Despre duşmanii interni ai democraţiei

 

foto Leona Gem

Într-o discuţie purtată cu bunul meu prieten Valentin Trifescu despre protestele din ultimele două luni acesta a amintit câteva afirmaţii făcute de Tzvetan Todorov în cadrul unei conferinţe susţinute la Universitatea din Strasbourg în 2012 pe marginea cărţii sale, Les ennemis intimes de la démocratie. Dintre cele afirmate atunci de Todorov o chestiune mi-a atras atenţia în mod deosebit şi m-a determinat să scriu acest scurt material. În societatea contemporană duşmanii cei mai periculoşi ai democraţiei sunt cei dinăuntru, cei care clamează salvarea democraţiei şi a valorilor acesteia, folosind această retorică pentru a-i plasa la extreme pe cei care nu sunt de acord cu afirmaţiile şi politicile lor. Aceştia nu doar că manipulează principiile democraţiei pentru a-şi legitima poziţiile şi acţiunile şi pentru a-i delegitima pe ceilalţi, ci prin ceea ce fac erodează şi compromit chiar principiile democraţiei.

Dacă în perioada interbelică datorită fascinaţiei pentru regimurile autoritare, dictatoriale, democraţia devenise nefrecventabilă pentru o mare parte a elitei intelectuale şi politice, fiind considerată ca un „regim slab”, o frână în calea dezvoltării naţiunii, în prezent democraţia şi valorile acesteia reprezintă sursa principală de legitimare  a politicienilor şi a majorităţii intelectualilor. Aceasta se poate observa lesne şi din succesul de public şi casă al cruciadei anticomuniste în post comunism, purtată de către mulţi intelectuali şi politicieni. Dacă un duşman al democraţiei plasat pe o altă frecvenţă politică este uşor de descifrat şi relativ previzibil, marii „apărători” ai democraţiei din guvern, mass-media şi o parte a societăţii civile sunt mult mai periculoşi.

sursa foto: Amazon.com

Acest mecanism al distrugerii democraţiei din interior şi al manipulării acesteia este de o transparenţă înspăimântătoare în declaraţiile şi acţiunile unor miniştri şi lideri de guvern, precum şi ale unor strategi şi DJ-ei ai puterii politice din presa centrală. Catalogarea protestatarilor ca extremişti, de toate speţele, plasează pe cei care emit acest discurs: Guvern, SRI, consilieri guvernamentali ş.a. în poziţia de apărători ai valorilor democratice şi ai statului de drept pândit de anarhie şi mari pericole.  În numele ordinii democratice şi a libertăţilor fundamentale garantate de către stat sunt încălcate drepturi, legi, sunt sporite şi întărite mecanismele de supraveghere şi control pentru a evita pericolele extremiste, când vedem cu toţii că din extremism a rămas doar o sperietoare şi câţiva romantici sufocaţi de resturi de propagandă din alte vremuri. Fireşte, există o predispoziţie latentă spre soluţii extreme în peste 80% dintre concetăţenii noştri, însă formaţiunile politice sau oengistice extremiste (dreapta-stânga) nu par deocamdată apte să le valorifice, spre norocul nostru. Dar „ei” trebuie să ne păzească şi trebuie să apere ordinea de elementele disturbatoare, de fanaticii anti-democraţi de toate orientările. „Ei” trebuie să depisteze elementele care critică prea adânc, prea la rădăcină şi prea pe faţă ordinea prezentă, fie că e vorba de studenţi sătui de subfinanţarea educaţiei, de cursurile croite după dascăli de neînlocuit din epoca de aur şi de obsesia rentabilizării universităţilor în detrimentul formării personale; de ţărani care vor să-şi crească vitele şi să-şi cultive pământurile fără prea multe metale grele, sau de cetăţeni de vârste şi condiţii variate care nu vor să plece dincolo pentru a trimite bani în ţară în slujba creşterii economice. Aceste categorii şi multe altele trebuie musai supravegheate prin crâşme pe Piezişei sau Centru, pe reţelele de socializare şi prin toate locurile pe unde se pot cuibări pentru a conspira şi a-şi revărsa umorile anti-democratice.

Ce mai rămâne din democraţie şi libertăţi fundamentale când foşti intelectuali precum Mirel Palada sau Andrei Cornea stigmatizează categorii întregi de nemulţumiţi şi contestatari şi/sau deplâng lipsa de hotărâre şi slăbiciunile guvernului în chestiunea gazelor de şist şi a proiectului minier de la Roşia Montana? Când protestul şi opoziţia, acte fundamentale pentru o viaţă democratică decentă sunt descrise ca şi acţiuni anti-democratice, extremiste, când se iau măsuri de intimidare a criticilor puterii şi când demnitari ai statului îndeamnă la violenţă şi intervenţie în forţă, în numele ordinii democratice şi pentru a evita anarhia, atunci nu mai avem de-a face cu un regim democratic. Atunci duşmanii din interior ai democraţiei au reuşit să golească de orice substanţă democraţia clamată şi râvnită punând temelia unei ordini autoritare, sub carcasa libertăţilor democratice. Când un premier se gudură pe lângă electoratul non-conformist echipat cu un tricou cu CheGuevara (fără a şti prea multe despre acest personaj de tristă amintire,  faimos idol al culturii pop occidentale) şi tolerează ieşirile în decor ale colegului de partid Bogdan Diaconu, de un naţionalism rudimentar ce aminteşte de fiţuicile Vetrei Româneşti din deceniul trecut, pentru ca mai apoi să ne explice afectat cum stă treaba cu valorile democratice pe care el are datoria să le protejeze de periculoşii extremişti care muşcă cu saţ din democraţia noastră, e normal să te întrebi cine reprezintă şi apără cu adevărat democraţia. Nu cumva democraţia e în stradă, gata să fie băgată în dubă şi dusă la secţie să i se întocmească dosar penal pentru ultraj  şi perturbarea ordinii publice, „democratice”?