Treceți la conținutul principal

Dialogul imperiilor. Ideologiile reconstituirii antichității romane - de Dávid Petruț


Imperialism 1885 (sursa: fineartamerica.com)
I. Imperialismul european


Outside roared the wild chaos of barbarism.” (Francis Haverfield)

Despre modelul imperialist


Roman officers and English gentleman”1 sau „Britannia, origin myths and the British Empire”2 sunt doar două titluri, extrem de elocvente, în ton cu spiritul deschis și uneori provocator al arheologiei britanice, dintr-un lung șir de studii născute din interesul față de geneza cercetării epocii romane în fosta provincie insulară. Interesul acesta nu este întâmplător și nici izolat, el fiind alimentat pe de o parte de către critica post-colonială, aflându-se în același timp sub umbrela curentului denumit „antiquity reception”, foarte popular prin facultățile de studii clasice din lumea anglo-saxonă, celebrele „Faculties of Classics”. Dincolo de o însemnătate intrinsecă care îi asigură un loc în cadrul domeniilor de cercetare ale istoriei culturale, scopul acestor demersuri este cât se poate de pragmatic și de actual pentru arheologia romană. Dezbaterile gravitează în jurul relației dintre discursul istoric conceput la debutul fazei științifice a arheologiei romane și contextul sociocultural al perioadei, cuprinsă între ultima treime al secolului al 19-lea și momentul izbucnirii primei conflagrații mondiale. Întâmplător sau nu, acest proces de geneză este contemporan cu perioada de vârf a imperialismului european, descrisă de către Eric Hobsawm drept „The age of empire” (1875-1914), când Bătrânul Continent se poziționa treptat pe traiectoria care o va conduce către cataclismul primului război mondial. Imperiul colonial Britanic ocupa aproape un sfert din teritoriul planetei, cel Francez, deși în ușor declin, se menținea pe poziții puternice mai ales datorită vastelor posesiuni din Africa de Nord și de Vest, iar Kaiserreich-ul german era în plină expansiune politică și industrială. Lista continuă în mod logic cu Imperiul Austro-Ungar, dar despre asta cu ocazia următoare. Bilanțul acestor studii este deosebit de interesant din punctul de vedere al istoriei culturale, și oarecum alarmant pentru arheologia romană. Prima concluzie (deloc surprinzătoare), este că trecerea arheologiei acestei epoci în faza științifică s-a petrecut în contextul avântului imperialist din Europa secolului al 19-lea. A doua observație se referă la faptul că fundamentul teoretic al arheologiei provinciale romane, concretizat prin paradigma romanizării concepută în acea perioadă, a rămas aproape neschimbat.3 Discursul istoric bazat pe principiul ierarhiei culturilor și pe supremația culturii europene în calitate de moștenitor al Imperiului Roman, predomină în continuare în cercetare.4
Procesul genezei este relativ uniform, cu unele diferențe de nuanță. În Anglia și în Franța s-a bazat pe caracterul colonial al respectivelor state, discursul istoric fiind influențat în mod decisiv de relația „țării mamă” cu populațiile colonizate. În Germania, proaspăt unificată, fenomenul a fost plasat sub semnul unei ideologii militariste, materializat printr-un interes intens față de arheologia romană militară.5 Primul program de cercetarea și de publicare a limesului roman, întreprins de către Reichs Limeskomission, instituție înființată tocmai cu acest scop și prezidată o vreme de către Theodor Mommsen, trebuie privită în acest context. Cele mai elocvente exemple ale rezultatelor arheologiei militare romano-germane din această perioadă sunt monografiile din seria Der Obergermanisch-rätische Limes des Römerreiches, publicate între anii 1894-1937, demers de o amploare unică pentru perioada aceea, la care se adaugă impresionanta reconstruire a castrului auxiliar de la Saalburg, din vecinătatea orașului Frankfurt am Main, realizată în perioada 1897-1907 sub patronajul Kaiserului Wilhelm al II-lea.


Unul din numitorii comuni ai acestui fenomen este rolul fundamental al studiilor clasice în formarea membrilor clasei de mijloc și de sus. Cunoștințele solide în domeniul „operelor fundamentale ale civilizației europene” erau condiții esențiale pentru orice supus educat al imperiilor moderne, iar dincolo de acest aspect, contribuiau (premeditat sau nu) la inocularea unei atitudini pozitive față de ideologia imperialistă.7 Funcționarii de rang și diplomații coloniali din cadrul Foreign Office erau școliți la facultățile de studii clasice ale universităților britanice, cu scopul precis de a deprinde metodele colonialiste ale predecesorului antic. Întâmplător, formarea funcționarilor coloniali francezi din Algeria urma aceleași coordonate. Sentimentele imperialiste din societatea victoriană și mai târziu cea edwardiană nu se bazau doar pe conceptele darwinismului social, ci și pe credința în natura fundamentală a progresului, asociată cu o viziune misionară de diseminare a acestui progres în fiecare colț al planetei (sună ironic de actual, nu?). Consacrarea imperialismului ca ideologie preponderent pozitivă, benefică s-a produs treptat în societatea britanică unul din factorii cheie fiind încoronarea Reginei Victoria ca împărat al Indiei în 1876.8 S-a observat de asemenea că interesul pentru „strămoșii spirituali” romani s-a accelerat în societatea insulară, atât pe plan științific cât și pe cel „mediatic” în perioada 1900-1914, când Imperiul Britanic, aflat în criză, își pierdea încetul cu încetul statutul de prima putere mondială sub presiunea Germaniei și a Statelor Unite.9 Elita politică din Albion își întorcea privirea spre trecutul roman pentru a găsi soluții de reformare și salvare pentru Pax Britannica. În presa din perioada respectivă se invoca des antologia lui Edward Gibbon despre declinul și prăbușirea Imperiului Roman (The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, publicată între 1776 și 1788), ca un exemplu distopic al consecințelor slăbirii Imperiului din interior prin degradarea virtuților și a spiritului imperial.
În paralel, părinții arheologiei romane se lansau în competiția pentru moștenirea Romei, prefigurând astfel pătrunderea arheologiei romane într-o nouă sferă, cea a naționalismului. Theodor Mommsen compara epoca de prosperitate a perioadei antoniniene (a doua jumătate a secolului 2 p.Chr.) cu cea a statului imperial german. Francis Haverfield, fondatorul arheologiei romano-britanice vedea în Imperiul Britanic moștenitoarea Romei și implicit a condiției de bastion și vârf de lance al civilizației. Discursul savantului francez Fustel de Coulanges este și mai direct, în viziunea acestuia alternativa civilizației clasice pentru strămoșii gali era stăpânirea germană, ceea ce ar fi rezultat în secole de barbarism.10 Aluzia este clară și nici nu merită punctată.
Theodor Mommsen (sursa foto: Wikipedia)

Paradigme moștenite

Aminteam mai sus de faptul că paradigma fundamentală în majoritatea școlilor de arheologie romană provincială este în continuare conceptul de romanizare. Acest instrument conceput pentru înțelegerea impactului Imperiului asupra populațiilor cucerite și a mecanismului de construire a societăților romane provinciale a fost elaborat de către savantul german Theodor Mommsen, cu contribuția ulterioară a britanicului Francis Haverfield. Imaginea pe care ne-o servește este cea a autohtonilor gali, britoni, germanici sau daci, care după o rezistență inițială pe viață și pe moarte, îmbrățișează civilizația romană, recunoscând avantajele păcii și a bunăstării economice, plăcerea băilor publice, și beneficiile vieții municipale de tip roman în general, decid să se lase romanizați. Cultura devine astfel un efect secundar, o consecință a puterii militare.11 Această viziune naivă asupra lumii antice este bazată pe influența unilaterală a unei civilizații superioare care s-a răspândit în primă fază datorită forței militare, iar după pacificare, a continuat să se extindă, exploatând emulația socială a autohtonilor. Mecanismele culturale, în calitate de propulsoare al schimbării și al rezistenței deopotrivă sunt excluse din start. În prezent paradigma romanizării se află într-un proces de dezintegrare, fiind erodată treptat pe parcursul ultimelor două decenii în arheologia romană din unele state ale Europei Occidentale.12 Ultima sinteză bazată pe acest concept privind provincia Britannia datează din anul 1990, deși aceasta prin modul de abordare elimină o bună parte din inadvertențele existente până la momentul respectiv.13
Acest model de cercetare apelează aproape exclusiv la perspectiva elitei politice și militare romane. Dovadă este interesul exclusiv și îndelungat pentru orașe, castre, băi și vile, produsele acelui high culture roman cu care imperiile moderne se identificau cel mai bine. Armata romană a fost inevitabil înzestrată cu bagajul ideologic al perioadei. Conceptele de disciplină militară în sens modern, de castru ca și cazarmă militară izolată de lumea de afară (și implicit de prezența femeilor și a civililor), sau cel de uniformă militară romană, s-au născut în urmă cu peste un secol și continuă să domine cercetarea în unele zone ale continentului.14
Plasarea istoriei în slujba regimurilor și a ideologiilor politice (perioada antică fiind probabil cea mai abuzată) nu este prerogativa imperialismului colonialist din secolul al 19-lea, acest fenomen petrecându-se inclusiv în contextul sistemelor politice prezente. Întrebarea incitantă este însă, de ce oare odată cu scufundarea imperiilor, nu au fost trase la fundul oceanului și paradigmele incubate de către acestea? Din ce cauză continuă dominația acestora, mai ales în zonele din eșalonul secund al cercetării? Explicația ar putea fi legată de evoluția arheologiei romane și trecerea acesteia de sub umbrela imperialismului sub cea a naționalismului, ideologie căreia se pare că i-a convenit de minune acest curent. Subiectul este deschis explorării și dezbaterii.

Cazul Daciei romane. Scurtă avanpremieră

Poate fi aplicat acest model pentru felia noastră din Imperiul Roman, numită Dacia romană? Răspunsul logic este da, iar premisele unei astfel de abordări sunt aparent favorabile. Începuturile cercetării științifice a provinciei Dacia coincid în mare parte cu existența Imperiul Austro-Ungar, cercetarea programatică și sistematică avându-și originile în această perioadă. Diferențele dintre K.u.K-ul austro-ungar și imperiile coloniale contemporane cu acesta sunt bineînțeles nenumărate, așa cum nenumărate sunt și diferențele dintre Kaiserreichul german și Imperiul Britanic de exemplu. Mergând mai departe, a fost oare Imperiul Roman privit ca un strămoș spiritual de către elita statului dualist? Dar mai bine să nu anticipăm. Revenim după o pauză de reflectare…


Bibliografie

A. Gardner (2007), An Archaeology of Identity. Soldiers and Society in Late Roman Britain (London 2007).

R. Hingley (1995), Britannia, origin myths and the British Empire. In S. Cottam, D. Dungworth, S. Scott and J. Taylor (eds.), Proceedings of the Fourth Theoretical Roman Archaeology Conference Durham 1994 (Oxford 1995), 7-23.

R. Hingley (2000), Roman Officers and English Gentlemen: The Imperial Origins of Roman Archaeology (London 2000).

C. M. Hüsen (1992), Grabungen und Forschungen der letzten 40 Jahre im obergermanischen und rätischen Limesgebiet, In *** Der römische Limes in Deutschland: 100 Jahre Reichs-Limeskomission (Stuttgart 1992), 33-70.

D. Mattingly (2004), Being Roman: expressing identity in a provincial setting, Journal of Roman Archaeology 17, 2004, 5-25.

M. Millett (1990), The Romanization of Britain (Cambridge 1990).

G. Woolf (1998), Becoming Roman. The Origins of Provincial Civilization in Gaul (Cambridge 1998).
1 Hingley 2000.
2 Hingley 1995.
3 Hingley 1995, 11.
4 Woolf 1998, 4-5.
5 Hüsen 1992, 33.
6 Hüsen 1992, 33.
7 Hingley 1994, 12.
8 Hingley 2000.
9 Hingley 1995, 15.
10 Woolf 1998, 4-5.
11 Woolf 1998, 19.
12 Mattingly 2004, 6.
13 Millett 1990.
14 Gardner 2007, 24-25.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii