Treceți la conținutul principal

Meditaţii groningeneze


Să mergi în Olanda şi să nu vizitezi Amsterdamul! Poate părea nepotrivit, dar sporeşte şansele de a vedea, intui câte ceva din societatea olandeză, dincolo de clişee şi reclame. Amsterdam, chintesenţă a Olandei turistice, Paradis al fumătorilor ilegalişti, înlesniri oficiale pentru libertinaj sexual, şi, bineînţeles, pentru unii urbea lui Rembrandt şi Spinoza şi a altor oameni de seamă. Şi cu asta, în graba zilnică, am etichetat sumar Olanda. Şi totuşi, ne încăpăţânăm şi urcăm înspre nord, spre tărâmuri şi citadele mai puţin mediatizate, crescând semnificativ şansele să vedem câte ceva din orizontalele plaiuri batave. Pe mine, cărările m-au dus în nordicul orăşel Groningen care are ca temei pentru vizibilitate internaţională viaţa universitară. Ca în majoritatea orăşelelor olandeze (şi nu numai) bicicletele împânzesc străzile izgonind mare parte din autovehicole înspre periferie. Oameni politicoşi, patrimoniu bine întreţinut şi un centru universitar de anvergură internaţională unde a predat şi istoricul român Ioan Petru Culianu înainte să preia catedra de istorie a religiilor din Chicago. Tihna unui astfel de oraş, aerul tineresc conferit de procentul masiv de studenţi, dintre care mai bine de jumătate străini, fac din Groningen un loc primitor.
Paşii şi curiozitatea m-au dus la un anticariat de pe fosta stradă evreiască unde am avut bucuria să recunosc acordurile tânguitoare ale unei cetere maramureşene menită să amplifice atmosfera de rai borgesian. „Emoţia artistică transcende graniţele politice, culturale şi etnice” avea să-mi spună după ceva timp anticarul discutând despre slăbiciunea lui pentru muzica celor din centrul şi sud-estul Europei. O colecţie generoasă de discuri cu muzică tradiţională sârbească, ţigănească, românească, evreiască, ungurească etc. ocupa un raft din spatele tejghelei.
„Din păcate memoria noastră e vulnerabilă şi ne trezim iarăşi fascinaţi şi atraşi de vârtejul discursurilor vindicative ce vizează denunţarea unui rău întruchipat de celălalt, de alteritate” a continuat dl. Theodor, vorbind de ascensiunea extremei drepte în preferinţele bravilor cetăţeni batavi, apărători ai gliei strămoşeşti în faţa invaziilor migratoare. Interesat de acest fenomen considerat până mai ieri ca un aspect tipic al ţărilor din fostul lagăr comunist, l-am rugat să-mi detalieze puţin. Mesajul extremiştilor olandezi denunţă în primul rând pericolul reprezentat de comunitatea musulmană considerată incompatibilă cu spiritul de toleranţă caracteristic naţiunii batave. Adică, discursul lor denunţă faptul că intoleranţa faţă de căsătoriile homosexuale, drogurile legale, prostituţie legalizată etc, „caracteristică” lumii musulmane, contravine principiului de toleranţă ce defineşte societatea olandeză. Bineînţeles că mai sunt şi alte teme, dar aceasta e tema de bază. Inevitabilă apare comparaţia cu discursul extremist din alte spaţii geografice, ca de exemplu: Serbia, Ungaria, Rusia sau România, unde reprezentanţii aceluiaşi curent defensiv-autohtonist denunţă pericolul întruchipat de celălalt, de alteritate (etnică, sexuală, religioasă etc.). De multe ori în discursurile legitimatoare şi îmbolditoare aceste formaţiuni dau ca exemplu reuşita şi „firescul” unor formaţiuni similare din alte ţări, „mai avansate”. Încercam să îmi imaginez corifei ai extremei autohtone proferând discursul dreptei batave, ce ziceţi? Doar ca exerciţiu de imaginaţie.
Concluzia personală este că „duşmanii” şi „pericolele” există peste tot, în orice timp şi context. Se vor trezi tot timpul denunţători ai răului întruchipat de alteritate, în numele ideii de normalitate, sau, după cum se vede, al ideii de toleranţă. Şi ce e mai grav, vor avea aderenţi, mulţi dintre ei oameni fără rea-voinţă. O altă concluzie, sau mai precis temă de meditaţie, ar fi faptul că, pornind de la ideea sincronismului, n-ar fi exclus ca într-o etapă viitoare a societăţii autohtone, când raportarea la alteritatea etnică şi sexuală se va detensiona, discursul extremist autohton să se revigoreze pe model batav. Nu? Ura şi excluderea sunt tentaţii constante, precum şi misionarismul în numele salvării.

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Comentarii