Treceți la conținutul principal

Rachel Hausfater- Douïeb, Olivier Latyk, „Le petit garçon étoile”, Casterman, 2003.



           

            E timpul pentru o poveste, o poveste pe care o puteți verifica uitându-vă la cer, noaptea, când norii se zgribulesc unii în alții, iar stelele vă domină privirea. Chiar și fără ochian se poate vedea lumea acestui „garçon étoile”. Da, unii copii sunt stele, alături de părinții lor.
            Într-o zi, unui băiețel i s-a spus acest amănunt, cum că el este o stea. La început, vestea nu l-a afectat, asta însemna că este deosebit – e bine să fii stea. Însă el și-a dat seama că este o stea diferită, cu mai multe colțuri decât cele de pe cer. Când a descoperit asta, a început să îi fie rușine. Cu cât îi era rușine mai mult, cu atât steaua se mărea și îl copleșea. Până la urmă, a ajuns să se vadă doar steaua din el, o umbră imensă care îl acoperea cu totul. Steaua era el, iar el devenise propria sa umbră. Când îți e rușine cu tine, partea renegată a identității tale pare a se răzbuna pe tine. Durează ceva timp până să îți asumi ceea ce ești.
            Între timp, sub ochii noștri, ajung vânătorii de stele, un soldat cu o zvastică, în rând cu o armată întreagă de executanți. Stelele din jurul băiatului sunt capturate, aruncate într-un tren. Textul este susținut de un desen sugestiv, emblematic pentru drumul de doliu spre Auschwitz. Un horn se vede dintr-una din clădirile lagărului – nori de fum își urmează traseul vertical, încărcat de stele galbene ce urcă la cer.
            Dar cine este micuțul înstelat? Numele nu îl aflăm nici la finalul povestirii – el este un copil reprezentativ, în plus, el își asumă etichetele pe care ceilalți i le pun, este anonim și stigmatizat. Probabil este și un copil cu stea în frunte, pentru că reușește să scape de arestări împreună cu o altă familie.[1] Își ascunde steaua cât poate de bine. Stă retras pentru un timp, după care reapare în societate. Este singur, „tout seul”; imaginea preia din nou rolul textului, devenind foarte expresivă. Singurătatea băiatului pe cele două pagini ale cărții este copleșitoare, două pete mari de culoare acoperă întinderea filelor, peste care stăpânește stingher băiatul înstelat. Oameni noi apar în calea lui și se împrietenește cu ei, permițând soarelui să apară alături de stelele de pe cer. Odată ce și-a asumat această identitate de stea, el strălucește.
            Maintenant, il sait qu'il est une étoile. Et il brille.”

            Metafora strălucirii este emplematică pentru carte. Nu întâmplător, una din autoare, Rachel Hausfater-Douïeb, dedică povestea „à mon père, qui brille”, sugerând că istoria este inspirată din experiența proprie, ca și Art Spiegelman vorbește în romanul grafic „Maüs” despre povestea vieții lui și a tatălui său, evreu supraviețuitor al Shoahului.

            Trimiterile la exterminarea poporului evreu sunt din ce în ce mai explicite, cu fiecare pagină dată. Soldații SS sunt numiți vânători. Animalizarea evreilor în discursuri, dar și prin felul în care au fost tratați, îi face pe soldați să apară ca vânători. Imaginarul bestiar apare și în faimosul roman grafic „Maüs” evreii sunt șoareci, germanii sunt pisici. Ca și băiețelul-stea, evreii și povestirile despre destinele lor ajung să își asume imaginarul antisemit și să îl folosească în scop simbolic, metaforizant. Steaua lui David devine o stea de pe cer, iar evreii uciși în lagărele de concetrare ajung prin fumul athanorului purificator niște stele pe cer.
            Steaua galbenă devine un simbol al stigmatizării evreilor, al diferenței marcate. Nu întâmplător, într-o altă carte pentru copii, „Otto, l'autobiographie d'un ours en peluche”, Tomi Ungerer proiectează o pagină din viața unui copil german. Oskar își întreabă inocent mama de ce prietenul său, David, poartă o stea pe haină – poate să o poarte și el? Mama îi explică cu blândețe ce înseamnă a fi evreu.
            Un jour, David arriva avec une étoile jaune sur sa veste. Oskar demanda à sa maman:
            - Mutti, regarde l'étoile de David, est-ce que tu pourrais m'en faire une comme ça?
               - C'est impossible, répondit-elle. Parce que tu n'est pas juif.
               - C'est quoi, être juif? demanda Oskar.
            - Les juifs sont différents, ils ont une autre religion, le gouvernement est contre eux et leur rend la vie très difficile. C'est injuste et très triste, on les oblige à porter cette étoile pour les reconnître.[2]
            Iată o definiție a evreului exprimată fără patimă unui copil. Și povestea noastră ne învață cum să scrii fără încrâncenare, cu inocență, despre mari crime ale lumii, despre destine sacrificate.
             O carte bună pentru copii iese de sub sfera grupului căreia se adresează. În cazul de față, ea devine o lecție de istorie, despre drama unui copil evreu[3] și a poporului său, o lecție umană, despre cum să ne asumăm cine suntem, chiar dacă părem diferiți. Alteritatea nu este „dușmanul”, ea este doar o stea îndepărtată de care ne putem apropia cu gentilețe. Și cu o valoare moralizatoare, povestea băiatului-stea continuă să strălucească ca o formă de aide-mémorie. Asemeni stelelor, incidentele din timpul Shoahului rămân în eternitate și prin poveștile de acest gen.
            Câți astfel de copii înstelați sunt astăzi în preajma noastră, pe stradă sau în ghetouri "moderne" gen Pata Rât? De câţi astfel de copii e nevoie într-o clasă, şcoală pentru ca părinţii protectori să-şi mute odraslele în altă parte? Steaua lor nu mai este cusută pe haină ci le acoperă întreg corpul.



[1]              Detaliu anticipat de una din primele pagini ale cărții, unde se vede umbra copilului cu o stea pe cap.
[2]              Tomi Ungerer, „Otto. Autobiographie d'un ours en peluche”, Petite bibliothèque de l'école des loisirs, Paris, 2011, p. 15.
[3]             Cartea, ca și jurnalul Annei Frank și, mai nou, al Evei Heyman, introduce problema copiilor evrei, victime ale Shoahului.
           

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii