea rădăcini nobile, avea în față o carieră de succes, tovarăși de elită, educați, manierați și cu posibilitatea unei înțelegeri superioare a vieții. Însă, spre dezamăgirea familiei sale și, probabil, a altor spirite nobile din preajma sa, pașii i-au rătăcit spre un model creștin mai radical și cam îmbibat de preocupări care astăzi ar putea fi lesne etichetate drept ”socialisme”, ”marxisme”, ”utopisme” etc. Dând cu piciorul statutului social și autodezmoștenindu-se, spre a îmbrăca apoi il saio (zdreanța),  haina sărăciei, tânărul Francisc s-a aruncat direct în mijlocul marginalilor, sărăntocilor și tuturor oropsiților și spiritelor nerafinate, predicând și încurajând milostenia și grija pentru aproapele, în fel și chip. Nu știm ce i-a ieșit din asta, câte suflete a reușit să salveze, dar se poate spune că a hrănit speranțele multor loseri ai acelor vremuri, că i-a alinat, cât de cât și, mai ales, că a lăsat în urmă povara unui model christic reactualizat la standardele medievale. 

vineri, 4 septembrie 2015

Regretabile isprăvi științifico-militare. Scurt eseu despre armele biologice

Credit: U.S. Navy photo by Photographer's Mate 1st Class Kevin H. Tierney

Vă aduceți aminte de armele biologice dezvoltate în Irakul lui Saddam, invocate ca argument pentru intervenția NATO prin două mii și ceva? Același tip de armament, extrem de periculos și cu o capacitate de distrugere ridicată, a fost menționat cu câțiva ani în urmă cu referire la Siria dictatorială, unde era, de asemenea, necesară o schimbare radicală a establishment-ului politic. Cu mai multă vreme în urmă, în timpul Războiului Rece, armele biologice suscitau numeroase discuții, măsuri preventive și mai ales panici, în rândul ambelor tabere. Odată cu intrarea în războiul împotirva terorismului (cu precădere a celui islamist) amenințarea bio-terorismului a devenit una curentă, stârnind îngrijorări și temeri mai ales în rândul experților din Securitate. Într-atât de mari au devenit grijile față de bio-terorism încât inclusiv în România noastră, cea scutită de atacuri teroriste de orice fel, revistele de intelligence ale instituțiilor de profil au publicat în ultimii ani câteva numere dedicate acestei teme, coagulând o colecție impresionantă de platitudini și discursuri panicard-propagandistice, cu un ipocrit ștaif academic.[1] Prin urmare, în rândurile următoare propunem o scurtă incursiune în domeniul armelor biologice, cu accent pus asupra modului în care acestea au fost dezvoltate, testate și utilizate în secolul al XX-lea.
Conform Enciclopedia Britannica, armele biologice sunt agenți producători de boli, precum bacteriile, virușii, ciupercile, toxinele și alți agenți biologici care pot fi folosiți ca arme împotriva oamenilor, animalelor sau plantelor. Utilizarea directă a unor agenți infecțioși sau otrăvuri, împotriva inamicilor este o practică ce a însoțit omenirea încă de la primele măceluri organizate. În multe situații de conflict, bolile au fost responsabile pentru mai multe decese decât toate armele de luptă implicate, dacă punem la socoteală și cazurile în care bolile n-au fost folosite în mod asumat ca arme. Precum armele chimice, radiologice sau nucleare, armele biologice sunt incluse în galonata categorie a armelor de ucidere în masă. De la sciții care-și otrăveau vârfurile săgeților, utilizarea unor animale moarte pentru a infesta fântânile și izvoarele sau catapultarea în cetățile asediate sau în taberele dușmane a unor cadavre infestate cu ciumă sau lepră, până la păturile infestate cu variolă dăruite indigenilor de către ofițerii britanici în timpurile moderne, acest tip de armă care nu discerne între civili și războinici, a fost folosit adesea datorită eficienței demonstrate.
Revoluția microbiologică și armele biologice
Revoluția științifică a atins și domeniul microbiologiei și al bolilor infecțioase și, precum în alte cazuri, o serie de descoperiri și inovații revoluționare, care au contribuit masiv la dezvoltarea medicine moderne și la eradicarea anumitor boli de tristă amintire, au atras degrabă atenția ”specialiștilor în securitate și măcel organizat”. Menționăm succinct câteva inovații care au împins armele biologice de la paradigma ”empirică” primitivă, la cea științifică, modernă. Obținerea în 1876, de către Robert Koch, a primelor culturi pure de anthrax se va impune drept una dintre cele mai temute și folosite arme biologice, fiind bine cotată inclusiv în zilele noastre. Același Robert Koch descoperă în 1883 și agentul cauzal al holerei. În 1907, patologul American Howart T. Ricketts avea să descopere agentul cauzal al tifosului. Descoperirea primului ”vaccin antirabic” de către Louis Pasteur, apoi cel ”antituberculos” de către Robert Koch și confirmarea teoriei vaccinale a lui Edward Jenner au făcut posibile primele vaccinuri și antidoturi care să stăvilească efectul unor agenți biologici care au determinat numeroase epidemii. Louis Pasteur a testat bacteria Salmonella, exterminând șobolani, vibrionul holeric asupra iepurilor și agenții dizenteriei împotriva lăcustelor, pregătind terenul pentru viitoarele utilizări asupra semenilor în contextul ”stării de excepționalitate” specifică războaielor, fără  ca el să fi urmărit un astfel de țel.  Desigur, șirul descoperirilor poate continua, iar însemnătatea lor pentru progresul medicinii trebuie subliniat, doar că, la fel ca și în alte situații, întotdeauna se găsesc câteva creiere preocupate de valorificarea în scop militar a diverselor inovații, precum și situațiile care justifică necesitatea unor utilizări ”alternative” a descoperirilor medicale.

miercuri, 2 septembrie 2015

Despre „Conferințele de vară de la Telciu” - Isaac Ionescu

foto: Luca C. Cosma
La „Conferințele de vară de la Telciu” eu am venit drept spectator. Știam vag despre ele de la Valer Cosma, iar când am aflat că tema e „Decolonizarea modernizării” și se ține la niciun județ distanță, am devenit interesat. Asta pentru că din câte am observat eu în Cluj, conferințele pe teme politico-sociale se țin de multe ori în spații instituționalizate, fără posibilitate de feedback prea mare, și între niște vorbitori care își aduc gravitatea universitară cu ei la pupitru.
Am avut parte de o găzduire foarte primitoare, care includea curtea casei pentru corturi (deși am dormit în mare parte într-un pat extensibil dinăuntru), plus facilități, plus șură (pentru tradiționaliști) și mic dejun inclus (gratis!). Omleta proaspătă, cafeluța și dușul făceau combinația perfectă pentru apetitul conferențiar. De acolo am făcut în prima zi escală până la primăria Telciu, unde cam 10 ore din zi au fost umplute cu rațiune pură.
Având memorie proastă, nu țin minte multe detalii, dar știu că m-a impresionat conferința Fabianei Dimpflmeier, care a luat drept punct de pornire pentru deconstrucția „Celuilalt” și înțelegerea imigrației ca formă de continuă provocare, taman țărmul Italiei, în ale ei „Perspective maritime asupra diferenței”. Emanuel Copilaș a avut o intervenție interesantă, cu tabloul său despre epoca ceaușistă și reflectarea politicii externe în cea națională de-a lungul etapelor (perioada prosperă, austeritatea, etc.). Pavel Baloun a mai fost apreciat pentru istoriile descoperite, dar și rigurozitatea de care a dat dovadă în conferința „Civilizând copilul «țigan»”: ”Școala Țigănească” ca practică colonial în Cehoslovacia interbelică (1918-1938).” În tot acest timp, valurile de căldură cotropeau sala de conferințe mai ceva ca valurile coloniale despre care se discuta – dovadă fiind cele trei ventilatoare amplasate prin cameră. Însă deranjul a dispărut când s-a adus o aerotermă, făcând astfel prilejul pentru discuții mai la rece (în cadrul pauzei, unde sucurile și gustările nu lipseau). Sistemul de dialog – în care după terminarea conferinței oricine putea întreba la subiect – a fost roditor, încât ziua întâi atinsese apogeul disputei chiar spre final, numai bine pentru a lăsa tensiunea acumulată pentru a doua zi. Ovidiu Țichindeleanu a sumarizat și încheiat prima zi.
Sâmbăta s-a derulat diferit, căci autocarul Ligii Oamenilor de Cultură Bonțideni ne-a dus până la biblioteca din Bistrița, unde discuțiile s-au lungit pe dimensiunile încăperii de la etajul doi. Aici l-am remarcat pe David Schwartz, care adusese un subiect organic: reprezentări ale perioadei socialiste în teatrul post-’89, fie producții de stat sau independente – cu alte cuvinte, a enumerat și descris mai multe titluri contemporane care reiterează obsesiile anticomuniste ale mentalului colectiv. Însă cea mai neașteptată intervenție pentru mine a fost a muzicologului Alexander del Tey, care într-o manieră exhaustivă (și parțial criptică, pentru mulți) a analizat implicațiile socio-istorice dintr-o piesă balcanică; cumva, a reușit să lege tritoni, microtonalități și ritm cu relațiile balcano-europene ale secolelor trecute. Cavalcada conferențiară a luat sfârșit cu aprinsa prezentare a lui Szakáts István despre insight-urile organizării unui proiect european într-o țară esteuropeană.
foto: Dan Gaftone
Merită menționată o idee – anume că organizatorul conferințelor, Valer, a ales special satul său natal ca loc de desfășurare a conferințelor, ferindu-se de vreo tendință ispititoare de a le centraliza în metropole precum Cluj sau București. Într-o discuție la care am participat, el a și zis că scopul său este tocmai descentralizarea, crearea unei rețele comunicante care să ne ferească de o prea ipocrită aglutinare a culturii într-un singur loc. Lăudabil gest, și se pare că dă roade. Dacă ediția asta a fost o mini-surpriză chiar și pentru cavalerii Ligii, anul viitor e foarte probabil să fie și mai mare. În orice caz, ce poate fi mai decolonizant decât însăși lovirea de realitatea despre care nu prea se vorbește în marile foruri: satul, periferia, micro-comunitatea, cu modul ei de organizare poate încă neînțeles de orășenii ca mine.
Bineînțeles, chinuitoarea muncă depusă – atât de conferențiari, cât și de auditoriu! – în cadrul zilelor telciste nu s-a lăsat nerăsplătită, ci s-a cuvenit a fi ornată și udată la restaurantul-emblemă local, Hovrea. Acolo, ciorbițe încinse s-au întrecut cu fel de fel de platouri și bufete suedeze, ori pahare de vin sau pălincă, pentru a ne astâmpăra foamea și setea. Ba chiar am avut parte și de un energic moment cultural-folcloric în prima seară din partea flăcăilor și fetelor locale. Iar pentru a încheia în buna tradiție antică a uitării care naște întrebările fundamentale, bairamul a continuat, plin de amețire, la foișorul de la casa la care eram cazați.

Ca notă de final, a fost o experiență faină și sper să ajung și anul viitor. Musai de participat dacă îți dai o licență, un doctorat din domeniu ori te interesează istoriile recente ale colonizării – sau chiar dacă ești un biet ciulitor de urechi ca mine. N-am mai fost vreodată la o tabără axată pe conferințe înainte, dar dacă toate ar fi așa, sunt sigur că am avea mai multe.

vineri, 28 august 2015

Europa creștină și noua invazie musulmană. Câteva reflecții




Europa creștină și noua invazie musulmană. Câteva reflecții

Vă puteți imagina o Europă sau, la o scară mai mică, o Românie fără vreo frică, fără vreun pericol care să planeze asupra lor, coagulând o mare parte din energiile și frustrările populației în jurul unor dezbateri panicardo-apocaliptice? Cel mai recent pericol, în strânsă legătură cu constanta amenințare a terorismului islamic, îl reprezintă valurile de refugiați din Siria, Irak, Afghanistan, Sudan, Libia etc. mânați de avântul disperării spre o Europă prosperă, sigură și tot mai neîncăpătoare (sau pur și simplu neprimitoare). În mod normal cei mai mulți dintre acești năpăstuiți ar fi rămas în zonele de baștină, ducându-și traiul greu sau mai puțin greu, dacă nu s-ar fi trezit cu miliții înarmate și puse pe reorganizat acele societăți prin teroare. Așa că iată-i la porțile orientale ale citadelei europene, urlându-și disperarea după o lungă și riscantă călătorie prin Mediterană, animați de o irațională și periculoasă dorință de a supraviețui și/sau de a-și vedea progeniturile scutite de efectele directe sau colaterale ale conflictelor militare. Pentru mulți dintre semenii noștri care-și slobod angoasele, îngrijorările și opiniile în mediul virtual, cetele de refugiați care forțează granițele țărilor europene pentru a ajunge în prospera și pașnica lume occidentală (pentru că spre acea parte a Europei se îndreaptă majoritatea, nu spre periferia ei estică, nu tare ofertantă), sunt doar un mare nor negru ce stă să dezlănțuie o teribilă furtună asupra senilului continent sau, în cazuri mai radicale, veritabile armate de orci puși pe dezmembrat și terfelit mândra civilizație europeană.
Trei sunt marile direcții de atac, când vine vorba de sublinierea pericolului musulman întruchipat de acești oropsiți fără umanitate:
Creștinismul, componentă fundamentală și definitorie a lumii europene este pândit de o groaznică amenințare, amintind de invaziile musulmane trecute, derulate fie sub stindardul califatelor arabe, fie sub cel al Imperiului Otoman. Musulmanii, ”se știe”, sunt habotnici și dornici să întroneze semiluna moscheiască deasupra patrimoniului architectural occidental și să-și impună obiceiurile barbare în sânul comunităților naïve care-i primesc. 
Locurile de muncă ale europenilor, și așa tot mai prost plătite și puține, iar în cazul occidentalilor, amenințate oricum de valurile de imigranți semi-barbari din estul Europei, vor fi luate cu asalt de hămesiții din Orient, dispuși să accepte condiții mai proaste decât băștinașii și salarii și mai mizerabile. În strânsă legătură cu această temă de bătălie discursivă (cel puțin) intră și chestiunea presiunii asupra sistemelor sociale europene.
Terorismul aferent valului migraționist, pentru că, de asemenea ”se știe” că terorismul reprezintă un specific al islamului și majoritatea acestor musafiri (în special partea masculină tînără și feroce) ascund cel puțin câte cun Kalashnikov (de proveniență incertă), învelit în paginile sacre ale Coranului (selectate în special paginile ce teoretizează Jihadul) sub bărbile și straiele lungi și prăfuite.

miercuri, 5 august 2015

Vanity Left. Privire 100% neaoşă. Pe bune - Edit Szegedi


În iulie 1986, spre sfârşitul convocării,[1] urma să se întâmple ceea ce se zvonea de mult timp şi de care ne era teamă: ofiţereasa ne-a anunţat că în după-masa zilei respective ne vom duce  obligatoriu la control ginecologic. Studentele erau revoltate, unele şi-au exprimat chiar refuzul de a se duce. Unele dintre noi, cele mai tinere şi lipsite de experienţă ne-am dus, nu din curiozitate, ci cu convingerea că odată şi odată tot vom începe să mergem la ginecolog. La ginecolog însă, surpriză: în loc să ne dăm chiloţii jos (sau să-i dezbrăcăm pe un picior), asistenta ne-a spus să ne ridicăm bluzele şi să ne scoatem sutienele, căci va fi o depistare a cancerului la sân. Ne-am aliniat deci în faţa unui medic mai în vârstă care ne palpa, terminând cu unele mai repede, la altele uitând să termine. După ce ne-am întors la cămin şi am anunţat triumfal că nu e control ginecologic, restul studentelor s-au îmbrăcat şi s-au dus la Policlinica studenţească. Ajunsă peste câteva zile acasă, la Braşov, i-am povestit mamei despre control. Mama, asistentă medicală la Maternitatea din Braşov, mi-a explicat că depistarea cancerului la sân se face altfel. De fapt, tot printr-un examen ginecologic trecusem şi noi: nu potenţialii noduli îl interesau pe medic, ci funcţionarea glandelor mamare, adică dacă producem lapte, mai precis dacă am născut de curând.
-          Sigur s-a găsit un nou-născut mort la gunoi şi voiau să ştie cine l-a născut, mi-a zis mama.
Jur pe toate culorile,[2] inclusiv pe non-culorile alb şi negru, că episodul povestit provine din viaţa mea şi nu dintr-un film al Noului Val.
            Atunci când unul dintre participanţii la Conferinţa Dincolo de Est şi Vest: Decolonizare Modernizării a remarcat că filmul Nicolae Ceauşescu: Autobiografie nu conţine referinţe la atitudinea anticolonialistă şi antiimperialistă a lui Ceauşescu, am vrut să-i spun că nu-mi amintesc să fi existat vreo referire la urmările Decretului 770 şi nici la persecuţia homosexualilor. Dar desigur, Decretul le afecta doar pe femeile din România şi, în comparaţie cu marile idealuri ale politicii externe ceauşiste, referirea la Decret ar fi o meschinărie fără seamăn, răuvoitoare şi un indiciu clar al autocolonizării mele, al supunerii mele faţă de privirea occidentală. Şi mi s-ar fi spus, probabil, că în 1966 avortul fusese interzis în mai toate ţările occidentale. Este drept, doar că prezervativul, steriletul sau orice altă modalitate de contracepţie nu deveniseră în niciuna dintre aceste ţări satanice duşmani ai poporului. Mai mult, nici celelalte ţări socialiste nu aleseseră asemenea metode de sporire a populaţiei.
            Oare feministele, care altminteri ţipă misoginism cu orice ocazie, m-ar fi atacat, dacă aş fi adus vorba despre decretul care a afectat viaţa fiecărei femei din România şi dacă aş fi spus, că mă doare în pipotă de anticolonialismul lui Ceauşescu, atâta timp cât a exploatat trupurile femeilor pentru o obsesie politică? Oare imperialismul şi colonialismul pe care l-a combătut în afara ţării, nu a fost practicat pe scară largă în ţară? Colonizarea de după 1989, reală dealtfel, nu este oare continuarea politicii “epocii de aur”cu alte mijloace, altă finalitate şi alţi beneficiari? Dar destul cu asemenea idei heterodoxe. Cine ştie, mă mai aleg cu o fathwa marxistă. Cu blestemele dreptei sunt obişnuită, e timpul să mă adaptez la stilul stângii.

joi, 16 iulie 2015

Despre modernizare și decolonizare la Telciu


 
https://telciusummerconferences.wordpress.com/
Dacă ne gândim la tematica aleasă pentru această ediție a ”Conferințelor de vară de la Telciu”, cred că cu greu se poate găsi o locație mai potrivită decât acest sat de pe Valea Sălăuței. Și o să înșir câteva argumente care-mi vin degrabă în minte. Un prim argument, de ordin istoric, ar fi faptul că Telciu reprezintă una dintre comunele militarizate de către administrația habsburgică în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Iar acest proces de militarizare a văii Someșului a avut o importantă dimensiune colonizatoare, în sensul transformării ”bunilor sălbatici” de la periferia estică a monarhiei, în cetățeni loiali și utili Imperiului Habsburgic. Urmele acestui proces se pot vedea atât în păstrarea vechiului slogan grăniceresc ”Virtus Romana Rediviva” în simbolistica liceului ”George Coșbuc” de la Năsăud (înființat în 1864, după desfințarea regimentului grăniceresc), cât mai ales în mândria locală și în aerele de superioritate ale multor năsăudeni, detectabile în numeroase narațiuni care vor să etaleze identitatea locală.
Pe de altă parte, ”necesitatea modernizării și civilizării lumii rurale” reprezintă una dintre temele majore care bântuie de vreo două sute de ani cultura română și imaginarul politic, marcat de complexul periferiei, al românilor. Așa că poate fi considerată o idee de bun simț să discuți problemele modernizării, colonizării și decolonizării tocmai la periferia periferiei, pentru că cum altfel ar putea fi descrisă lumea rurală în raport cu centrele urbane, decât o periferie internă? Un argument conex acestei idei îl reprezintă necesitatea descentralizării culturii, aspect asumat de ”Conferințele de vară de la Telciu” încă de la bun început, când nu prea aveam habar despre decolonizare dar constatasem obositoarea și tot mai stearpa hegemonie a marilor centre culturale și universitare autohtone. Prin urmare, consider că sunt suficiente argumente de ordin teoretic și ideologic pentru a justifica atât tematica, cât și alegerea locației pentru acest eveniment, dincolo de argumentele de ordin pragmatic (precum obținerea sprijinului financiar) sau emoționale, autobiografice. Tematica decolonizării  poate fi privită și ca o destinație finală la care a ajuns acest proiect cultural după căutări timide și entuziaste, concretizate în cele trei ediții anterioare. Și când vorbesc de destinație finală, mă refer la dorința de a face din trio-ul modernizare-decolonizare-lume rurală fundamentul edițiilor viitoare.

Ediția din acest an reunește la umbra fagilor, clăilor și caselor Barbie (predominat portocalii și verde strident) ale Telciului universitari și cercetători din multe colțuri ale Europei și ale României, iar după titlurile propuse se poate considera că se întrunesc premisele necesare unor dezbateri și discuții strașnice. Toți cei interesați de acest subiect, sau pur și simplu curioși, sunt bineveniți să participle la lucrările care vor avea loc la Telciu și Bistrița în 24 și 25 iulie anul curent. Ca și în anii trecuți, sala de conferințe a Primăriei Telciu găzduiește prima zi de comunicări și dezbateri, iar gazda zilei următoare este Biblioteca Județeană ”George Coșbuc” din Bistrița, recent cooptată în acest proiect. Pentru informații sau detalii legate de acest eveniment, vă stau la dispoziție la adresa de e-mail: valer_cosma@yahoo.com, pe site-ul conferinței sau pe pagina de facebook a evenimentului. A mai rămas o săptămână.

Experții de la periferie. Din nou despre imaginarul politic al românilor



     Se poate spune că volumul din 1852 de Poezii poporale ale lui Vasile Alecsandri a fost un adevărat best seller la vremea respectivă. Sau cel puțin așa putem fi tentați a crede dacă ne gândim că folcloriștii generațiilor următoare au avut surpriza (neplăcută presupun) de a asculta baladele bardului de la Mircești reproduse cu fidelitate de către țăranii de la care ei așteptau variante inedite, și nu pe cele „îndreptate” de către Alecsandri. Mai târziu, odată cu apariția patefonului și a radioului, etnomuzicologii s-au lovit și ei de probleme similare: nu de puține ori, țăranii cărora li se cerea să cânte melodiile pe care ei le îndrăgeau cel mai mult, cele mai apropiate de inima lor, reproduceau cu încredere una dintre romanțele ce fuseseră celebre în vremea tinereții lor (unii chiar păstrau acest gen de melodie pentru final, ca o pièce de résistance, pentru a-l impresiona pe cel ce efectua culegerea).

     Introducerea de mai sus poate părea gratuită, deoarece nu despre culegerile de folclor, fie el literar sau muzical, vreau să vorbesc în continuare, dar e un bun exemplu pentru ideea pe care vreau s-o discut în contiunuare: cum cunoașterea elitelor referitoare la clasele populare (sau, la fel de bine, cunoașterea pe care țările „civilizate” o proiectează asupra celor pre-moderne) este însușită și interiorizată de către acestea din urmă, care ajung să rămână astfel circumscrise unui spațiu dinainte stabilit de către cei ce dețin puterea. Demersul meu e de fapt o nouă tentativă (pe prima o găsiți aici) de a (-mi) explica reacția unei bune părți a populației și a majorității ziariștilor, politicienilor și a „intelectualilor” la recentele evenimente care au adâncit și mai mult criza în care Grecia se zbate deja de câțiva ani. Revin asupra acestui subiect deoarece, dincolo de deontologia jurnalistică sau de probitatea intelectuală care au fost călcate consecvent în picioare în media românească (între care 22 și Hotnews reprezintă, probabil, nivelul cel mai de jos la care se poate ajunge, unde publicistica, eseul, sau orice alt gen, au fost înlocuite cu denunțul și invectiva), ocările „elitei” noastre la adresa guvernului Tsipras au, din păcate, consecințe profunde (și nefaste în același timp) în imaginarul politic al românilor.

     Curiozitatea mi-a fost trezită de repeziciunea și conștiinciozitatea cu care media românească și corifeii săi au preluat, fără cea mai mică urmă de reflecție critică, argumentele creditorilor (Troika) și s-au grăbit să le perpetueze și chiar să mai pună și ceva de la ei, să le simplifice și să le radicalizeze așadar (pentru a nu fi nedrept, trebuie să recunosc că au fost și personaje – Cristian Pârvulescu într-o dimineață la RFI, dacă bine-mi aduc aminte - mai moderate, care au fost dispuse să privească problema din mai multe unghiuri, dar acestea, după cunoștințele mele, au fost puține). Asta în timp ce publicații străine respectabile, și fără vreo înclinație spre stânga, sunt dispuse să ofere un tablou mult mai nuanțat, care însă nu apucă să răzbată până la noi. Intelectuali și jurnaliști de la noi se simt deopotrivă datori să salveze Europa din derivă (asistențială, socială, socialistă, etc.) și pentru asta se prezintă drept încarnarea „principiilor” sale, fiind mai catolici decât Papa (care e oricum un comunist), mai neoliberali decât Friedman și mai părtinitori decât colegii lor din Vest. Este explicabilă degradarea reperelor culturale ale țăranilor peste care se rostogolea nerăbdătoare modernizarea la începutul secolului trecut, dar care ar fi explicația pentru mimetismul ignorant și rău voitor a formatorilor de opinie de la noi? Răspunsul simplu și scurt ar fi slugărnicia interesată care, nu-i așa?, l-a caracterizat pe român dintotdeauna. Însă acest nivel al explicației nu ne poate spune prea multe, pentru că resorturile slugărniciei noastre sunt mult mai profunde decât cele sugerate de o superficială psihologie populară și au de-a face (cred) și cu relațiile de putere în care s-a cristalizat viața politică a României moderne.

     Primele scăpărări ale conștiinței noastre naționale s-au datorat contactelor pe care elita noastră le-a avut-o cu Occidentul, iar în constituirea idealului național românii au avut ca model tot pe vecinii de la vest, fie ei francezi sau germani. Însă, în afara diferitelor teorii ale națiunii pe care le-a asimilat, intelighenția română a luat contact și cu un anumit tip de cunoaștere, deja format la momentul în care pașoptiștii noștri își făceau studiile la Paris, care reunea experiențele întâlnirii Occidentului cu Celălalt, fie el amerindian, chinez, african sau persan. Prin călătorii, negoț, misiuni diplomatice sau de evanghelizare, țările civilizate ale Europei produseseră deja un corpus consistent de informații referitoare la culturile extra-europene, consistent dar, în același timp, unidirecțional. Această grilă europo-centrică de cunoaștere, ranforsată și de diferite filosofii ale istoriei (de la Vico la Hegel), a fost aplicată cu consecvență de un Occident expansionist în care se consolidau diferite imperii coloniale. Cunoașterea Celuilalt a mers mână în mână cu expansiunea piețelor comerciale și a sferelor de influență politică a acestor imperii coloniale, iar această cunoaștere a devenit inevitabil un mecanism de legitimare a expansiunii europene. Aflată în vârful de lance al evoluției Istoriei, Europa nu numai că producea un anumit tip de cunoaștere, dar îl și impunea totodată coloniilor sale (și, în general, țărilor în curs de dezvoltare), acreditând-ul ca fiind singurul legitim.

     Era inevitabil ca și spațiul românesc să fie inclus în preocupările științifice (și nu în ultimul rând politico-economice) ale Europei Occidentale, care nu numai că are deja format un set de cunoștințe asupra acestui spațiu (prin scrierile călătorilor, diplomaților, militarilor, muzicienilor ș. a.), dar oferă în același timp și instrumentele necesare rafinării acestor cunoștințe. Însă, în afară de cunoașterea riguroasă/științifică, o cunoaștere populară se răspândește în Occident prin intermediul romanelor/jurnalelor de călătorie, unele de o deosebită popularitate, scrieri care au permis nașterea și perpetuarea unor serii de stereotipuri și imagini standard prin care românii, laolaltă cu restul est-europenilor, erau descriși. Stereotipuri și clișee pe care, dacă nu le știți deja, le puteți lesne bănui: primitivism, sărăcie, violență, mizerie, lene, dar și, pe alocuri, bunătate, ingenuitate sau creativitate. Tot acest amestec de preocupare științifică și divertisment popular a constituit o grilă prin care Occidentul modern a cunoscut Estul (proces descris în lucrările deja clasice ale lui Larry Wolff și a Mariei Todorova) și cu care Estul, la rândul său, a ajuns, într-o proporție discutabilă, să se identifice.

     Acest tip hegemonic de cunoaștere a devenit, pentru elitele românești, nu numai un model la care ele au ales să se ralieze, dar, ceea ce este mai important, un model care, odată îmbrățișat, le conferea legitimitate, atât în interiorul țării cât și în exteriorul vestic. Țările Române nu erau lipsite de alternative politice în secolul al XIX-lea, însă modelul statului națiune a prevalat aici ca peste tot în Europa la acea vreme, intrarea în modernitate realizându-se pentru noi prin internediul statului-națiune. Astfel, discursul Occidentului, cu tot cu clișeele și stereotipurile sale de proveniență colonială, a fost însușit și etalat de intelighenția noastră ca probă a parcursului modernizator al țării. Pentru a explica permanentul ecart dintre Noi și Ei, s-a apelat cel mai adesea la bagajul consistent de idei preconcepute care făcea din români (în special din țărani) niște necivilizați, ignoranți, îndărătnici la schimbare, lipsiți de spirit antreprenorial, coruptibili, hoți sau leneși, fără a se chestiona viabilitatea grilei (și a relațiilor de putere din spatele acesteia) prin care erau interpretate realitățile sociale românești. De fapt, pe toată existența României ca stat național, elitele politice au folosit în permanență „ready made-ul” Occidental ca instrument de investigare și guvernare, dovedind o pliere aproape desăvârșită pe contururile acestuia. Modelele alternative propuse în acest răstimp au fost puține și cu o eficiență discutabilă, dacă nu chiar autodistructive: critica junimiștilor la adresa „formelor fără fond”, derapajele fasciste din perioada interbelică sau protocronismul comunist. Am putea spune chiar că tocmai eșecul acestor modele alternative (naționalismul extrem, dictitura comunistă), a conferit o și mai mare legitimitate canonului Occidental și a condiționat în același timp (și continuă încă să condiționeze) ascensiunea politică sau socială de aderența la acest canon. Rezumând (și simplificând, bineînțeles), putem spune că românii, fie ei elite sau plebei, au o tradiție destul de îndelungată de a judeca lucrurile după un sistem făcut de alții pentru ei.

     Slugărnicia de care vorbeam mai sus își lărgește semnificațiile și devine astfel mijloc (legitim?) de legitimare în plan politic, social, academic ș.a.m.d. Sunt mult prea celebri deja o întreagă generație de filosofi, istorici și gânditori care și-au făcut din „apărarea” valorilor statului de drept și din anti-comunism o adevărată cauză și care au câștigat prim-planul (și nu numai) vieții publice printr-un anumit tip de discurs (anticomunism prezidențial, după o reușită exprimare întâlnită de curând nu mai știu pe unde). Tocmai preluarea fără prea multe nuanțe a discursului dominant le-a asigurat acestora legitimitatea și popularitatea, și nu o prestație academică sau intelectuală consistentă și de o valoare incontestabilă (așa cum găsim, de exemplu, la Adrian Marino, care a rămas însă, chiar și după ’89, un marginal). Aderența la cunoașterea hegemonică perpetuează și astăzi aceleași relații de putere care i-au dat naștere, acelea de tip colonial. Atâta timp cât nu va exista un mod alternativ de a accede la putere (politică, financiară, intelectuală, artistică), un discurs care să conteste legitimitatea și eficiența celui deja înrădăcinat, ne vom munțumi să operăm în continuare, fără rețineri critice, într-un cadru prestabilit (de alții), în care tot ceea ce îi depășește limitele e fie nedemn de discutat, fie o amemimțare (de sorginte rusă) la adresa umanității și a armonioasei sale alcătuiri neoliberale.  

     Însușirea discursului legitim ca rampă de lansare în câmpul puterii legitime (ca să folosim termenii lui Bourdieu) e valabilă peste tot, inclusiv în media și zone ale politicului care vor cu orice preț să discrediteze politicile anti-austeritate ale guvernului Syriza. Însă acest discurs legitim pare că s-a redus (așa parțial și trunchiat cum era deja) la o serie de stereotipuri sterile și de etichete fără nicio valoare care au inundat spațiul public, răspândite de o serie de personaje (Guran, Mândruță ș.a) populare și simptomatice pentru o societate care, din motive ce nu pot fi aici discutate, nu a creat discursuri alternative la cel impus prin dominația Occidentului și preluat fără ezitare atât de către elite cât și de către mase. Emularea indistinctă a Occidentului a căpătat noi dimensiuni odată cu alegerea unui președinte „neamț” în dauna unuia marcat de toate tarele esticului: lene, minciună, corupție, incompetență. Imaginarul politic al românilor (inclusiv al băieților simpluți dar foarte vocali din presa autohtonă) pare a fi condamnat, cel puțin momentan, să opereze cu același set de termeni proveniți din procesul de consolidare a supremației vestice, îngrămădind laolaltă crâmpeie de economie-politică, judecăți de valoare, etaloane morale, și clișee etnice/naționale/regionale. De ce ar încerca să devieze de la traseu (sau măcar să-l chestioneze), dacă parcursul lui îți asigură „integrare” europeană, apariții publice sau măcar credibilitate în cercul amicilor de bere?

Comentarii

Translate this blog