Cum să „beleşti ochii la televizor” cu folos – Reflecţii pe marginea serialelor TV contemporane

   Nu a trecut mult timp de când părinţii mei, pe atunci încadraţi unui middle-class cu pretenţii intelectuale de provincie, îmi recomandau mai degrabă să pun mâna pe o carte decât să „belesc ochii” inutil la televizor. Era un sfat de bun simţ pe care nu l-am urmat decât mai târziu (poate chiar prea târziu), un sfat pe care astăzi, având în vedere producţiile TV occidentale care pătrund la noi pe diferite căi, eu unul poate nu l-aş lansa virtualilor mei copii, sau măcar n-aş face-o cu atâta vehemenţă. Calitatea serialelor de televiziune din ultima decadă a crescut atât de mult încât îndrăznesc să spun că sunt la fel de bune ca proverbiala „carte” la care ne trimiteau părinţii.

    Asemenea majorităţii tinerilor din mediul urban românesc post-decembrist, am trăit cu fascinaţia constantă pentru televiziunea prin cablu. În anii '90 accesul la aceasta era mai mult decât entertainment. Ea dădea cu adevărat sens telecomezii pe care dintr-o dată descopereai mai multe butoane în josul celui roşu de on/off. Mai mult decât atât, absenţa cutiuţei de recepţie de lângă uşa de intrare în apartament îţi putea atrage imediat excluziuna din grupul de prieteni care, aşa cum erau vremurile atunci, nu găseau altă modalitate mai eficientă de a te chema afară decât a-ţi suna la uşă. În fond, câte episoade din „Dexter's Laboratory” puteai inventa până ca prietenii tăi să se prindă că nu ai cablu? „Cartea” la care te trimiteau părinţii nu te putea salva în asemenea situaţii! A face parte din generaţia PRO, fie că ne place sau nu, nu a fost nicidecum o alegere. Adevărul este că PROTV-ul acelor ani transmitea cele mai bune seriale. „Quantum Leap”, „The X-Files”, „Seinfeld” sunt printre cele pe care mi le amintesc cel mai bine. Unele dintre ele au meritat revizitate mai târziu, multe şi-au păstrat statutul („Seinfeld” în special) altele s-au „maturat” şi sunt cel puţin simpatice şi astăzi, niciunul însă nu poate concura cu producţiile similare contemporane, cel puţin nu cu cele mai prizate dintre ele.

    Până în pragul anilor 2000, industria TV producătoare de seriale de ficţiune nu era cu mult diferită de începuturile sale. Există mici diferenţe structurale între „Prizonierul” anilor '60 şi sus-numitul „Quantum Leap”. Deşi au o metanaraţiune (în „Prizonierul” un agent secret este ţinut prizonier pe o insulă cu reguli restrictive, probabil chiar de către agenţia la care lucrase şi încearcă să scape; în „Quantum Leap” un om de ştiinţă este prizonier călătoriei în timp şi-şi caută drumul către epoca sa; etc.) toate aceste seriale sunt mai degrabă o colecţie de poveşti în care recurente sunt doar cele câteva personaje principale. Acesta fiind tiparul, ele aveau foarte rar şansa de a dezvolta personaje şi naraţiuni complexe, fiecare episod nefiind altceva decât un film de sine stătător, de o durată medie de 45 de minute, înjumătăţind deci posibilităţile dramatice pe care le aveau producţiile de cinema contemporane. De aceea personajele acestor seriale nu par niciodată foarte convingătoare. Detectivul Columbo de pildă, n-a devenit niciodată mai bun, în ciuda experienţei câştigate cu fiecare episod petrecut. Niciuna din infracţiunile pe care le investiga n-au fost rezolvate în mai puţin de 45 de minute de teledifuziune şi tot la fel niciunul din cazurile sale nu a devenit atât de complex încât să necesite două sau mai multe episoade (sau cel puţin aşa îmi amintesc eu). „Seinfeld”, pe de altă parte, foloseşte aceste limitări în folosul său: niciunul dintre personajele sale nu învaţă nimic din experienţele trăite, de aici şi o foarte bună parte din umorul serialului. În sfârşit, marele beneficiu al posturilor de televizune producătoare de asemenea seriale este că publicul nu trebuie să facă mari eforturi ca să le urmărească săptămânal. Ratarea unui episod dintr-un lanţ narativ în care ordinea verigilor nici nu contează nu aduce pierderi de audienţă. Dimpotrivă, asemenea seriale pot aduna audienţă pe parcurs, fiind foarte uşor de dibuit chiar şi la jumătatea sezonului.

    Lucrurile se schimbă puţin în anii '90. Metanaraţiunea câştigă teren considerabil. „Twin Peaks” sau „The X-Files” îi dedică episoade consecutive, construiesc personaje tridimensionale şi aduc o infuzie considerabilă de dramatism povestirii. Cu toate acestea, schema mare a lucrurilor nu se schimbă: „The X-Files” rămâne în mare parte un serial de tipul monster-of-the-week popularizat încă din anii '60 de seriale precum „The Outer Limits” sau „The Twilight Zone” iar „Twin Peaks”, deşi acordă o mai mare atenţie firului narativ principal, se pierde în povestirile disparate ale comunităţii în care aterizează agentul Cooper (foarte inegale de altfel). Lupta cu ratingurile însă, le-a rănit cel mai mult. Metanaraţiunea, motorul care le punea în mişcare din punct de vedere dramatic, era în acelaşi timp şi catalizatorul unei fidelizări a publicului. Sezonul începea şi se termina cu contribuţii la firul narativ principal al serialului, pe la jumătatea sezonului introducându-se de asemenea un episod (sau două) care să mai răspundă unor întrebări. Momentele erau anunţate de campanii de advertising cu săptămâni înainte, posturile de televiziune asigurându-se astfel de consecvenţa publicului. Poveştile au fost astfel lungite inutil, epuizându-le astfel potenţialul dramatic (vezi ultimele sezoane ale „The X-Files”) sau scurtate de dragul audienţei. Este faimos cazul deja amintitului „Twin Peaks” pe care producătorii l-au îngropat datorită deciziei de a rezolva intriga principală la jummătatea celui de-al doilea (şi ultimului) sezon al producţiei doar pentru a sui ratingurile. Seria a continuat, dar lipsită de direcţia imprimată de metanaraţiune.

    Ce fac creatorii de seriale de astăzi nu seamănă deloc cu ce se întâmpla acum nu mai puţin de 10 ani. Vince Gilligan, care în anii '90 se afla alături de Chris Carter în spatele producţiilor „The X-Files” şi care în ultimii ani şi-a pus talentul la lucru pentru „Breaking Bad”, se pare că nu se mai lasă călcat în picioare de producători (sau se vor fi schimbat aceştia între timp?). Seria sa cea mai recentă este una din cele mai puţin compromiţătoare producţii. Ea este aproape integral metanaraţiune, foarte solicitantă la adresa publicului nu doar prin faptul că cere consecvenţă în urmărire, ci şi pentru că vine cu opţiuni dramatice puţin explorate până acum chiar şi în cinema. „Breaking Bad” este unul din cele mai complexe studii de personaj surprinse vreodată de camera de filmat. Atât personajul său principal (Walter White) cât şi cele secundare sunt fiinţe în carne şi oase supuse unor transformări şi nu tipologii servite; sunt personaje despre care suntem înclinaţi să credem că le putem găsi doar în cele mai bune producţii cinematografice (şi-n „cartea” aceea de care vorbesc părinţii). Diferenţa o fac însă cele aproximativ 60 de ore alocate transformării (media de o oră şi jumătate pe care o oferă cinematografia tradiţională păleşte!). Ce vedem pe ecran este evoluţia subtilă a personajelor, aproape în timp real, în aşa manieră încât să ne putem ataşa de ele pentru ca mai apoi să le urâm sau să le compătimim. Mai mult, „Breaking Bad” şi alte asemenea seriale mai recente se dispensează de foarte multe dintre constrângerile genului. Vedem adesea personaje principale, care ţin în cârcă firul narativ, omorâte la mijlocul sezonului (fără a trâmbiţa asta în campanii de advertising) doar de dragul realismului. Libertatea de creaţie pare să se fi insinuat atât de mult în studiourile de producţie încât unii, creatorii serialului „The Wire” în speţă, nu doar că îşi anihilează eroii principali de dragul realismului, dar îi şi marginalizază în unele sezoane pentru a-i readuce în prim-plan în altele, ba mai mult, îşi permit să aducă în scenă personaje noi, pivotale firului narativ (ba chiar să multiplice firul narativ) chiar şi în ultimul sezon.

    Cum se poate întâmpla aceasta într-o societate de consum? Şi-au schimbat televiziunile profilul dintr-o dată? Răspunsul este afirmativ, dar doar parţial. Asemenea explozii de creativitate necontrolată s-au mai întâmplat în industria entertainment-ului. La sfârşitul anilor '60 de pildă, când producătorii de la Holywood şi cei din industria muzicală pierduseră complet legătura cu publicul tânăr soluţia a fost să le dea mână liberă regizorilor şi muzicienilor tineri care se pare că ştiau ei ceva ce le scăpa lor. Asta cel puţin până la sfârşitul anilor '70 când producătorii au prins şmecheria şi au reuşit să recucerească terenul deschizând uşa blockbuster-ului american şi industriei muzicale şablonarde a anilor '80. O asemenea libertate se pare că le este acordată şi creatorilor de seriale de televiziune şi nu fără profit, pentru că multe dintre acestea se dovedesc a fi de foarte mare succes. O contribuţie majoră la creşterea calităţii serialelor au adus-o fără îndoială posturile plătite (HBO, AMC, etc,) care pe de-o parte datorită bugetelor reduse de care au parte şi concurenţei cu mult mai profitabilele posturi naţionale pe de alta, au fost nevoite să le ofere altceva abonaţilor, şi-au asumat şi riscuri deci¹. De asemenea, dezamăgirea puternică care se resimte astăzi în industria cinematografică a pus şi ea umărul la reorientarea publicului către serialele de televiziune care îi răspundeau cel mai bine nevoilor, generând deci audienţă sectorului care în mod normal ar fi fost puţin frecventat². Deşi au devenit tot mai greu de urmărit (ratarea unui episod poate tăia apetitul pentru tot serialul) în ajutorul serialelor centrate puternic pe metanaraţiune a venit tehnologia. Site-uri de media streaming precum Netflix fac recuperarea episoadelor pierdute o nimica toată, iar pentru Europa de Est şi Asia există (încă) opţiunea (mereu de încredere) a pirateriei on-line.

    Asemenea evoluţii în cadrul pieţei TV, trebuie să recunoaştem, fac televiziunea (sectorul media cel mai demonizat în opinia publică) mult mai atrăgătoare şi mai puţin o pierdere de timp. Ce-i rău, în opinia unora, e că această libertate de creaţie neîncătuşată face victime... la propriu. Fie că este o influenţă „The Wire” sau nu, cert este că Brian, căţelul familiei Griffin din serialul animat „Family Guy” a fost „omorât” cu bună ştiinţă de către realizatori în cel mai recent episod al serialului. Tragedia a produs consternare printre fani iar dacă nu se vor putea obişnui cu felul în care se fac seriale astăzi nu pot decât să le recomand să nu mai „belească inutil ochii la televizor” şi să pună mâna pe-o carte.

1Detalii despre felul în care serialele serioase fac în mod curios profit la http://www.nytimes.com/2010/04/05/business/media/05cable.html

2http://www.vulture.com/2012/09/why-tv-is-better-than-movies-gavin-polone.html