miercuri, 21 septembrie 2011

Festival Interceltique de Lorient, partea a II-a - Cântarea ca ritual de purificare: Denez Prigent - Edit Szegedi



Cine îşi imaginează că la Festivalul Interceltic de la Lorient se adună multă lume palidă, pistruiată şi cu păr roşcat, se înşeală. Iar cine îşi imaginează că pe străzile oraşului se plimbă druizi şi barzi cu plete-n vânt şi harpa-n mână, se înşeală din nou (harpa celtică, cel puţin în forma reconstruită de George Cochevelou în anii ’50 pentru fiul său Alain – Alan Stivell – este atât de mare şi grea, încât plimbatul cu harpa ar provoca măcar o hernie). Da, sunt şi pistruiaţi şi roşcaţi printre participanţi. Cécile Corbel arată cu părul ei roşu şi corpul fragil ca o zână celtică. Văzând-o şi auzind-o pe Nolwenn Korbell cântând de exemplu Hir (Departe – despre cursele Redadeg) sau Anna, în memoria Annei Politkovskaia, nu poţi să nu te gândeşti la Boudicca, regina icenilor.
Denez Prigent însă nu corespunde nici unui clişeu. Originar din Finistère (în bretonă: Penn Ar Bed, capul pământului), adică din Bretania cea mai bretonă, Denez Prigent a surprins încă de la început prin faptul că a sfărâmat nu doar clişeele legate de muzicienii bretoni dar şi cele privind receptarea muzicii tradiţionale bretone de către marele public şi capacitatea expresivă şi de modernizare a limbii bretone. La 45 de ani surprinde prin alura băieţoasă şi deşi are aproape 30 de ani de activitate pe scenă, are aerul unui elev timid, chiar dacă trăieşte cântarea ca pe un ritual de purificare. Îmbrăcat sobru, în haine pe care le-ar putea purta pe stradă (în tinereţe se îmbrăca în negru), practicând un minimalism al mişcării scenice, spectacolul se concentrează asupra vocii. Este drept, cântând despre boală, moarte, poluare, foamete, dispariţia propriei limbi materne, nu poate purta un costum roz cu paiete argintii.
Am rămâne însă prizonierii clişeului dacă ne-am imagina un fel cântăreţ emo trecut de prima tinereţe. Oricum, clişeul cântăreţului breton conţine acest element. Denez Prigent este mai degrabă vesel, capabil să cânte nu doar gwerziou, balade-bocet, ci şi kan ha diskan, cântec şi contra-cântec, cântece de dans, cântate de obicei de două persoane (Denez Prigent reuşeşte să cânte singur astfel de piese). Ori la concertele sale din Bretania sau chiar şi la Paris publicul sau o parte a publicului dansează, aşa cum s-a întâmplat şi la concertul din 12 august din Lorient, când spre sfârşit o parte a publicului s-a prins în horă[1].
Denez Prigent nu este un militant în sens clasic, chiar dacă a participat la diferite acţiuni în favoarea limbii bretone. Pentru unii este prea breton, pentru alţii nu este destul de breton.
Întrebat în mai multe ocazii dacă va cânta vreodată în franceză, Denez Prigent a răspuns negativ. În franceză cântă câteodată acasă, pe scenă însă niciodată, iar pentru aceasta nu trebuie să se justifice. Este breton, deci cântă în bretonă. Gestul său nu este de frondă. Cine înjură Franţa şi iacobinismul o face de regulă în franceză şi o face cât se poate de inteligibil. Denez Prigent nu are nici un fel de probleme cu limba franceză, cu francezii sau cu Franţa. Are în schimb probleme cu articolul 2 al Constituţiei, cu iacobinismul de stânga sau de dreapta şi, evident, cu Frontul Naţional. Însă a reuşit să-i vrăjească şi pe cei care nu-i iubeşte. Este drept, n-a păţit-o ca Gilles Servat, a cărui piesă contestară din anii ’70 La blanche hermine a fost preluată de Frontul Naţional. Revoltat, cântăreţul a adăugat cântecului său o introducere (Touche pas à la Blanche Hermine) în care respinge vehement folosirea simbolului breton de către o mişcare naţionalistă şi iacobină.
Denez Prigent face parte din acea generaţie care nu se mai ruşinează de identitatea bretonă, chiar dacă acasă nu se vorbea decât franceză, învăţând bretona de la bunici. Ca adult şi-a bretonizat numele. Acest gest nu mai avea însă semnificaţia unei contestări, numele bretone fiind astăzi chiar la modă în Franţa. Denez Prigent a avut posibilitatea să studieze limba bretonă (ca formaţie este filolog şi artist plastic), s-o predea timp de trei ani, să-şi câştige existenţa în continuare de pe urma acestei limbi odinioară dispreţuite. Face parte din generaţia pentru care Parisul este doar rampă de lansare, succesul internaţional fiind mai important decât consacrarea pariziană.
Un alt clişeu pe care-l sparge Denez Prigent este cel referitor la culturile minoritare, incapabile să acceadă la universalism, pentru că folosesc limbi prea puţin adecvate pentru a exprima conţinuturi elevate şi pentru că au un orizont prea restrâns, rural şi folclorizant. Continuând drumul deschis de Alan Stivell, Denez Prigent a îndrăznit să experimenteze cu muzica electronică, făcând furori în lumea muzicală franceză. A trecut apoi la formula acustică, pe care o practică în momentul de faţă. Cântul a capella a rămas însă baza. La concertul din Lorient, Beajet’m eus (Am călătorit), tonul era mai personal, călătoriile referindu-se la cele clasice, în spaţiu, şi la cele metaforice, de autocunoaştere. Călătoria era şi una în timp, fiind reluate unele piese din tinereţe care se integrează în tema concertului.
Cum este receptată muzica lui Denez Prigent de către un public în mare parte necunoscător la limbii bretone, printre care mă număr şi eu? În timpul concertului, înaintea fiecărei piese autorul face o prezentare scurtă a ceea ce urmează să cânte. De mai mult nici nu este nevoie. Textul unui cântec nu este niciodată inteligibil în totalitate, chiar dacă limba ne este cunoscută. Însă cântul/cântecul înseamnă altceva decât un text pus pe note. Dincolo de înţelegerea textului este emoţia care se transmite, iar Denez Prigent reuşeşte să se facă înţeles dincolo de cuvinte[2]. Atunci însă, când textul în sine are rolul de manifest, atunci Denez Prigent îl recită şi oferă şi o traducere franceză recitată de Bertrand Cantat (Daouzek hunvre – Douăsprezece vise, un manifest poetic împotriva oricărei forme de colonialism şi imperialism). Colaborând cu cântăreţe din spaţii culturale diferite, a realizat piese cântate în două limbi: bretonă şi gaelic, bretonă şi bulgară, bretonă şi saami, bretonă şi maghiară, bretonă şi limba fictivă a Lisei Gerard.
Colaborarea cu muzicieni din culturi diferite face parte din filosofia sa care poate fi rezumată astfel: cu cât te înrădăcinezi mai puternic în propria cultură, cu atât mai deschis poţi fi spre alte culturi. O identitate puternică te fereşte de orice formă a fundamentalismului. De aceea Denez Prigent s-a deschis influenţelor muzicale diferite, mai ales din estul Europei.
Atunci când există o traducere a textului, realizată de autor, putem înţelege felul în care lucrează. Într-un interviu a descris cântarea ca pe un ritual de purificare, ceea ce nu trebuie înţeles doar metaforic. Într-un gwerz se narează, ca şi în balade dealtfel, întâmplări dramatice care se sfârşesc de regulă rău. În societatea tradiţională un gwerz îndeplinea însă un scop terapeutic: potrivit tradiţiei bretone dacă vorbeşti despre rău, acesta o să dispară. A cânta un gwerz însemna a exorciza prin cânt.
Una din piesele pe care le-a cântat în concertul din 12 august a fost Gwerz Kiev, o comemorare a foametei din Ucraina 1932-1933 care s-a soldat cu milioane de morţi (numărul exact al victimelor este foarte greu de stabilit). Foametea numită şi Holodomor a fost un subiect tabu decenii de-a rândul şi oferă şi astăzi motive de neînţelegere între Ucraina şi Rusia. O parte a stângii occidentale încearcă să minimalizeze foametea, să-i găsească justificări, chiar s-o declare o invenţie a propagandei antisovietice, să-i nege deci existenţa. Comemorarea ei devine problematică în momentul în care este instrumentalizată de dreapta naţionalistă. Denez Prigent reuşeşte însă să evite capcanele instrumentalizării. Gwerz Kiev este o suită de mici balade, unele cu referire la întâmplări reale (sacrificarea unui copil pentru a hrăni restul familiei) sau simbolice (un om cere adăpost spunând că nu este moartea, ci doar un călător), care transformă un capitol din istoria Ucrainei într-o tragedie a umanităţii întregi.
Denez Prigent tratează astfel diferite subiecte, oricât de tehnice ar fi, ca de exemplu poluarea din Copşa Mică (foarte puţini mai ştiu azi că micuţa localitate ardeleană era, cât timp funcţionaseră fabricile, un muzeu al bolilor profesionale, dispărute în Occident datorită schimbării tehnologiei), agricultura bazată pe organisme modificate genetic, înlocuirea foioaselor cu conifere în Bretania, în tradiţia gwerz-ului. Rezultatul este suprinzător, indiferent dacă este vorba de un cânt a capella sau acompaniat electronic sau acustic. Concertul din 12 august a fost deschis cu un gwerz cântat a capella care parcă m-a transpus în altă dimensiune – am avut senzaţia că timul şi spaţiul nu mai au nicioo relevanţă. Nu întămplător a colaborat în 2002 alături de alţi muzicieni cu Yvan Cassar la coloana sonoră a filmului documentar Odyssee de l’espèce (piesele Au bout du monde şi Migration, cântate, evident, în bretonă).
Ieşind de la concert – era trecut de miezul nopţii – am dat de partea mai puţin sacră şi elevată, dar nu mai puţin atrăgătoare, a festivalului. Era muzică la fiecare colţ de stradă iar oamenii dansau în ciuda ploii torenţiale.[3]

[1] Dansurile tradiţionale bretone sunt dansurile în cerc, doar că cercul nu se închide, astfel că oricine poate să se alăture dansatorilor. Dansatorii se ţin, cel puţin la anumite dansuri, de degetul mic.
[2] Denez Prigent a fost acuzat că nu-şi traduce textele. Motivul pentru care autorul nu traduce decât o parte din textele sale este imposibilitatea traducerii integrale a textelor bretone în franceză. Ceea ce într-o limbă poate fi poetic, intr-alta poate suna plat, datorită experienţelor de viaţă diferite. Pe de altă parte, în limba bretonă nu există o topică strictă, ordinea cuvintelor depinzând de importanţa lor pentru vorbitor, ceea ce face traducerea într-o limbă cu reguli foarte ferme aproape imposibilă.
[3] Încheierea zilei de 12 august o exilez în subsolul textului. Am călătorit într-un autobuz plin cu tineri beţi. Dacă există un domeniu în care s-a realizat unitatea Europei, atunci beţivii au realizat-o de mult, căci alcoolul spală orice diferenţe. Franceza urlată la beţie este la fel de dureroasă ca orice altă limbă, este ca o lovitură în stomac.

Comentarii

Translate this blog