Decrescendo despre nimiciri și salvări


           

Hegesias Cirenaicul a ales să sfârșească din această viață alegând calea nehrănirii. Nu înainte de a scrie o carte cu titlul Moartea prin înfometare, care se pare că l-ar fi reunit dincolo cu o parte dintre cititorii săi; iar Ptolemeu al II-lea, Filadelful, rege atunci peste țara Egiptului, pentru a stăvili exodul întru nimicire, nu a mai îngăduit răspândirea plăgii scrise. De atunci, conținutul cărții s-a pierdut acoperit și ascuns de tot ceea ce amenința. Acea carte era, totuși, despre neatingerea fericirii și în ea s-au conturat firav ultimele ecouri ale acelor spuse în vechiul înțeles, în logos, în poveste, în relatare, în relație, în proporție, în calcul, în explicație, în justificare, în argument, în regulă, în ceartă a sufletului cu el însuși, în narațiune, în spusă, în lege, în destinație. Și trebuie să ne imaginăm că regele Egiptului a făcut un bine, iar fiecare ar tinde să facă la fel cu orice asemenea gând sau scriere. Și nu mulți vor putea face asta până nu vor fi trecut de hotarul alegerii: nimicire din naștere.
           
            

Sursă: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Ancientlibraryalex.jpg

Eroii vechii Elade se visau în van nemuritori prin propriile fapte, pentru că umbrele lor tot au ajuns să viermuiască în hades, doar din când în când amintirea și sângele oamenilor oferindu-le câte un licăr de existență. Pe acea cale au rătăcit și cohortele de autori care și-au imaginat opera în vecie. În această lumină, sinuciderea creatorului prin distrugerea creației se găsește poate printre cele mai apăsătoare forme de auto-anihilare. Dificultatea acestui act, neimaginabil în condiții de liniște spirituală, vine din faptul că, atunci când este realizat, se ajunge la strivirea singurul lucru din noi care ar putea trăi dincolo de mărginirea noastră fizică. Să-l privim pe Gogol, după ce un preot l-ar fi împins să-și ucidă nemurirea, cum își pierdea căutătura în vâlvătaia sufletelor moarte...

Sursă: https://cdni.rbth.com/rbthmedia/images/web/en-rbth/images/2014-06/big/gogol_468.jpg


Prin trădare a fost salvată călăuza infernală a lui Dante. Vergiliu, înainte de a se înfățișa înaintea lui Pluton pentru cântărire, a vrut să distrugă Eneida, să se sinucidă la fel cum o va fi făcut-o Gogol mai târziu, dar, spre deosebire de acesta din urmă, a fost salvat de apropiați, de Lucius Varius Rufus și Plotius Tucca sub ordinul lui Augustus. Aceștia n-au dat sulurile focului: nu l-au mai dat înapoi pe Vergiliu pe care-l cunoaștem noi lui Vergiliu care asculta deja șoaptele neantului.
           
Sursă: https://www.wikiart.org/en/gustave-dore/pluto-and-virgil
     
În așa-zisul veac al luminilor, autorii încă își salvau copiii abandonându-i la porțile anonimatului și pseudonimiei. Și astfel ascunderea, înstrăinarea și uitarea deveneau în pași greu de auzit unelte soteriologice.

            Sursă: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:William_Fettes_Douglas_-_The_Bibliophilist%27s_Haunt_or_Creech%27s_Bookshop.jpg

           


Cîteva modeste propuneri




S-o spunem pe șleau, o bună parte din multiplele probleme pe care le întîmpină societatea autohtonă sunt cauzate direct sau indirect de cei vîrstnici despre care știm cu toții că „au trăit o mare parte din viață în comunism.” Dintre aceștia, cei mai dăunători sunt bătrînii ne-intelectuali și cei dependenți de pensie sau ajutoare sociale, pe care știm cu toții cine le măresc sau promit că le măresc ca să-i mituiască și să-i țină captivi. Aceștia sunt armata de fanatici a știți voi cui, din spatele televizoarelor ce merg NON-STOP pe Antena 3 sau România TV. Aceștia sunt armata de fanatici ce merg conștincios la vot și pun ștampila pe știți voi cine, distrugînd viitorul tinerilor, adică al celor care muncesc și-i duc în spate, plătindu-le pensiile și asistența medicală + diferitele gratuități cu care-i mituiește statul încă prea comunist. Unii dintre ei, după cum bine știți, sunt foști torționari, foști angajați, în diferite funcții, ai regimului comunist. Oricum, majoritatea sunt foști comuniști cu acte în regulă și, deși uneori nu o recunosc, încă au convingeri profund comuniste și nu le place democrația, libertatea și economia de piață. Sau nu o înțeleg. Pe cei mai mulți dintre ei îi vezi stînd la cozi la mici, bere, fasole cu ciolan și alte pomeni care se dau de ziua națională, în campaniile electorale sau cu alte ocazii în care se manifestă impulsurile populiste ale statului și ale știți voi cui. Mulți dintre ei nu au pic de demnitate și se vînd la preț de nimic. Și mulți o fac cu tupeu, conștientizînd deplin consecințele gestului lor, după cum reiese din formula „știm că fură, dar măcar ăștia ne mai dau și nouă cîte ceva”, trîntită ca răspuns oricui încearcă să-i lămurească că e greșit și iresponsabil ce fac, că sunt lucruri și valori mai importante decît cîteva sute de lei în plus la pensie. Sunt cei obișnuiți să li se dea, să aibă un tătucă care să le poarte de grijă și incapabili să priceapă că fără trecerea la meritocrație și la asumarea răspunderii individuale, societatea nu poate progresa. Sunt cei cărora indicii de performanță nu le spun nimic iar despre leadership au o înțelegere total greșită, confundîndu-l cu dictatura și comunismul.
       Știu, sunt bunicii multora dintre noi, trebuie să încercăm să-i înțelegem și să-i acceptăm așa cum sunt, dar ei fac asta cu noi? Nu prea. Pe ei nu îi interesează că prin deciziile și acțiunile lor ne influențează nouă viitorul, că oricum ei nu mai au de muncit, de dus greul, de construit o carieră, de luptat pentru un viitor mai bun și mai corect. Ei pot ridica din umeri, că mai au puțin, fără să le pese că ne distrug nouă viitorul. Nu am nicio problemă cu bătrînii, unii îmi sunt chiar simpatici și unii, mai ales cei cu o educație mai solidă și mai deschiși, pricep cum stă treaba și fie ni se alătură, fie își văd de treaba lor. Îmi place, de exemplu, foarte mult de domnul Șora, care ar trebui să fie un model pentru toată lumea. Și el a trăit aceleași vremuri, aceleași experiențe, dar este o personalitate puternică, deschisă și tînără în spirit, capabil să se adapteze vremurilor, dovadă că a trecut prin atîtea. A fost și el comunist și ministru în primul guvern FSN, dar a trecut peste. Și-a dat seama că e greșit. Desigur, l-a ajutat mult educația, dar e o dovadă că se poate, ceea ce face și mai greu de înțeles încăpățînarea altor vîrstnici.
      Chiar și așa, putem să-i mai suportăm o vreme, dar unii dintre ei au devenit agresivi, isterici. Și nu mă refer doar la cei care merg la mitingurile anti-DNA, anti Johannis organizate de știți voi cine, unde urlă fel de fel de slogane și conspiraționisme auzite la RTV și antene. Sunt plătiți, desigur, își mai completează și ei veniturile cu un mic ciubuc, cu un ceai cald servit în stradă, nu la Green Hours sau Rendez-Vous. Mă refer în principal la cei care au ajuns să hăituiască protestarii, să-i jignească și chiar să-i violenteze, ducînd, din păcate, la regretabile incidente, care, totuși, sunt de înțeles în așa surmenaj. Știți la ce mă refer, așa că nu mai reiau povestea cu bătrînul agresiv agresat de un protestatar în Piața Victoriei. Tensiunile escaladează și provocările se intensifică, așa că nu ar fi de mirare să vedem curînd grupări de pensionari, foști securiști sau nu, plătiți să provoace și să agreseze tinerii, ca să-i determine să cedeze nervos, să reacționeze. Sunt tactici de guerrilă bine cunoscute comuniștilor și sunt puse în practică de fanatici iar scopul este atît compromiterea mișcării #rezist, cît și radicalizarea celorlalți pensionari fanatizați seară de seară în fața televizorului. În fața unor astfel de agresori sau contingente de agresori nu putem rămîne indiferenți, cu atît mai mult dacă avem în vedere că, astfel de indivizi sunt „din acel film care ne bântuie de mai mult de 70 de ani,” după cum bine remarca pe facebook istoricul Bogdan Jitea, care a reușit să observe cu finețe paralela dintre reacția bătrînului agresiv de ieri și torționarul Vișninescu, atunci cînd li se pun întrebări în fața camerei de filmat. Redau aici scurta sa analiză:

Văd că până acum n-a făcut nimeni vreo paralelă între individul nervos din Piață și Alexandru Vișinescu. În ambele cazuri avem de-a face cu același tipar comportamental, cu aceași formă de violență de limbaj și fizică, cu același dispreț de a-i privi pe cei care ies din normă. Unul dă cu rucsacul, celălalt direct cu pumnul. Unul e mai tânăr și-și atinge ținta, celălalt o ratează, că nu mai e la fel de agil ca-n tinerețea lui, când zdrobea oase de „huligani” și de „derbedei”. Doi bătrâni acriți și resentimentari, pentru care ura față de ceilalți e impregnată atât de adânc, încât o vor lua cu ei în mormânt.
p.s. - în primul moment în care am văzut înregistrarea din PV, aș fi putut să jur că-l recunosc pe bătrân dintr-o filmare de pe Recorder de la înmormântarea lui Iulian Vlad. Poate că m-am înșelat, însă individul e de acolo, din acel film care ne bântuie de mai mult de 70 de ani.”

După cum observa și autorul menționat mai sus, aceștia nu mai sunt la fel de agili ca-n tinerețe, cînd zdrobeau oase de „huligani” și de „derbedei” sau cînd susțineau activ și/sau pasiv un regim care făcea așa ceva. Ceea ce e un avantaj remarcabil însă cu un incredibil potențial de capcană. Nu vă lăsați păcăliți de imaginea lor de oropsiți neputincioși și neajutorați. E o slăbiciune pe care nu vor ezita să o folosească împotriva voastră cînd este vorba de un conflict direct. Ca să fiu mai specific. Cîți bătrîni ați văzut plimbîndu-se prin piețe, pe străzi sau cu autobuzul (gratuit!!!) fără să aibă o plasă sau un rucsac la ei? Vă zic eu. Foarte, foarte puțini. Nu v-ați întrebat vreodată de ce multe dintre persoanele vîrste, „neajutorate”, care cară plase după ele prin scările de bloc sau autobuze, reacționează nervos (chiar agresiv, uneori), cînd un tînăr dorește să le ajute, să pună mîna? Sandi Matei, protestatarul agresat ieri, dar care a reușit să reacționeze în timp util, făcîndu-l knock out pe agresor, spune clar în interviul acordat lui Tolontan: „Îmi spărgea capul dacă mă nimerea. Vreau să vă mai spun ceva. Avea ceva tare în rucsac.” Așa că mare atenție la rucsaci și plase.     
     În acest context, fără a o lungi, ce-i de făcut?
     Desigur, ideal ar fi ca votul să fie limitat doar la categoriile de vîrstă active, cele care duc în spate prin taxele și contribuțiile lor societatea și care au o educație adecvată care să le permită să înțeleagă democrația și viața politică. Dar în contextul de față este naiv și contraproductiv să visăm la așa reforme, prin urmare, trebuie acționat strict în prezent. Pe scurt, cîteva propuneri modeste în vederea organizării rezistenței în contextul escaladării provocărilor și agresiunilor.
Partea ușoară, gestionarea relației cu vîrstnicii familiari, deci, previzibili într-o oarecare măsură.
1. Cei care aveți bunici sau părinți cu convingeri comuniste sau pesediste (știu, e același lucrur, dar pentru mai multă claritate formulez așa), închideți-i în casă pe durata protestelor, dați-le somnifere sau puneți-le Cantarida în ceai.
2. Pentru dez-radicalizarea lor, dacă nu mai merge cu explicații logice și argumente (știm din proprie esperiență că nu prea merge), amenințați-i că plecați din țară din cauza lor, că nu o să vă mai vadă și că nu o să-și vadă nepoții. Nu o să vă imaginați cum poate funcționa acest mod de lucru, cu nițică persuasiune și rezistență la șantajul lacrimogen din partea lor. Ziceți-le că vă distrug viitorul, că din cauza lor și a deciziilor lor sunteți praf și aveți un job prost plătit. Nu o să le scoată comunismul din cap, dar pe mulți îi va ține acasă în ziua votului.
3. Pentru a combate spălarea pe creier prin antene și România TV, dacă programul vă permite, petreceți cît mai mult timp cu ei și schimbați canalul. Nu puneți pe DIGI sau pe alte canale care informează corect și combat fake news-urile și propaganda antenist-rtevistă, că provocați tensiuni inutile. Procedați cu tact, mutînd pe canale neutre, gen Etno TV, Favorit TV sau canale de filme. Apoi, luați-i prin învăluite, povestind despre relația bună pe care nu știu ce coleg/ă al tău o are cu părinții și bunicii săi, cum se înțeleg ei bine, cum merg la proteste împreună, cum condamnă seară de seară, la gura sobei/lîngă calorifer comunismul și pe urmașii săi. Zi-le că dintotdeauna ai visat și tu la așa părinți și așa relație. Zi-le că ai vrea să-i vezi mai des, dar ți-e greu în așa context tensionat și că te doare sufletul să vezi în ce-i transformă fanatismul.
4. Încearcă să tragi cu urechea la ce discută cu vecinii sau alți colegi de generație. Încearcă să-i tragi de limbă, să vezi dacă nu cumva li s-au făcut diferite propuneri, dacă nu au fost deja recrutați de statul capturat sau de geva grupări radicale de pensioari. În multe cazuri, îi poți opri înainte să fie prea tîrziu și să ducă lucrurile prea departe, trezindu-se prinși într-o spirală a violenței din care cu greu mai pot fi extrași. Mare atenție la celule revoluționare de cîte 3 (pentru detalii, vezi Demonii lui Dostoievski), care sunt coagulate și fanatizate prin înfăptuirea unei violențe în comun. Numără persoanele care intră la povești în bucătărie sau care se adună pe băncile din fața blocului. Le zîmbești amabil și, dacă te întreabă, te prefaci dezinteresat de proteste. Zici că ai mult de lucru, că nu ai vreme cu prostii din astea.
Partea mai grea, gestionarea relației și a tensiunilor cu vîrstnicii necunoscuți, așadar imprevizibili:
1. Evită să umbli singur/ă în zonele în care știi că se aciuiază astfel de persoane, mai ales cele mai ferite, gen parcuri, scări de blocuri, alei. Dacă, totuși, se întîmplă să treci prin astfel de locuri, ia cu tine un cîine. În general, vîrstnicilor le e frică de cîini și-i enervează gălăgia pe care aceștia o pot face. Și neapărat spray cu piper sau bîtă de baseball la îndemînă.
2. La piață, mare atenție cînd cumpărați produse de la vîrstnici. Poate suna exagerat, dar în contextul ăsta te poți aștepta la orice. Mai ales din partea celor care vin cu produse agricole din anumite județe ale țării, adevărate bastioane ale corupției și corupților.
3. Ocoloește grupurile de vîrstnici care vociferează și nu-ți face drum prin preajma farmaciilor cînd se dau compensate. Nu te duce singur/ă în locurile în care se mai dă cîte ceva de pomană pentru că acolo poți da peste cele mai radicalizate elemente.
4. Dacă, din diferite motive, circulați cu autobuzul sau alte mijloace de transport în comun, caută să stai în preajma celor de vîrstă apropiată, stai în picioare și nu te ciondăni pe locuri. Deși poate să-ți pară relativ sigur autobuzul, nu știi niciodată ce te poate aștepta în stație, la coborîre.
Desigur, lista e deschisă și oricine are idei de îmbunătățire a ei, poate adăuga alte soluții. Important este să rămînem uniți și să răzbim și prin această încercare, mai ales că acu 3 zile a fost ziua națională, cînd am celebrat Marea Unire și eforturile+sacrificiile făcute de înaintașii noștri.

Țuhaus sau despre drepturile și viața celor de după gratii




Țuhaus, cu și de : Vlad Bălteanu, Mișa Dumitriu, Alexandra Horghidan, Andrada Lăutaru, Lorand Maxim, Alexandru Potocean, Andrei Șerban, Alexandra Voivozeazu
producători: Reciproca, Asociația ADO, MACAZ Teatru Bar Coop

Articolul 22 din Constituția României specifică următoarele:
1. Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.
2. Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau tratament inuman ori degradant.
3. Pedeapsa cu moartea este interzisă.

Există, totuși, în România mii de cetățeni în cazul cărora aceste drepturi nu sunt respectate: bolnavi psihic, bătrîni, persoane fără adăpost, copii din centrele de plasament, angajați full time ce trăiesc sub pragul sărăciei etc. Pe lîngă aceștia, există o mare categorie în privința cărora o bună parte din societatea activă, zgomotoasă și preocupată de respectarea legilor, a drepturilor și a principiilor statului de drept, consideră că nu merită/nu e necesar să le fie respectate drepturile constituționale. Aceștia sunt pușcăriașii, categorie tot mai consistentă de cetățeni români, a căror cerințe vizînd condiții decente de detenție și protestele recente (2016) inițiate în acest sens, au stîrnit disprețul și furia punitivă a unui număr mare de cetățeni activi. A pretinde condiții decente de detenție stîrnește nu doar reacții whataboutiste de genul „la noi se moare în spitale, iar tu nu mai poți de grija unor pușcăriași,” ci și predici nesfîrșite despre cum aceștia nu merită nici condițiile actuale, trebuind schingiuți sau măcar ținuți în mizerie și foamete, pentru „a se învăța minte.” Nu că nu ar fi deja așa în multe penitenciare.
        În România se încalcă sistematic drepturile acestor cetățeni, o spun numeroase rapoarte și o dovedește lungul șir de procese pierdute la CEDO în fața deținuților „reclamangii”. O spune și faptul că la sfîrșitul lunii aprilie, CEDO a suspendat judecarea dosarelor care denunță condițiile inumane din închisori pentru o perioadă de șase luni, pentru că acestea sunt repetitive, derivînd dintr-o problemă sistemică, și ar duce la plăți de milioane de euro daune de către statul român. Însă, în această perioadă statul trebuie să prezinte un plan clar și coerent de măsuri pentru rezolvarea acestor probleme. În acest sens, dacă proiectul de grațiere a unor categorii de deținuți a eșuat în debutul acestui an, datorită protestelor de stradă, în Octombrie a intrat în vigoare Legea 169/2017, a recursului compensatoriu, în baza căreia se scad cîte 6 zile de închisoare pentru fiecare 30 de zile de detenție în condiții improprii, ceea ce a dus la eliberarea deținuților fără niciun fel de selecție în funcție de condamnări, cei cu pedepsele cele mai grele fiind principalii beneficiari. Prin aceasta, statul a admis oficial că deținuții sunt închiși în condiții necorespunzătoare și în afara normelor minime de tratament carceratoriu uman. În fapt, această situație a fost recunoscută de mai multă vreme, de la proiectele de grațiere ale ministrului Robert Cazanciuc și, mai apoi, cel al ministrei tehnocrate, Raluca Prună. Dar cum de un astfel de proiect ar fi beneficiat și o parte din politicienii condamnați pentru diferite infracțiuni, propunerile de grațiere, cu ajutorul presei, au stîrnit largi proteste în rândul societății civile. Iar reacțiile la astfel de idei, mai ales cînd erau vehiculate de politicieni pesediști, au scos la iveală nu numai o nestăvilită poftă de nerespectare a mult clamatelor drepturi ale omului și drepturi constituționale în cazul deținuților, ci și la o veritabilă isterie față de pericolul reprezentat de cei încarcerați.
       În acest context a picat, la începutul acestei luni, spectacolul de debut al tînărului regizor Claudiu Lorand Maxim, Țuhaus, parte a proiectului mai amplu, purtînd același nume și descris de autori ca fiind un „proiect de teatru documentar și jurnalism care adresează problema condițiilor de detenție din România și felul în care aceștia le contextă.” Pe scurt, un proiect despre revoltele din penitenciare și formele de protest (rezistență?) ale deținuților încarcerați în condiții mai apropiate de imaginea lagărelor de concentrare a unor regimuri de tristă amintire, decît a unor penitenciare aparținînd unor societăți democratice pe care ne străduim să le imităm/ajungem din urmă. Bazat pe o muncă de documentare complexă, dusă pe mai multe direcții – interviuri cu șefi/foști șefi de penitenciare, inteviuri cu Robert Cazanciuc, fost ministru al Justiției, cercetarea presei din perioada tranziției și a modului în care au fost reflectate protestele din ultimii 27 de ani, studierea legislației referitoare la condamnări și condiții de detenție, intervriuri cu foști deținuți etc. - în principal de către regizor și jurnalista Andrada Lăutaru, spectacolul aduce în fața publicului povestea lui Vlad Bălteanu, fost deținut „reclamangiu” care a cîștigat deja cîteva procese împotriva statului român și care își joacă propria poveste alături de doi „grei” ai scenei independente din România, Alexandru Potocean și Andrei Șerban. Îndrăzneala de a invita un fost deținut să-și spună și joace povestea pe scenă a fost inspirată, „actorul” Vlad Bălteanu fiind cît se poate de convingător, lejer și versat în arta de a improviza, după cum am putut observa din reprezentația de la Cluj din cadrul festivalului Temps d'Images. Interacțiunile cu cei doi actori profesioniști, care-i susțin povestea și prestația, nu lasă prea multe indicii în privința lipsei pregătirii într-ale actoriei.
        Spectacolul, așa cum este construit, reflectă patru fațete importante ale problemei abordate. În primul rînd, prin chiar personajul și actorul principal, povestea nefericită a multora dintre tinerii antreprenori ambițioși ai postcomunismului și ușurința cu care cineva, mânat de fantasma prosperității rapide, se poate trezi nu doar sărăcit/falimentat, ci și închis, cu puțin exces de zel și cu puțină neglijență din partea puterii judecătorești. La douăzeci și ceva de ani, într-o societate îndopată euforic cu poveștile de succes ale capitalismului, în care se combină o mînă de bani, o idee inspirată și curajul de a risca, dacă n-are tăticu/mămica banu' gros să pornești/preiei un biznis de succes, ai varianta să stai fraierește pe tușă, slugărind altora pentru mărunțișul presupus de salariul lunar sau varianta pornirii unei afaceri proprii, în perspectiva deloc ferită de riscuri, a depășirii rapide a condiției. Vorba lui Tatae de la BUG Mafia, „e așa cum a fost și cum va fi întotdeauna pentru totdeauna pe stradă contează suma (…) nu mai vrea nimeni să muncească acum pe 50 de parai (…) nivelul de trai trebuie să ți-l furi.” Povestea lui Bălteanu se petrece în Bucureștiul anilor 2000, cînd manelele încep să acompanieze hip-hop-ul în cântarea/ilustrarea modelului de reușită rapidă și riscantă în condițiile tranziției. Una din multele povești de stradă ale Bucureștiului.
       O altă fațetă pe care o reflectă povestea, e viața de penitenciar mizerabil și supra-aglomerat, la pachet cu o prezentare succintă a formelor de protest individuale și colective la care recurg deținuții. De la incendieri de paturi și refuzul hranei, pînă la auto-mutilări și expedieri continue de scrisori către diferitele autorități ale statului. Vă las să le descoperiți pe parcursul spectacolului.
        În al treilea rînd, spectacolul reflectă situația foștilor deținuți după eliberare, mai precis, dificultatea de a-și găsi un loc de muncă și de a-și reface viața. Stigmatul penitenciarului condamnă un fost deținut la ani de oprobriu public și, în unele cazuri, la munci mult sub pregătirea și experiența sa. Pușcăria te face un mostru pentru cei din jur, o anomalie a umanității, imprevizibil și gata de noi infracțiuni. 
        Nu în ultimul rînd, spectacolul prezintă și perspectiva celor cocoțați periodic în funcții cu putere de decizie asupra vieții și calității vieții semenilor, adică a celor de la vîrful sistemului de justiție, prin punerea în scenă a unui interviu luat fostului ministru al justiției, Robert Cazanciuc, cîndva avocat al necesității unei legi a grațierii pentru a scădea numărul deținuților prin eliberarea celor cu condamnări mărunte și care nu reprezintă pericol social. Jucat magistral de Andrei Șerban, fostul ministru dă frâu liber fanteziei implementării modelului penitenciar american, adică soluționarea crizei supra-aglomerării și a condițiilor proaste din închisorii, prin construirea de penitenciare private și prin cooptarea privaților în administrarea acestui sector. Intersectarea punitivității cu marele biznis a dus SUA în postura de lider global în materie de număr de deținuți, depășind inclusiv China. Mai multe despre acest aspect găsiți aici.
      Avînd în vedere atît miza chestiunii condițiilor de detenție în raport cu solicitările celor de la CEDO, cît și vehemența cu care deținuții și foștii deținuți sunt expediați în zona sub-umanului de mulți dintre semenii noștri, spectacolul oferă o perspectivă informată asupra situației, depășind isteriile și oportunismele specifice multora dintre cei care s-au exprimat asupra chestiunii. Prin urmare, este cu atît mai recomandată nu doar vizionarea sa, ci facilitarea contactului cu un public cît mai larg și mai divers, dincolo de „bastionale civilizației” din București și Cluj.

Nu lăsați săracii să se înmulțească!


Deși există atîta văicăreală în jur, la toate nivelele, legat de scăderea natalității și față de condițiile înfiorătoare în care trăiesc mii de copii, în România indemnizația pentru creșterea copilului nu este accesibilă oricui. Probabil de teama că dacă un astfel de venit ar fi garantat oricărei mame, indiferent dacă a fost angajată sau nu, ar stimula „sărăcimea” să se înmulțească și mai mult. Se bagă la înaintare principiul contributivității, n-ai plătit înainte, ciuciu indemnizație pentru creșterea plodului, că nu e corect, că nu sunt bani, asta deși, pînă recent, au funcționat politici de stimulare a înmulțirii celor cu venituri mult peste medie (adică de la aproximativ 14. 000 lei în sus). Și mă refer la faptul că pînă la reintroducerea recentă a plafonului pentru astfel de indemnizații, am avut cazuri de părinți care încasau zeci de mii de euro lunar, deși contribuțiile lor fuseseră plafonate din 2012 pînă în ianuarie 2017 la nivelul a 5 salarii medii brute pe lună (aproximativ 14.000 lei). Cînd vine vorba de media mainstream, au predominat și predomină materialele revoltate de nedreptatea făcută prin plafonarea indemnizației sau cele despre mame asistate social cu 2-3 copii, care trăiesc din alocații și nu vor să muncească.
          Pentru mamele cu venituri mult peste medie, care fără plafonarea recentă ar fi beneficiat în continuare de indemnizații de mii de euro, s-a găsit înțelegere și compasiune, s-au evidențiat sacrificiile pe care trebuie să le facă pentru nașterea și creșterea unui copil, modul în care-i este afectat traseul profesional etc. Pentru cele din straturile jos, cu venituri minime și mai ales față de cele neangajate, beneficiare de ajutor social, compasiunea și înțelegerea au fost înlocuite cu predici despre responsabilitate, îndemnuri la muncă, aluzii deloc subtile vizavi de profilul moral îndoielnic al acestora și chiar reproșuri directe de genul: „De ce faceți copii dacă n-aveți bani să-i creșteți?” În cazul celor din urmă dificultățile creșterii unuia sau mai multor copii, mai ales cînd veniturile și condițiile de trai sunt precare, au fost puternic umbrite de revolta morală și scîrba față de sărăcime și defectele morale atribuite acesteia. Desigur, în unele cazuri s-a mai strecurat nițică milă și condescendență, în special față de cei mici, ființe nevinovate și condamnate la un trai într-o familie nu tocmai ok. De parcă doar nivelul veniturilor fac demne de înțelegere și compasiune depresiile, dificultățile și bulversările prin care trece o mamă.
      La radio mai aud din cînd în cînd spotul care recomandă alăptarea la sân a nou născutului minim 6 luni și cel care recomandă părinților să petreacă cît mai mult timp cu copii, pentru sănătatea emoțională a acestora. Cum poate o mamă care nu beneficiază de acea indemnizație să facă toate acestea, să-și permită o nutriție adecvată pentru a asigura nou-născutului o alimentație sănătoasă, când sursele de venit sunt alocațiile (200 de lei în primii 2 ani) și venitul minim garantat (142 lei/lună)? Haine schimbate constant, scutece, spălat la cur cu apă caldă, căldură pe timp de iarnă?
      Traiul unui adult necesită cheltuieli care depășesc cu mult 142 lunar, d-apoi cel al unui prunc în primii ani de viață, iar micile pansamente filantropice ocazionale, oricît ar umezii ochii și sufletele binefăcătorilor și martorilor, nu țin loc unui program public de susținere a mamelor (părinților) în primii ani din viață ai nou-născuților, așa cum pretinde Codul Familiei din care citește ofițerul de stare civilă la oficierea căsătoriei cînd le explică părinților și celor de față cum susține statul familia. Tratamentul față de mamele fără venituri sau cu venituri foarte mici dau măsura unei societăți în ansamblu, precum și a politicilor gândite și aplicate de cei cocoțați în fruntea statului.
Ionela are trei copii şi 31 de ani. Nu a lucrat nicio oră până acum şi nici nu crede că o va face vreodată. Trăieşte din alocaţiile copiilor şi din ajutorul social primit de ea și de soț: undeva la 1.300 de lei pe lună.
Nu ne primește numai cu cinci clase cum am eu, nu mă primește nimeni și așa stăm... cum putem. La nemți iar nu pot să mă duc că n-am cu cine să las copiii”, spune femeia.
Ea nu muncește în folosul comunității pentru venitul de la stat pentru că are copii mai mici de 7 ani, iar legea îi permite să stea acasă. Beneficiază de acest sprijin de opt luni. Puțin, dacă o comparăm cu vecinii din cartier.
- De câți ani aveți ajutorul social?
- Eu mai știu de câți ani?! De mult, de vreo 4 - 5 ani.
- Câți aveți?
- 24.
- Și ați încercat să vă găsiți de lucru?
- Nu pot eu să mă duc la lucru pentru că n-are cine să-mi șadă cu ai mei.”
P.S. Digi 24 devine un canal tot mai toxic, un stindard al ipocriziei celor care hăituiesc sărăcimea care ciupește pe merit sau „ne-merit” din fondurile publice, dar trec lejer cu vederea hoția sistematică a marilor evazioniști fiscal, a investitorilor și afaceriștilor cu conturi prin paradisuri fiscale și cu cu buzunarele mufate direct la ajutoarele de stat.
       Ajutoarele de stat de milioane de euro date unor companii precum Orange, Vodafone sau Leoni sunt văzute ca investiții necesare binelui public, în timp ce un copil este văzut ca o investiție în viitorul societății doar dacă nu se naște într-o familie de sărăcani, că nașterea într-o astfel de familie îi aduce automat stigmatul de potențial asistat social/infractor etc.

100 de ani de la Revoluția Rusă - Vladimir Borțun


Nu trebuie să fii marxist ca să înțelegi că Revoluția din Octombrie a făcut pentru drepturile sociale ce-a făcut Revoluția Franceză pentru drepturile civile: le-a adus în prim-plan, a dat avânt oamenilor de pretutindeni să lupte pentru ele și a pus presiune pe clasele conducătoare din alte țări să le conceadă de teama răspândirii revoluției. Sunt drepturi de care se bucură inclusiv fanaticii anti-comuniști de azi, însă istoriografia și presa mainstream au reușit să eludeze acest fapt totuși banal pentru orice istoric onest.
       Au eludat și faptul că revoluția de acum o sută de ani a fost printre cele mai puțin sângeroase din istorie, mai puțin violentă decât cea Americană ori cea Franceză. Dar în cazul lor, discursul dominant face doct distincția între violența pe care au presupus-o (un rău necesar) și moștenirea pe care au lăsat-o (luminoasă). Aceasă distincție brusc nu se mai aplică în cazul Revoluției Ruse, care e redusă la dimensiunea sa violentă, una complet nejustificabilă, evident; violența e justificabilă doar în instaurarea regimurilor liberale.
       Firește, pentru acest discurs dominant, revoluția devine cauza directă și necesară a totalitarismului stalinist, ba chiar și a celui fascist. Distincția care se face îndeobște între Revoluția Franceză în sine și Teroarea iacobină iarăși nu se mai aplică aici. Stalin e consecința logică a lui Lenin, deși toate ideile celui din urmă despre controlul democratic al economiei, stăvilirea puterii și privilegiilor birocrației, sprijinirea revoluției la nivel internațional, democrația internă a partidului, libertatea artistică etc. degenerează complet sub Stalin pe fondul izolării internaționale a țării. Altminteri, de ce a trebuit să-i lichideze pe mai toți comuniștii care nu muriseră în Războiul Civil și încă luptau pentru acele idei?
       Sunt multe alte mistificări despre Revoluția din 1917 care denaturează modul în care ne raportăm azi la ea. Oare de ce sunt însă propagate și azi, un secol mai târziu? De ce narațiunea dominantă rămâne atât de reducționistă? De ce un eveniment de-acum o sută de ani trezește atâta fervoare propagandistică? Pentru că, în contextul celei mai grave crize a capitalismului în decenii, e vitală discreditarea oricărei idei de transformare sistemică. E vitală impunerea ideii că orice alternativă la capitalism sfârșește inevitabil în teroare politică și faliment economic. Faptul că până și un reformist timid ca Jeremy Corbyn a fost făcut în toate felurile de presa mainstream ar trebui să ne dea tuturor de gândit” scrie succint pe facebook Vladimir Borțun și n-avem cum să nu-i dăm dreptate.


       Cei care trăiți în București și vreți să aflați mai multe despre revoluția rusă, altele decît comentariile bășinos-teziste, pline de omisiuni și răstălmăciri, din media mainstream, sunteți poftiți diseară la Macaz-Bar Teatru Coop pentru discuții, vizionare de film și lansarea ultimului număr al Gazetei de Artă Politică, dedicat centenarului revoluției:
Pe 7 noiembrie se împlinesc 100 de ani de la Marea Revoluție din Octombrie - preluarea puterii în Rusia de către soviete.
MACAZ - Bar Teatru Coop. propune o serie de evenimente cu ocazia centenarului:
• Cercul de film politic: „Octombrie” de Serghei Eisenstein
Filmul, realizat în 1927, la aniversarea a zece ani de la revoluție, își propune să rezume istoria revoluției ruse, de la Revoluția din Februarie, distrugerea statuii țarului și instalarea guvernului provizoriu, până la preluarea puterii de către bolșevici, care împlinesc imediat principalele deziderate ale revoluției: ieșirea din primul război mondial și reforma agrară.
• Discuție și lansare Gazeta De Artă Politică #19: Artă / Gen / Revoluție
Numărul cuprinde materiale analitice, critice, istorice despre contributiile revolutiei sovietice la emanciparea de gen si sexuala, respectiv la teoretizarea si elaborarea artei politice de stanga.
• Discuție Critic Atac
Colectivul propune o discuție despre acțiuni, discursuri și texte esențiale, oameni cheie din vremea Revoluției, cum e ea rememorată acum sau, mai precis, în câte feluri se încearcă încă îngroparea memoriei acestui eveniment unic.

Obsesia europenității. Revizitînd începuturile națiunii române



grănicer român năsăudean


Dorința de apartenență la lumea civilizată întruchipată de Europa Occidentală reprezintă una dintre coordonatele esențiale pe care s-a desfășurat procesul de nation-building în cazul românilor, încă din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea. Chiar dacă înspre sfîrșitul secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea curentul europenist este puternic contrabalansat de reacții autohtoniste de factură nationalist-etnicistă (Marino 2005: 41), idealul unei națiuni europene, a „intrării în Europa” rămîne o constantă a vieții culturale și politice pînă în zilele noastre (Matei 2004: 57). Această coordonată a nation-building-ului românesc presupune o dublă mișcare. Pe de o parte, implică ieșirea dintr-un Orient aflat în plin proces de cartografiere și circumscriere de către Europa Occidentală (Said 1978; Wolff 1994; Todorova 1997; Boatcă 2013), pe de altă parte, implică descoperirea europenității interioare a românilor. Acest aspect este soluționat prin punerea în lumină a latinității românilor și transformarea în fundament a discursului identitar. Acest demers are la bază o contribuție esențială venită dinspre intelectualitatea românească din Transilvania, pe atunci parte a Imperiului Habsburgic, și dinspre autoritățile imperiale interesate să transforme în cetățeni loiali și utili ai imperiului o populație de țărani.
Prin acest articol îmi propun să discut modurile în care latinitatea a fost utilizată ca argument al apartenenței românilor la lumea civilizată și ca trăsătură fundamentală a identității naționale. Mă voi concentra asupra cazului românilor din Imperiul Habsburgic unde procesul de construire a identității naționale nu a beneficiat de suportul unui stat, spre desosebire de cazul românilor din Moldova și Valahia.1
Când Transilvania a devenit parte a Imperiului Habsburgic în 1698, românii2, deși reprezentau cea mai numeroasă populație de pe cuprinsul principatului,3 aveau un statut inferior celorlalte populații conlocuitoare. Acest statut inferior era derivat din condiția de țărani-iobagi specifică majorității românilor și din apartenența la creștinătatea răsăriteană, ortodoxă. Împărțirea puterii politice între cele trei „națiuni feudale” sau „națiuni de stări” - diferite de sensul etnicist și/sau democratic al națiunii moderne – s-a impus în secolul al XV-lea, după răscoala țărănească de la Bobîlna (1437-1438 și 1514). Puterea politică se împărțea între nobilime (natio Hungarica), care grupa toți nobilii, indiferent de etnie sau limbă, acesteia adăugîndu-i-se elitele sașilor (natio saxonica) și secuilor (natio siculica). În urma Reformei religioase, această ordine juridică a fost completată în secolul al XVI-lea cu sistemul celor patru religii recepte – reformată, evanghelică, unitariană și catolică -, confesiunea ortodoxă și religia iudaică erau tolerate, dar adepții lor nu aveau acces la puterea politică. Această ordine juridică s-a perpetuat până la revoluția din 1848 (Bernath 1994: 31-37; Pál 2012: 18; Pop 2012: 19; Lendvai 2013: 96-98).
Înființarea Bisericii Greco-Catolice în 1697 a reprezentat o măsură politico-religioasă cu profunde reverberații asupra comunității românești din Transilvania. Apariția acestei biserici, o consecință a Reconquistei catolice în Europa Centrală și Răsăriteană, reprezintă și o expresie a suprapunerii intereselor de stat habsburgice peste prozelitismul Reformei catolice (Bernath 1994: 77; Miron 2004: 36). Unirea cu biserica Romei s-a făcut prin convertirea ierarhilor ortodocși transilvăneni în urma unor negocieri care garantau privilegii și imunități menite să îmbunătățească nivelul de trai și starea socială a clericilor români. La schimb, noua biserică recunoștea patru puncte dogmatice, printre care primatul papal și filioque, dar păstra ritul și tradițiile răsăritene. Unirea era descrisă în termenii unei reveniri la unitatea anterioară cu Biserica romano-catolică și garanta noii biserici intrarea în categoria confesiunilor privilegiate (Miron 2004: 40). În acest sens, împăratul Leopold I (1657-1705) a emis două diplome în 1699 și 1701 prin care toți preoții ortodocși care au acceptat unirea cu biserica Romano-catolică urmau să se bucure de aceleași drepturi și privilegii de care beneficia clerul romano-catolic. Printre aceste drepturi era și scutirea de obligațiile în muncă și de dijma față de nobilime (Hitchins 2013: 249). Pe măsură ce vestea unirii a pătruns în lumea satelor și în mediile monahale ortodoxe, în special datorită faptului că se considera că biserica ortodoxă nu mai există, fiind absorbită în noua construcție confesională, au apărut și primele mișcări de revoltă. Cele mai puternice revolte au avut loc pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, sub conducerea călugărilor ortodocși Visarion Sarai și Sofronie de la Cioara. Deși reprimate violent de către autoritățile imperiale, aceste revolte au determinat recunoașterea existenței confesiunii și bisericii ortodoxe. Populația românească din Imperiul Habsburgic era astfel scindată în două mari comunități confesionale, cea ortodoxă fiind subordonată pe linie ierarhică bisericii sârbești pînă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Iorga 2012: 128-133; 297).
Dezvoltarea și consolidarea instituțională a noii biserici a urmat direcțiile principale ale Conciliului de la Trent (încheiat în 1563), acordînd o importanță majoră catehezei, vizitaților canonice menite să ia pulsul parohiilor și trasarea unor sarcini cu caracter birocratic preoților. Preoții aveau obligația de a ține registre cu informații despre nașterile, căsătoriile și decesele enoriașilor (Burke 2004: 178). Aceste atribuții se vor extinde și asupra clerului ortodox, fiind foarte importante puterii imperiale interesate nu doar să-și consolideze poziția în noile teritorii cucerite, ci și să-și disciplineze și loializeze noii supuși. Acest parteneriat între biserici și stat este reflectat și de rolul major al clerului în sprijinirea măsurilor modernizatoare ale noii administrații și în diseminarea propagandei pro-imperiale pe parcursul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea (Mitu 2000: 45; Maior 2006: 190; Dumitran 2007: 82-86; Cosma 2008: 15-16).
O altă consecință importantă a fost dezvoltarea unui sistem educațional de inspirație occidentală, menit să formeze clerici mai bine școliți și să contribuie la amplul proces de disciplinare socială. Alături de bursele de studiu date unor tineri greco-catolici pentru a studia în instituțiile de învățământ catolice de la Roma sau Viena, aceste instituții educaționale au contribuit la apariția primelor generații de intelectuali români formați în tradiția epistemologică și teologică occidentală (Câmpeanu 2008). În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, latinitatea românilor devine o temă în jurul căreia se construiește identitatea națională a românilor, atît în scrierile intelectualității românești, cât și în politicile imperiale. Să le luăm pe rând.
În primul rând, latinitatea românilor nu este o invenție a intelectualității românești din secolul al XVIII-lea, cronici și manuscrise - românești și străine - din perioade anterioare vorbind despre valahii din Transilvania, Moldova și Valahia ca despre o populație romanică (Ambruster 1993: 271; Neagotă 2011: 12; Hitchins 2013: 260). Episcopul greco-catolic Inochente Micu Klein menționează argumentul descendenței directe a românilor din coloniștii romani aduși în Dacia în petițiile pe care le adresează autorităților imperiale pentru a solicita punerea în aplicare a drepturilor prevăzute în diplomele Leopoldine (Hitchins 1999: 57). O formulare clară și argumentată a descendenței directe din romani a românilor este cuprinsă în lucrările Despre schismaticia grecilor (1746) și Despre articulușurile ceale de price (1746), scrise de Gerontie Cotore, ulterior devenit vicar al bisericii Greco-Catolice.
căci și noi avem sânge authentic de roman, din moment ce strămoșii noștri de pe vremea împăratului Traian au fost trimiși în aceste locuri” (2000: 17).
Gerontie Cotore avansează ideea declinului românilor pe parcursul Evului Mediu datorită ruperii acestora de creștinătatea occidentală și integrării acestora în biserica răsăritului. Unirea cu biserica Romano-Catolică este descrisă ca un moment al renașterii, o reafirmare a latinității inerente românilor (Cotore 2006; Hitchins 2013: 253-254).
Latinitatea românilor și necesitatea iluminării poporului sunt coordonatele majore pe care se articulează discursul și eforturile următoarei generații de cărturari români, cunoscuți posterității sub denumirea de Școala Ardeleană. Deși de formație teologică, aceștia sunt animați de ideile iluminismului, în special de versiunea germană a acestuia, educația și rațiunea fiind instrumentele cheie în vederea emancipării și transformării în cetățeni a popoulației de țărani din rîndul căreia se ridicaseră. Asumîndu-și rolul de elită luminată, aceștia produc pe parcursul cîtorva decenii un număr impresionant de lucrări de istorie, gramatică, dicționare, teologie, morală și manual școlare (Tóth 2001; Hitchins 2013: 259; Duțu 1968: 296-326; Neumann 2006: 143-146). Dacă scrierile catehetice au contribuit la întărirea controlului bisericii asupra pietății populare și la profilarea noii identități confesionale, lucrările dedicate istoriei și limbii românilor au pus bazele discursului identitar și au marcat primele intervenții menite să prelucreze limba în acord cu viziunea cultivată.
Principalii artizani ai acestui proces sunt Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe Șincai (1754-1816) și Petru Maior (1756-1821). Pentru aceștia limba și istoria erau principalele elemente care distingeau o națiune de altele și-i configurau pedigree-ul (Hitchins 1999: 128). În cele patru volume care alcătuiesc Istoria și lucrurile și întîmplările românilor, Samuil Micu formulează cea mai radicală teorie a descendenței românilor din coloniștii romani, începîndu-și lucrarea cu fondarea Romei de către Romulus și Remus. Mai departe, creștinismul ar fi pătruns în Dacia tot pe filieră romană, avansîndu-se astfel un argument istoric în favoarea bisericii Greco-Catolice. Dar partea cea mai radicală a acestei teorii vizează războaiele daco-romane, în opinia sa dacii fiind exterminați de către romani (Hitchins 2003: 259; Mitu).4 O astfel de interpretare relevă atît dorința de a sublinia noblețea românilor și astfel îndreptățirea de a revendica drepturi politice în calitate de urmași ai Romei, cît și preocuparea pentru îndepărtarea oricărei legături cu dacii, întruchipare a barbariei. Teoria lui Samuil Micu, cu diferite nuanțări, modificări și adăugiri, a fost împărtășită și de către alți autori contemporani, precum Gheorghe Șincai5 sau Petru Maior.6
Puritatea latinității românilor este probată de Samuil Micu și alți cărturari și printr-o serie de obiceiuri și credințe ale țăranilor descrise ca fiind similare cu cele ale strămoșilor din peninsula Italică (Bîrlea 1974: 33‒49; Neagotă 2011: 13-14).7 Dacă scrierile istorice au contribuit la luarea în posesie a trecutului național și la scoaterea românilor din categoria „popoarelor fără istorie” (Țichindeleanu 2015: 7; Mignolo 2015: 76), lucrările lor în domeniul filologiei și lingvisticii au reprezentat o intervenție asupra prezentului, în sensul purificării și latinizării limbii române. Prin lucrări precum Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (Viena, 1780) sau Lexicon valachico-latino-hungarico-germanicum (Buda, 1825) aceștia au făcut mai mult decît să pună bazele teoretice ale studiului limbii române. Pentru că vedeau limba română ca o versiune alterată a latinei clasice, au purces la o revenire cît mai apropiată de forma ei originară și la standardizarea acesteia. Cea mai radicală măsură a fost înlocuirea cu alfabetul latin a alfabetului chirilic folosit pînă atunci.8 Pe lîngă această schimbare de mare impact, au inaugurat folosirea unui sistem de transcriere latină și o ortografie mai degrabă etimologică decît fonetică (Șăineanu 1895: 4-5; Hitchins 2003: 261-262; Mitu). Acest proces de latinizare a limbii române, în special prin adoptarea alfabetului latin, evidențiază și dorința de desprindere de lumea răsăriteană, slavonă, fiind un pas înainte către „revenirea” în lumea civilizată, occidentală. Alături de convertirea la greco-catolicism și ca o consecință a acesteia, cultivarea latinității de către elita intelectuală este și un proces de dez-Orientalizare a românilor. Căderea în Orient datorită succesivelor invazii migratoare și datorită intrării românilor în sfera creștinismului răsăritean este privită de către acești cărturari și mai apoi de alte generații de intelectuali drept o cauză a înapoierii românilor și a condiției lor de primitivi, după cum ilustrează o astfel de formulare:
Astfel se introduce în stat și în Biserică limba slavă, care stăpânește toată viața noastră intelectuală, tot sufletul nostrum, ținându-l în cătușele înădușitoare ale unui întunerec de aproape opt veacuri” (Pâclișanu 1910: 30).9
Deși profund preocupați de educarea și civilizarea țăranilor care alcătuiau majoritatea covîrșitoare a națiunii române, deși obiceiurile și credințele populare erau folosite ca argument al latinității românilor, elita intelectuală și clericală a acestei perioade nu-și putea imagina țăranii ca făcînd parte din națiunea politică pentru a căror drepturi militau (Hitchins 1999: 131). Petițiile pe care le-au inițiat, dintre care cea mai faimoasă este Supplex Libellus Valachorum din 1781, revendicau drepturi în virtutea unei moșteniri aristocratice și negau faptul că românii ar fi un neam de țărani (Prodan 1967: 493-510; Drace-Francis 2013: 44). Considerîndu-i ignoranți și superstițioși, aceștia vedeau ca necesară o lungă perioadă de tutelaj înainte ca țăranii să fie în stare să participe integral și într-un mod rațional în afacerile publice (Hitchins 1999: 131). Dacă prin educarea în școlile greco-catolice și romano-catolice din Transilvania, Viena și Roma, o minoritate reușește să se cupleze la modernitatea occidentală și să se integreze într-un alt univers cultural, dobîndind statutul de subiect capabil să raționeze, marea masă a populației țărănești rămîne în continuare în afara modernității, avînd în continuare calitatea de obiect al cunoașterii, descrierii și al politicilor civilizatoare exercitate de elitele intelectual-clericale și de autoritățile imperiale.
Anterior încorporării în Imperiul Habsburgic și în sfera creștinătății occidentale, prin calitatea lor de țărani, ortodocși și rezidenți ai unui spațiu aflat în afara lumii civilizate, românii făceau obiectul unei multiple expulzări în afara modernității. Conform narativei identitare și modernizatoare inaugurată de această generație de cărturari, marea masă țărănească a ieșit partial din această stare de multiplă excludere, ajungînd la statutul de „primitivi” din interiorul/de la marginea lumii civilizate.10 Din însemnările arhiducelui Joseph Rainer de Habsburg privind călătoria sa de documentare din 1810, în Maramureş şi Bucovina, aflăm că „luaţi la un loc, aceşti români sunt adevăraţi copii ai naturii, prin urmare buni, deschişi şi liniştiţi; ei sunt mult mai buni decât confraţii lor de la Dunăre, de pe Olt şi Mureş, rareori dispuşi la furt, însă deosebit de neciopliţi, cea mai mare vină purtând-o nespusa ignoranţă a preoţilor lor care nu se deosebesc de ei decât că pot să le citească liturghia, încât nu le pot da nicio instrucţie. Prin formarea de clerici instruiţi (şi) prin înfiinţarea de şcoli s-ar putea crea cetăţeni folositori date fiind talentele lor. [...] Sunt puține regiuni ale Europei care sunt [ca în Bucovina] atât de sălbatice [încât], trecând prin acestea, te crezi strămutat în America prin aceea că imaginea, din însemnările călătorilor, a regiunilor sălbatice de acolo se potrivește întocmai cu a celor de aici.”11
Astfel de descrieri ale românilor sunt conținute în numeroase scrieri ale funcționarilor și reprezentanților administrației imperiale din această perioadă. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea autoritățile imperiale demarează un amplu proces de cartografiere și „lizibilizare” (Scott 2007: 18) a noilor teritorii cucerite și a populațiilor aferente. În 1771, Consiliul militar al Curții vieneze solicită feldmareșalului-locotenent von Preiss, general-comandant al zonei, o „descriere completă” a Marelui principat al Transilvaniei. Această descriere se bazează pe conscripția din 1760-1762 (Bernath 1994: 209-213) și a avut un rol important atît în formarea unei imagini despre această populație, cît mai ales în elaborarea unor măsuri și reforme care să ducă la transformarea românilor în cetățeni utili și loiali Imperiului. O altă descriere a Transilvaniei, realizată tot de un funcționar imperial pe nume Thoman, este Beschreibung von Siebenbürgen (1781). După cum a subliniat istoricul Mahtias Bernath, în prezentarea „firii românilor” este vizibilă legătura dintre „descriere” și tendința moralizatoare, în sensul unei pedagogii de stat. Cele două descrieri spun că valahii „ar trăi după simțurile și înclinațiile lor, ar fi dedați băuturii, ușuratici, răzbunători, tentați să emigreze în principatele extracarpatice”. În descrierea sa Thoman face legătura între caracterul românilor și condiția lor de oprimați (Bernath 1994: 212).
Sub stratul de barbarie și sălbăticie imperialii observă latinitatea românilor și implicit compatibilitatea cu civilizația datorită acestei descendențe. Cele două descrieri subliniază originea nobilă a românilor – „o rămășiță și urmași ai vechilor colonii romane” – și faptul că, în pofida superiorității numerice și a vechimii sunt lipsiți de drepturile constituționale (Bernath 1994: 213). Latinitatea românilor este evidențiată și de scrierea cu caracter literar Poëmation de secundae legione Valachica a ofițerului imperial Anton Cossimeli, care descrie populația românească din districtul Năsăudului de la sfârșitul secolului al XVIII-lea (Bichigean 1925). Această nobilă descendență din legiunile romane este cultivată în rândul grănicerilor năsăudeni de către autoritățile imperiale în cadrul proiectului de loializare a populației prin organizarea regimentului năsăudean sub egida Virtus Romana Rediviva. Acest simbol era scris pe drapelele celor două batalioane, pe drapelul Institutului militar năsăudean şi era gravat pe toate sigiliile oficiale ale Regimentului. Deviza primului batalion de infanterie era: Pro Imperatore, honor et gloria iar cel de-al doilea batalion: Perpetua Fides. Aceste devize erau scrise cu litere de aur pe eşarfa drapelelor (Onofreiu, Bolovan 2006: 81). În 13 noiembrie 1789, Wiener Zeitung apreciază calitățile noilor trupe intrate în componența armatei imperiale, în urma unor conflicte, făcând iarăși referire la ”latinitatea” acestora, ca sursă a virtuților războinice a recent militarizaților țărani, precum și ”răspunderea” derivată din această descendență nobilă.
Este de dorit ca cel de-al II-lea Regiment grăniceresc român transilvănean să aibă mereu posibilitatea de a face dovada virtuţilor sale de război, deoarece într-un asemenea caz lumea s-ar convinge că simbolul Virtus Romana Rediviva – care a fost dat regimentului, este adevăratul şi neîndoielnicul simbol al acestei naţiuni(Onofreiu, Bolovan 2006: 81).
Sub îndrumarea luminată a reprezentanților imperiali au ieșit la iveală virtuțile războinice latente ale unui neam de țărani, precum și descendența lor nobilă, de urmași ai coloniștilor romani. Cam aceasta ar fi, într-o manieră sintetică, mesajul transmis prin descrierea laudativă făcută românilor ardeleni. Contribuția administrației imperiale la procesul de construire a indentității naționale a românilor reprezintă o parte a procesului de întărire a dominației asupra noii provincii și asupra populațiilor băștinașe. Pe de altă parte, demersurile care vizau emanciparea românilor, dincolo de demofilismul împăratului Iosif al II-lea, erau și o consecință a strategiilor de extindere a administrației imperiale și de contrabalansare a puterii de aristocrației maghiare și a celorlalte stări transilvănene (sașii și secuii) (Verdery 1983; Bernath 1994: 76-85).
Pentru legitimare, în secolul al XVIII-lea Habsburgii şi-au atribuit rolul de împăraţi creştini, acordând prioritate originilor antice în construcţia mitului. Punctul de convergenţă dintre descendenţa „romană” a familiei de Habsburg şi cea a românilor a reprezentat nucleul politicii de loializare. Apelul la originea romană a Casei de Habsburg s-a accentuat în perioada înfiinţării graniţei militare, reţeaua de şcoli apărută în această perioadă a promovat tradiţia romană. Mitul împăratului Traian revine în forţă odată cu Şcoala Ardeleană, fiind constant popularizat prin intermediul instituțiilor bisericești și școlare (Maior 2004: 21), având loc o analogie cu mitologia imperială habsburgică și contribuind la eforturile de transformare a țăranilor români în ”cetățeni folositori” pentru Imperiu. Latinitatea românilor este evidențiată și în contextul vizitelor imperiale ale lui Iosif al II-lea și a lui Francisc I, contribuind de asemenea la forjarea identității naționale în rândul populației predominant țărănească, însă în strictă legătură cu loialitatea față de împăratul binefăcător și administrația civilizatoare. Strânsa legătură dintre loialitatea dinastică și dezvoltarea identității naționale a fost reflectată din plin în timpul revoluției de la 1848, când grănicerii năsăudeni au luptat împotriva revoluției maghiare (Andrei 1996: 85-87). După desființarea regimentului grăniceresc în 1851, sloganul Virtus Romana Rediviva — Patria-Naţiunea a împodobit, alături de tabloul împăratului, Gimnaziul Român Francisc Iosefian înființat la Năsăud în 1863 (Șotropa, Drăganu 1913: 154). Inscripţia „Patria-Naţiunea”, este relevantă pentru concepţia naţiunii în rândul grănicerilor năsăudeni conform căreia desăvărşirea naţională a românilor trebuia să se petreacă în cadrul Imperiului Habsburgic. Aceasta ne duce cu gândul la observația istoricului Sorin Mitu, conform căreia conceptul de „patrie” la românii ardeleni, în special în prima jumătate a secolului al XIX-lea nu se suprapunea peste cel de „naţiune”. Patria avea un înţeles strict teritorial iar în cuprinsul ei puteau coabita mai multe naţiuni, în timp ce naţiunea avea un înţeles etnic (Mitu 2006: 120).
Procesul de naționalizare a unei populații se desfășoară prin instituții precum școala și armata (Quiroga 2013: 24-26) fiind coordonat de statul național, însă în acest caz instituțiile în cauză țineau de administrația imperială iar forjarea conștiinței identitare era parte a procesului de transformare a țăranilor în cetățeni folositori și loiali Imperiului. Acest triplu proces – de construire a identității naționalizare, de „civilizare” a țăranilor și de loializare a populației românești – s-a ancorat în ideea latinității românilor.
Pentru românii transilvăneni, încorporați în Imperiul Habsburgic la sfîrșitul secolului al XVII-lea, latinitatea devine biletul de intrare în lumea civilizată, europeană, fiind temelia procesului de nation-building la care contribuie din plin elita intelectuală indigenă, administrația imperială și biserica Greco-Catolică rezultată din desprinderea de creștinătatea răsăriteană a unei părți din cler și a enoriașilor pe care aceștia-i păstoreau. Acest proces se petrece sub semnul civilizării și întoarcerii în Europa civilizată întruchipată de creștinătatea occidentală și de monarhia habsburgică. Ideea latinității ca argument al nobleței și a potențialului de a se civiliza/fi civilizat, deși suportă modificări și nuanțări, rămîne o constantă în cultura română modernă și contemporană. 

 
* Acest text reprezintă varianta în limba română (extinsă și organizată) a conferinței ”The Birth of Romanian Nation Revisited” susținută la Universitatea din Granada, Spania, în cadrul workshopului Decolonizing Identities. Belonging and Rejection of/from the Global South, 11-12 nov. 2016.

Bibliografie:

Ambruster, Adolf, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucarest, Editura Enciclopedică, 1993.
Andrei, Mirela, Aspecte privind mitul «Bunului Împărat» în sensibilitatea colectivă ţărănească din Ardeal la 1848”, en Identitate şi Alteritate. Studii de imagologie, eds. Nicolae Bocşan, Valeriu Leu, Banatica, Reşiţa, 1996.
Boatcă, Manuela, Multiple Europes and the Politics of Difference Within”, en Uneasy Postcolonialisms. Web dossier: Worlds and Knowledges Otherwise 3 (3), Durham Center for Global Studies and the Humanities (Duke University), 2013. (https://globalstudies.trinity.duke.edu/wp-content/themes/cgsh/materials/WKO/v3d3_Boatca2.pdf)
Bernath, Mathias, Habsburgii și începuturile formării națiunii române, Cluj-Napoca, Dacia, 1994.
Bichigean, Vasile,Poëmation de secundae legione Valachica”, en Arhiva Someșană, 1925, nro. 2-3, pp. 13-19; 39-65.
Bîrlea, Octavian, Istoria folcloristicii românești, Bucarest, Editura Enciclopedică Română, 1974.
Burke, Peter, O istorie socială a cunoașterii, Iași, Institutul European, 2004.
Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, vol. I, ed. Georgeta Filitti, Bucarest, Editura Academiei Române, 2004.
Câmpeanu, Remus, Elitele românești din Transilvania veacului al XVIII-lea, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2008.
Cosma, Valer, Simion, «Rădicarea din întunecata prostie». Imaginea neamțului la nivelul clerului năsăudean în prima jumătate a secolului al XIX-lea” en Arhiva Someșană VII, (3), Năsăud, 2008.
Cotore, Gherontie, Gheorghe (1746). Istoria despre schismăticia grecilor, Argonaut, Cluj-Napoca, 2008.
Cotore, Gherontie, Gheorghe (1746) Despre articulușurile ceale de price, Alba Iulia, 2000.
Drace-Francis, Alex, The Making of Modern Romanian Culture: Literacy and the Development of National Identity, Londres-Nueva York, Tauris Academic Studies, 2006.
Drace-Francis, Alex, The Tradition of Invention. Romanian Ethnic and Social Stereotypes in Historical Context, Londres-Boston: Brill, 2013.
Duțu, Alexandru, Coordonate ale culturii românești în secolul al XVIII-lea (1700-1821), Editura pentru Literatură, Bucarest, 1968.
Furtună, Dumitru, Preoțimea românească în secolul al XVIII-lea. Starea ei culturală și material, Vălenii de Munte, 1915.
Hitchins, Keith, Românii 1774-1866, Bucarest, Humanitas, 2013.
Hitchins, Keith, A Nation Discovered. Romanian Intellectuals in Transylvania and the idea of nation 1700/1848, Bucarest, The Encyclopaedic Publishing House, 1999.
Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, vol. II, Bucarest, Saeculum, 2012.
Iorga, Nicolae, Sate și preoți din Ardeal, Bucarest, 1902.
Lendvai, Paul, Ungurii, Bucarest, Humanitas, 2013.
Maior, Liviu, Românii în armata habsburgică. Soldaţi şi ofiţeri uitaţi, Bucarest, Editura Enciclopedică, 2004.
Maior, Liviu, Habsburgi și Români. De la loialitatea dinastică la identitatea națională, Bucarest, Editura Enciclopedică, 2006.
Matei, Sorin, Adam, Boierii minții. Intelectualii români între grupurile de prestigiu și piața liberă a ideilor, Bucarest, Compania, 2004.
Marino, Adrian, Pentru Europa. Integrarea României. Aspect ideologice și culturale, Iași, Polirom, 2005.
Mignolo, Walter, Dezobediența epistemică. Retorica modernității. Logica colonialității și gramatica decolonialității [Desobediencia epistémica], Cluj-Napoca, Idea, 2016.
Miron, Greta-Monica, Biserica greco-catolică din Transilvania. Cler și enoriași (1697-1782), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2004.
Mitu, Sorin, Imagini europene şi mentalităţi româneşti din Transilvania la începutul epocii moderne, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000.
Mitu, Mitu, Transilvania mea. Istorii, mentalităţi, identităţi, Iasi, Polirom, 2006.
Neagotă, Bogdan, Ideea romană și comparatismul genetic latinizant în studiile de folclor românesc” en ORMA. Revistă de studii etnologice și istorico religioase, nro. 16. 2011.
Neumann, Victor, Tentația lui homo europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală și de Sud-Est, Iași, Polirom, 2006.
Onofreiu, Adrian, Bolovan, Ioan, Contribuţii documentare privind istoria regimentului grăniceresc năsăudean, Bucarest, Editura Enciclopedică, 2006.
Pál, Judit, Integrarea Transilvaniei în Imperiul Habsburgic la sfârșitul secolului al XVII-l” en Austrian Influences and Regional Identities, eds. François Bréda, Valentin Trifescu, Luminița Ignat-Coman, Giordano Altarozzi, Bratislava, Ab Art, 2012.
Pâclișanu, Zenovie (1910), Biserica și românismul, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2005.
Pop, Ioan-Aurel, Biserică, societate și cultură în Transilvania secolului al XVI-lea. Între acceptare și excludere, Bucarest, Editura Academiei Române, 2012.
Prodan, David, Supplex Libellus Valachorum, Bucarest, 1967.
Quiroga, Alejandro, ”La nacionalización en España. Una propuesta teórica”, en Ayer. Revista de Historia Contemporánea, 90, (2), 2013.
Said, Edward, Orientalism, NuevaYork, Vintage Books, 1979.
Șaguna, Andrei, Istoria bisericei ortedocse resaritene universale, Olmutz, 1860.
Șăineanu, Lazăr, Istoria filologiei române, cu o privire retrospectivă asupra ultimelor decenii (1870-1895): Studii critice, Bucarest, Editura Librăriei Socec & Co., 1895.
Şotropa, Virgil, Drăganu, Nicolae, Istoria şcoalelor năsăudene: scrisă cu prilejul jubileului de 50 de ani de existenţă (1863-1913) a gimnaziului superior fundaţional din Năsăud, Năsăud, 1913.
Todorova, Maria, Imagining the Balkans, Oxford University Press, Oxford/Nueva York, 1997.
Tóth, Zoltán, I, Primul secol al naționalismului românesc ardelean (1697-1792), Bucarest, 2001.
Țichindeleanu, Ovidiu, „Prefață”, en Dezobediența epistemică. Retorica modernității. Logica colonialității și gramatica decolonialității [Desobediencia epistémica], Walter Mignolo, Cluj-Napoca, Idea, 2016.
Verdery, Katherine, Transylvanian Villagers: Three Centuries of Political, Economical, and Ethnic Change, University of California Press, 1983.
Wolf, Larry, Inventing Eastern Europe. The Map of the Civilization on the mind of the Enlightenment, Stanford University Press, 1994.



1 Pentru o discuție despre dezvoltarea culturii române și a identității naționale în Principatele Dunărere, vedeți lucrarea The Making of Modern Romanian Culture: Literacy and the Development of National Identity, de Alex Drace-Francis (2006).
2 Pînă pe la mijlocul secolului al XIX-lea cînd începe să se impună etnonimul ”român”, atît în referirile românilor la ei înșiși, cît și în referirile externilor, denumiri exonimice precum ”valahi”, ”vlahi”, ”blachi” sau ”oláh” în maghiară erau utilizate pentru a denumi populațiile romanizate din Europa de Est și Sud-Est (Gherghel 1920: 4-6). În spațiul lingvistic german pînă în anii cincizeci ai secolului al XIX-lea, cînd se impune denumirea germană modernă, termeni precum ”moldovean” sau ”valah” erau folosiți în referirile la acest popor sud-est european (Heitmann 1995: 26). În cazul maghiarilor, românii apar sub denumirea ”oláh” tot pînă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, denumire care ajunge să fie percepută de către intelectualitatea română din menționatul veac ca fiind peiorativă datorită înțelesului secundar de ”păstor”, „cioban” (Mitu 2013: 355, 393). Însemnările de călătorie ale britanicilor John Paget (1850) și D. T. Ansted (1862) reflectă faptul că printre călătorii veniți din capătul occidental al continentului, termenul valah era încă în uz la începutul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea.
3 Recensămintele operate de administrația habsburgică în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea arată că românii reprezentau peste 50% din populație, ajungând pe la mijlocul secolului al XIX-lea la 59%. Peste 90% dintre români erau țărani, dintre aceștia trei sferturi fiind dependenți de nobli sau zilieri, abia un sfert fiind țărani liberi (Hitchins 2013: 247). De asemenea, faptul că românii reprezintă mai mult de jumătate din totalul populației Transilvaniei este evidențiat în descrierea din 1775 produsă de administrația imperială (Bernath 1994: 212).
4 Dacismul reprezintă una dintre versiunile radicale ale reacției autohtohniste care se profilează în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și care culminează în propaganda național-comunistă a lui Nicolae Ceaușescu din ultimele două decenii ale regimului său. Această teorie minimalizează pînă la negare efectele romanizării, accentuînd continuitatea dintre daci și români (Neagotă 2000-2002).
5 În cele trei volume care compun Hronica românilor (1805-1812), acesta prezintă numeroase izvoare istorice pentru a dovedi teoria descendenței din romani a românilor și continuitatea locuirii teritoriilor care au alcătuit fosta provincie Dacia.
6 Istoria pentru începutul românilor în Dachia (1812) reprezintă una dintre cele mai populare și influente scrieri ale perioadei pe această temă.
7 Menționez în acest sens scrieri precum Scurtă cunoștință a istorii românilor (Buda, 1792-1796), de Samuil Micu, Despre obiceiurile populare de înmormântare la români (Viena, 1817) de Vasile Popp sau Anticele românilor (Buda, 1832-1833), de Damaschin Bojincă.
8 Pînă în secolul al XVI-lea limba slavonă era folosită în scrierile bisericești destinate românilor transilvăneni. În contextul Reformei protestante care a cuprins Principatul Transilvaniei provocînd profunde schimbări confesionale, apar primele scrieri în limba română, însă cu alfabet chirilic. Din punct de vedere juristicțional biserica Ortodoxă era supusă superindendentului calvin iar o serie de hotărîri ale principilor transilvăneni obligă clerul ortodox să predice în limba română pentru ca credincioșii să poată avea acces la cuvîntul lui Dumnezeu. Totuși, în practică pînă în primele decenii ale secolului al XVIII-lea sunt întîlniți preoți care nu se conformau acestei cerințe (Iorga 2007: 37; Furtună 1915: 109). Alfabetul latin se impune abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
9 O altă teorie autohtonistă apărută către sfîrșitul secolului al XIX-lea și extrem de influentă în prima jumătate a secolului al XX-lea plasează ortodoxia și biserica Ortodoxă ca fundament al identității naționale, deși asumă ideea latinității poporului român. Conform acestei teorii, apariția bisericii Greco-Catolice reprezintă o rătăcire a unei părți a națiunii române, datorată dominației maghiare și habsburgice și înstrăinării elitei intelectuale de poporul reprezentat de țăranii loiali ortodoxiei și tradiților ancestrale (Șaguna 1860; Iorga 2009: 26).
10 Conform teoriei lui Walter Mignolo care afirmă că „locuitorii rurali sînt considerați a fi în afara spațiului modern reprezentat de marile orașe” (2015: 78).
11 Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, vol. I, ed.. Georgeta Filitti, (Bucureşti: Editura Academiei Române, 2004)

Balast social și oameni problemă. Reflecții pe marginea unui experiment educațional

Ieri am strâns expoziția Știință și etnicitate. Cercetarea antropologică în România anilor ’30 , curatoriată de Marius Turda și expusă...

Comentarii

Translate this blog