De ce nu mai ascult Madredeus

sursa foto: radioparadise.com

Îmi plăceau destul de mult Madredeus. Fireşte, ca mulţi dintre consumatorii muzicii lor, am aflat de ei datorită unui film de Wim Wenders. Ştiţi voi care. După care, un bun prieten cu buletin de Telciu mi-a povestit cum îi place lui să citească şi să asculte în surdină muzica acestor portughezi. Tabloul mi s-a părut ispititor, aşa că nu am rezistat tentaţiei de a-l plagia. Într-adevăr lectura mergea foarte bine, mă ungea la suflet acest tablou uşor dulceag în care mă înveşmântam uneori.

Apoi am ascultat în ipostaze din cele mai diverse această muzică hipnotică. Au fost momente când am fost foarte fericit răsfăţându-mă cu O Pastor şi alte cântece. După care am început să fiu tot mai nostalgic când ascultam anumite piese, fără să realizez pericolul ce mă păştea. Anarhia şi toate extremele eşichierului politic de la centru înspre stânga şi înapoi, puneau încet stăpânire pe personalitatea mea fragilă. Revelaţia iadului anarhic ce crescuse în mine şi-şi clocea ouăle atinse de morbul ideologiilor stângiste, mi-a fost livrată gratis de un articol dospit la umbra intelectului marelui istoric şi poet clujean, Ionuţ Ţene, supranumit şi Adam Wayne de Someş, Ignaţiu J. Reilly de Olt şi Gabriel Cotabiţă al istoriografiei recente. Într-un text croit după reţeta demascărilor specifice defunctului regim de simbioză a extremelor, pururi tânărul istoric napocens, înfăşurat în graiu-i tocit înainte de vreme, reuşeşte să lămurească pericolul dosit în fapt de seară în obscuritatea crâşmelor „de pe străzile I. Micu,Potaissa şi I. Raţiu.” Acolo se adună duşmanii conştienţi şi inconştienţi ai poporului, actorii de calibre variate ai marii şi secularei trădări naţionale, care „cântă melodii despre Che Guevara şi ascultă muzică Fado”. Cu ultima replică m-a prins, m-a bulversat într-atât de profund încât am realizat că toate vulnerabilităţile scoase la suprafaţă de aceste văicăreli de neveste de marinari iberici n-au nicio legătură cu sensibilitatea mea, fiind de natură ideologică. Atunci am realizat în ce rezidă păcatul meu împotriva spiritului naţional: slăbiciunea pentru Madredeus şi tânguielile muzicii Fado. Asta în detrimentul taragotului clujean, sintetizator al chinurilor şi profunzimilor unui neam tot mai afon, bănuiesc.

A fost unul dintre momentele grele în care trebuie să iei o decizie de căpătâi şi dacă n-ar fi fost autoritatea conferită de girul dat de cugetul clar şi limpede al acestui Vasile Roaită al primăriei clujene, girat la rându-i de nume grele ale lumii universitare clujene, cred că în continuare Madredeus şi alţi lăutari din porturile defunctului imperiu portughez ar fi găsit loc în playlistul meu. Măcar cu un best of. Pentru că acest tip de muzică în tandem cu graffitti-uri sataniste pline de insecte şi alte cele duc clar către pierzanie. Prin urmare mă lepăd de Madredeus şi de tot ce ţine de genul Fado şi subgenurile acestuia. Ca să fiu sigur că nu nimeresc din greşeală în debaraua cu muzici anarhisto-stângiste mă lepăd şi de Buena Vista Social Club, Cesaria Evora, Al DiMeola şi Paco de Lucia. Chiar şi de Fuego şi Pepe pentru că nu se ştie niciodată pe ce căi îşi croiesc drumul demonii anarhismului, sindicalismului, post-modernismului, cosmopolitismului şi perspectivismului.