Discipolii lui Noica în România post-decembristă - de Felician Velimirovici

Şedinţă a Grupului pentru Dialog Social

Ce au făcut intelectualii din „grupul Noica” odată ieşiţi din comunism? În primul rând, încă de la începutul perioadei post-decembriste ei şi-au asumat un rol civic în societatea românească, asumare care s-a manifestat prin coagularea lor în jurul unor reviste care propuneau solidarităţi intelectuale centrate pe valorile democraţiei liberale, pro-occidentale, ale societăţii deschise şi care manifestau atitudini net anti-comuniste şi anti-feseniste (revista 22, Dilema, etc.).

La 30 decembrie 1989, profesorul Gabriel Liiceanu a publicat cunoscutul său Apel către lichele în care recomanda Nomenklaturii partidului comunist şi în general tuturor celor care „au făcut cu putinţă oroarea” vreme de 40 de ani căinţa şi retragerea din spaţiul public românesc: „Nu mai apăreţi la televiziune, nu mai scrieţi în ziare, nu vă mai ridicaţi glasul decât pentru o scurtă căinţă, căci altfel îl ridicaţi din nou în minciună. Lăsaţi cuvintele să spună ce spun, nu mai folosiţi o vreme vorbele demnitate, libertate, conştiinţă, dreptate, popor. Nu asasinaţi aceste cuvinte. Să nu vă fie frică, ci doar, din când în când, o lungă şi insuportabilă ruşine.”[1]

 Îndemnurile sale erau nu numai de bun-simţ, ci şi îndreptăţite, însă tonul patetic în care a fost scris sugerează (şi) asumarea din partea autorului lor a unui anumit statut de instanţă morală în măsură să judece, să critice, să califice şi să descalifice gesturi, atitudini ori comportamente. În data de 4 septembrie 1990, autorul apelului sus-citat a susţinut la Luxemburg o conferinţă în cadrul celei de-a doua sesiuni a Colegiului european de cooperare culturală, conferinţă intitulată Ce înseamnă a fi european în Estul postbelic?

După mărturia însăşi a conferenţiarului, el a încercat, „umilit fiind în toate datele fundamentale ale existenţei sale, să le arate oamenilor din Vest că, în ciuda a tot ceea ce i s-a întâmplat, el a rămas un om asemenea lor, adică în chip esenţial un european. “Pot discuta cu dumneavoastră despre Homer, Platon, Sf. Augustin, Shakespeare, Goethe, Flaubert, Thomas Mann, Kafka, Umberto Eco sau Derrida.”[2]

Dacă în 1967 când l-a cunoscut pe Noica, Gabriel Liiceanu era un tânăr dotat care ar fi putut face performanţă culturală alături de ceilalţi tineri „geniali” pe care-i căuta Noica, iată-l mărturisindu-şi în 1990 „doar” capacitatea sa de a înţelege şi discuta, alături de colegii săi europeni, operele câtorva dintre marii gânditori şi/sau scriitori afirmaţi în cultura occidentală. 

În al doilea rând, după 1990 intelectualii din grupul Noica asumă un rol public şi se organizează într-un grup elitist de prestigiu, căutând să acceadă la diferite pârghii de putere (administrativă, universitară, materială, editorială, publicistică, simbolică, de influenţă a opiniei publice, etc.) sau cel puţin să se afle în preajma ei. Fenomen perfect normal şi îndreptăţit, de altminteri – v. P. Bourdieu. Unii dintre ei devin profesori universitari, alţii editori, altii rectori, alţii directori de reviste culturale, alţii organizează asociaţii non-guvernamentale, însă între toate acestea există legături sau conexiuni şi interdependenţe: de exemplu un intelectual anterior necunoscut publică într-o revistă a grupului în acord cu direcţia sau orientarea culturală a grupului, apoi este editat în volum de către alţi membri ai grupului, în cele din urmă ajunge să conferenţieze într-o instituţie coordonată de grup sau să deţină o funcţie administrativă.

 În centrul promovării unui nou membru stă ideea de alegere sau chiar “predestinare”, consacrată, în opinia profesorului Sorin A. Matei, de privilegii dobândite prin chemare sau naştere ori „ungere” (simbolică, fireşte) în respectivul grup de prestigiu intelectual.[3] La fel cum membrii iniţiali ai grupului au fost aleşi, iniţiaţi şi „unşi” de Constantin Noica, şi ei la rândul lor ajung să aleagă, să iniţieze şi să „ungă” alţi noi membri. Dar să continuăm firul argumentativ al profesorului Matei.

Grupul de prestigiu intelectual se structurează sau este centrat pe prestigiul şi notorietatea membrilor săi. Prestigiul acestora însă nu este unul obţinut prin libertatea pieţei de idei sau prin jocul acestei pieţe, nici prin măsura în care operele ori ideile lor circulă şi sunt receptate, apropriate, discutate pe plan naţional sau internaţional – în România postdecembristă de altfel, un asemenea proces este şi destul de greu de imaginat.. Prestigiul grupului este construit pe raportarea şi identificarea membrului cu grupul, pe accesul privilegiat la resurse intelectuale ascunse, invizibile, pe „iluminarea” spirituală, pe felurite iniţieri şi mistagogii de tip păltinişean, pe o reţea de valori şi relaţii personale care le dau întâietate membrilor prin raportare la ceilalţi, dar şi la un maestru a cărui autoritate o recunosc. Grupul astfel constituit este, în general, închis, primirea sau omologarea unor noi membri făcându-se numai după îndeplinirea din partea candidaţilor a unui stagiu de pregătire sau ucenicie prealabil. Identificându-se cu grupul, membrii săi sunt recunoscuţi de alte grupuri aliate sau rivale – Observator cultural vs. 22/GDS, etc.

Funcţionând în plină modernitate din punct de vedere istoric dar structurându-se pe baza acestor criterii de tip tradiţional – predestinare, charismă, iniţiere, iluminare, acceptare/confirmare, deschidere spre universal, genialitate sau excepţionalism intelectual – acest grup inaugurează în cultura română post-ceauşistă o stare de paramodernitate, adică, în termenii definiţiei lui Pierre Bourdieu, un soi de modernitate incompletă sau deformată, aflată parţial în modernitatea propriu-zisă, din punct de vedere cronologic, parţial în plin tradiţionalism, din punctul de vedere al structurării grupului.[4] Deşi uneori cvasi-absenţi de pe piaţa internaţională a ideilor, membrii reclamă în România nu numai autoritate morală, simbolică sau culturală, ci tind să se identifice cu însăşi noţiunea de intelectual public. Ce este însă un intelectual public şi cum se deosebeşte el de unul privat?

Primul răspuns ar fi, cum afirma şi profesorul Michael Shafir în studiul sus-citat, că intelectualul nu poate avea o altă existenţă decât publică. Termenul de intelectual public, în opinia mea, nu-i cuprinde pe toţi absolvenţii de studii superioare dintr-o ţară, pe toţi medicii, avocaţii, economiştii ori funcţionarii publici ai unei ţări, ci se referă doar la elita universitară umanistă şi ştiinţifică, de mai mică sau mai mare notorietate, incluzându-i aici şi pe necunoscuţii – dar marii – intelectuali „invizibili”, adică totalitatea cadrelor universitare care contribuie la formarea generaţiilor succesive de absolvenţi în diferite domenii şi care nu reclamă notorietate publică, nu se simt predestinaţi, excepţionali sau geniali, nu au vocaţia actului de cultură unic şi irepetabil, nu suferă de aspiraţii intelectuale „superioare”, etc.

Spre deosebire de ceilalţi intelectuali, intelectualii membri ai grupurilor de prestigiu solicită recunoaştere unanimă şi se identifică pe sine cu ideea de intelectual pur şi simplu. Manifestă un spirit exclusivist şi sectar pronunţat, respingând orice intelectual care nu le împărtăşeşte orientările sau atitudinile. În acest sens merită evocată relaţia dintre Adrian Marino şi GDS sau grupul Noica după 1990: deşi calibrul său intelectual era de necontestat iar opera sa era tradusă, citită şi citată pe mai multe continente, Marino, întrucât a adoptat o poziţie critică vis-a-vis de maestrul grupului Constantin Noica în 1993 într-un studiu bazat pe documente semnate de Noica aflat în Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, a fost sistematic exclus nu numai din grup, dar şi de la reuniunile GDS, de Uniunea Scriitorilor, de revistele controlate de membrii grupului. Momentele, unele dintre ele penibile, sunt descrise pe larg de Marino în autobiografia sus-amintită.

Pe de altă parte, primirea şi confirmarea în grup se desfăşoară după un scenariu de inspiraţie noicistă: un maestru alege un discipol înzestrat: exemplul lui H.-R. Patapievici este semnificativ în acest sens, care merită a fi pus în contrast cu cel al exclusului Adrian Marino. Deşi prin formaţie fizician, Patapievici a găsit înainte de 1989 refugiul în lectură, asemeni discipolilor lui Noica, fără însă a fi în legătură cu ei. Paginile autobiografiei culturale elaborate de Patapievici în anii ’80 şi publicată în 1995[5] dezvăluie un spirit nu numai pasionat de cultură, ci deschis spre universal, aflat încă din adolescenţă angajat pe traseul unui solicitant parcurs iniţiatic desfăşurat solitar în mare măsură, deşi prieteniile de idei n-au lipsit nici ele.

După 1989 Patapievici începe să semneze o serie de articole cu caracter politic (anti-comuniste, anti-feseniste şi anti-Iliescu) sau cultural în diverse reviste, devenind şi membru al GDS. În 1995 editura patronată de către discipolul cel mai proeminent al grupului Noica, Gabriel Liiceanu, publică prompt două volume – autobiografia sus-citată şi Politice[6]. Discursul editorului rostit cu ocazia lansării primului volum la data de 8 iunie 1995 marchează omologarea în grup a noului membru: „Te îmbrăţişez, dragul meu Kierkegaard bucureştean. De fapt nu, greşesc spunându-ţi că eşti un Kierkegaard al nostru: am să spun mai degrabă despre Kierkegaard că este un fel de Patapievici danez. Căci ca şi tine Kierkegaard avea conştiinţa misiunii lui divine: aceea de a-şi trezi compatrioţii. Şi ca şi în cazul tău compatrioţii l-au batjocorit; l-au meritat tot atât de puţin pe cât te merităm noi pe tine.”[7] Proiectarea speranţei “mântuirii” sau cel puţin a împlinirii culturii române de către individul excepţional înzestrat este în aceste rânduri evocată la modul explicit. Primirea în grupul de prestigiu a însemnat pentru Patapievici nu numai posibilitatea de a publica la una dintre marile edituri româneşti, ci şi angajarea sa pe post de director de colecţie de carte la aceeaşi editură condusă de Gabriel Liiceanu, apoi numirea sa în Colegiul C.N.S.A.S, apoi preluarea funcţiei de director al Institutului Cultural Român.

Dacă aceste două exemple de excludere, respectiv integrare în grupul de prestigiu intelectual Păltiniş pot fi considerate inconcludente sau în măsură să nu reprezinte o stare de fapt specifică funcţionării grupului, un al treilea exemplu cred că are valoarea de a confirma ipoteza formulată mai sus. Recent publicatul volum Idolii forului coordonat de profesorii Sorin Adam Matei şi Mona Momescu, care conţine studii semnate de o serie de intelectuali români specializaţi (Daniel Barbu, Lucian Năstasă-Kovacs, Michael Shafir, Caius Dobrescu, et alii) argumentează în sensul liberalizării pieţei de idei româneşti, a specializării ei, a cultivării spiritului critic şi a abandonării modelului centrat pe relaţia maestru-discipoli geniali.

Formula „clasă de mijloc a spiritului” trebuie înţeleasă tocmai din această perspectivă, a antinomiei în raport cu modelul elitei intelectuale restrânse, deschisă spre universalitate, nespecializată dar cu competenţe afirmate în domenii dintre cele mai diverse (de la teologie medievală la filosofie politică, literatură, filosofie antică, filosofia modernităţii, istoria ideilor, etc.). Reacţiile faţă de publicarea acestui volum, unele dintre ele chiar denigratoare, nu au întârziat să apară în presa culturală[8]. De pildă, Mircea Mihăieş, fără a-şi argumenta poziţia, afirmă răspicat: „Fericiţi că au găsit un drapel sub care să se adune, un conglomerat de resentimentari, rataţi, mediocri sau doar nerăbdători să ocupe fotoliile de orchestră mai devreme decât ar merita au trecut la asaltul sistematic al puterii.”[9] Strategia este una tipic schopenhaueriană, descrisă în Dialectica euristică, de felul „când nu ai argumente, insultă-ţi adversarul”. Pe de altă parte, Andrei Cornea concluziona: „Câtă orbire, câtă rea-credinţă în acest text ridicol şi găunos şi, în general, în concepţia întregului volum! Voinţa de a distruge cu orice preţ întunecă însă raţiunea. Idolii forului nu sunt acolo unde autorii îi caută, ci sunt chiar în urâţenia, invidia şi rictusul resentimentar din ei înşişi.”[10]

Replica coordonatorilor este ponderată, raţională, exemplară chiar, edificatoare în acest sens fiind atitudinea Monei Momescu: „Dacă aş reacţiona polemic la remarcile dlui Ioan T. Morar, ar însemna că toată pledoaria mea directă şi implicită pentru toleranţă, dialog, educaţie şi „calea de mijloc“ ar fi doar un gest de ipocrizie. Fiecare reacţionăm, atunci cînd luăm cunoştinţă de ceva nou, în limitele spaţiului nostru de cunoaştere şi ale habitudinilor/stereotipiilor lingvistice. După ce experimentăm, cunoaştem, avansăm în educaţie, în sensul general, discursul nostru se modifică, se rafinează, putem chiar să ne situăm polemic faţă de noi înşine, aşa cum eram la un moment anterior. Eu cred că reacţia dlui Ioan T. Morar a fost dictată de obişnuinţa polemicii într-un anumit format; dacă va dori să continue dialogul avizat, va citi volumul şi va reacţiona cu argumente, dacă nu, va păstra acelaşi discurs; este opţiunea domniei sale.”

Va urma.

---

[1] Gabriel Liiceanu, Apel către lichele, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1996, pp. 5-6.

[2] Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1996, p. 6.

[3] Sorin Adam Matei, Boierii minţii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor, Bucureşti, Ed. Compania, 2004, p. 7.

[4] Pierre Bourdieu & Randal Johnson (ed.), The Field of Cultural Production: Essays on Art and Literature, New York, Columbia University Press, 1993, apud Sorin Adam Matei, op. cit., p. 18.

[5] Horia Roman Patapievici, Zbor în bătaia săgeţii: eseu asupra formării, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1995.

[6] Horia Roman Patapievici, Politice, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1996.

[7] Sorin Adam Matei, op. cit., p. 22.

[8] Mircea Mihăieş, „Oierii minţii” în România literară, articol disponibil pe Internet, URL http://www.romlit.ro/oierii_minii, accesat la 08.01.2011, ora 15:00; v. şi http://www.revista22.ro/idoli-351i-idolatri-i-8427.html

[9] Ibidem.

[10] Andrei Cornea, „Idoli şi idolatri (II)” în 22, articol disponibil pe Internet, URL: http://www.revista22.ro/idoli-351i-idolatri-ii-8466.html.