Treceți la conținutul principal

Lansarea de carte care a spart normele - Ioana Manta Cosma



Era o zi posomorâtă de iarnă cam prin 1971-2011, nu mai ţin minte exact. Clujul se perpelea într-o ceaţă londoneză adusă de nişte nori negri, moscoviţi. Trecătorii se zgribuleau stânjeniţi mai mult de apăsarea norilor decât de frig. Numeroase comploturi îmi treceau prin minte, datorită zvâcnirilor apocaliptice ale vremii de afară. Ceva apăsător, ameninţător, duşmănos, plutea în aerul rarefiat, atent selecţionat de divinitate pentru oraşul nostru. Am pus-o pe seama ceţii, specifice centrului napocaliptic. Ce să mai, era o dimineaţă deloc prietenoasă, ca să nu repet obsesivul cuvânt care îmi stă pe buze: duşmănoasă. Mergeam agale spre BCU, loc de pelerinaj al studenţilor conştiincioşi. Încercam să îmi scot din minte zvonurile complotiste pe care tot eu le lansam în mine.
Mi-am amintit că trebuie să scot volumul al II-lea al jurnalului Soranei Gurian, iar toată energia mi s-a canalizat asupra lecturilor mele vitale, uneori pătimaşe. Era subiectul care mă făcea să mă implic cel mai tare în studiu, deşi ştiam că nu e profesionist să fiu pătimaşă când pătrund într-o cercetare. Slăbiciunea mea se manifesta acolo unde întâlneam reconstituiri ale vieţii în comunism. Sorana Gurian, scritoare remarcată de Eugen Lovinescu, ţine un jurnal chiar în perioada instaurării comunismului. Toată seara m-am gândit cum să mă trezesc mai devreme şi să ajung la bibliotecă, să termin de citit volumele. V-am zis, era o slăbiciune, o patimă, o frunză moartă picată peste privirea mea mioapă. Ajunsesem la momentul în care diarista descria sărăcirea populaţiei, apariţia consignaţiilor, pentru că oamenii îşi vindeau de prin case pentru a avea ce mânca. Deveneam iar patetică, trebuia să îmi ţin în frâu sentimentele. Dar textul era bine dozat, pentru că, după un fragment plin de dramatism, urma o anecdotă a vremii. Ştiţi de ce nu se lipeau timbrele cu Ana Pauker? Pentru că oamenii scuipă pe faţă.
Sorana Gurian divorţase de soţul iubit şi se căsătorise cu un italian, ca să poată pleca din ţară. Urmau percheziţiile la domiciliu şi anchetele asupra cazului. Toate gândurile astea m-au purtat până la intrarea în clădirea bibliotecii, dotată cu un nou mobilier de pal, asezonat cu beculeţe şi beteală de brad. Mi-am oprit gândurile în loc şi m-am oprit şi eu, odată cu ele. Eram la intrarea în bibliotecă, recent cosmetizată şi adaptată vremurilor noastre trecătoare. Stăteam aşa, ca un student în contemplare, măcinat de profunzimile vieţii, trasându-mi în gând traiectoria pe care trebuia să o urmez: scos locul în sala I, completat fişa de cerere, luat o cafea de la tonomat, continuat de citit „Pata umană” până îmi vin volumele Soranei Gurian. Gândurile îmi sunt deraiate de pe drumul firesc din cauza a doi bătrânei, semn al înţelepciunii şi autorităţii supreme, semn de circulaţie care îmi spune „cedează trecere”. Mi-am dat repede seama că mă oprisem chiar în dreptul uşii de la intrare, de unde pâlcuri de octagenari îşi urmau calea sigură spre etajul I al bibliotecii. M-am dat într-o parte şi am examinat imaginea exodului. Indivizii ăştia încărunţiţi toţi în acelaşi creştet şi simţire semănau unul cu altul extrem de bine. Fiecare se proiecta în fiecare. Robuşti, cu rotunjimi diforme ale burţilor bine hrănite, cu o chelie mândră exact în zona nesimţitoare a fiinţei lor, roboţii cu staturi impozante mergeau setaţi la o lansare de carte. Niciunul nu ieşea din tiparul demodat, croit de regimul glorios. Păşeau cu toţii triumfători, ca pe un covor roşu, cunoscându-se între ei, rotind priviri familiare chiar şi în jurul lor. Am văzut şi câţiva indivizi la costum negru, cu o cască în urechea stângă, stând cât de discreţi putea ei printre mulţimea de studenţi şi profesori paşnici, sedaţi, deloc recalcitranţi, pacifişti convinşi Am zâmbit în faţa acestui tablou pe care credeam că îl mai întâlnesc doar în cărţi, acele cărţi care mă făceau pătimaşă şi revoltată. M-am refugiat înfrântă în sala I a bibliotecii, unde am continuat povestea Soranei Gurian. Ana Pauker, Vasile Luca şi Gheorghiu-Dej se plimbă cu vaporul care, la un moment dat, se scufundă. „Cine e salvat? Răspuns: România.”

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii