Treceți la conținutul principal

Raoul Weiss, Eu l-am ucis pe Obama - de Ioana Manta Cosma



Raoul Weiss, Eu l-am ucis pe Obama. Jurnal și note ale unui interpret la Casa Albă, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2013.




Nu, nu avem de-a face cu primul scriitor criminal din spațiul mioritic. Nu trebuie intentat niciun proces. Scriitorii sunt mai pașnici și nu complotează așa cum fac ciobanii în balade. Ei doar își proiectează lumi imaginare, compensatorii, care să îi scape de eventuale cri...
           Eu l-am ucis pe Obama. Jurnal și note ale unui interpret la Casa Albă este șantierul unei crime. Scris fragmentar, sub forma unui jurnal intercalat, ținut în special în orașul K și la Casa Albă, romanul tentează cu o lectură de verificare între lumea textului, cum ar spune Paul Ricoeur, și lumea autorului. Inserțiile autobiografice sunt mai mult sau mai puțin evidente, depinde de relația cititorului cu orașul Cluj, Insomnia, maestrul Bréda, Raoul Weiss, Obama etc. Cu un aer conspirativ, un Codul lui Da Vinci contemporan, gândit cu umor și fără frică, romanul are toate șansele să devină un bestseller sau să se umple de praf în sertarele bine păzite ale biroului lui Mircea Arman.
           Faptul că personajele fac trimitere la unele personalități contemporane nu trebuie să ne sperie. Ascunse bine în ficțiune, crima asupra președintelui sau comploturile marilor puteri pot avea loc nestingherite, chiar când protagonistul (al cărui nume coincide cu al autorului, Weiss) va fi părtaș la asasinat. Insertația unor astfel de personaje cu trimitere înspre realitățile contemporane nu este brevetul lui Raoul Weiss. Detaliile din bucătăria Barack Obama au menirea să ne convingă numai la nivel ficțional. Obama nu e Obama (mai curând e Madam Bovary). În „Dictatorul și hamacul”, Danniel Pennac creează personajele lui Charlin Chaplin și Rudolph Valentino. Philip Roth îi aduce în „Pata umană” pe Bill Clinton și Monica Lewinsky prin scandalul provocat de relația lor. În acest context, romanul lui Raoul Weiss nu mai pare atât de scandalos; din contră, poate fi citit ca un pamflet. Astfel, nu va mai putea fi acuzat că este misogin (în scenele în care protagonistul vorbește despre femeile penetrate de el), nici de faptul că e un antiamerican cinic (câteva glume la care parcă a folosit acid sulfuric asupra lui Obama, a vânzătoarelor de la fast food-urile americane etc.)
              Frazele arborescente, solicitante, labirintice se desting în câteva partide de sex povestite pe treabă bună. Un alt moment de respiro de la multitudinea de referințe culturale, politice, literare, sunt pauzele de masă, solicitante digestiv. Rețetele descrise cu minuțiozitate de chirurg-bucătar și cu sensibilitate scriitoricească asupra detaliilor alunecă din lumea ficțiunii direct în lumea incomodă a cititorului care se trezește cu stomacul gol. Apetisant atât sexual cât și gastronomic, textul este solicitant prin multitudinea de aluzii care prelungește și ornează hipnotic, uneori obositor frazele. Efectul ironic și comic al acestor vagonete salvează lungimea marfarelor bine încărcate și destind călătoria prin roman. Cu alte cuvinte, dacă ne scuturăm de prejudecățile cu care suntem tentați (romanul e publicat la editura Tribuna, ispita de a citi romanul cu gândul la omul Raoul Weiss și nu la personajul Weiss), lectura e cât se poate de savuroasă.
              Pentru că lumea culturală românească este pudică încă de pe vremea lui I. L. Caragiale, apoi a lui Geo Bogza, romanul „Eu l-am ucis pe Obama” sfidează și el moralitatea, cumpătarea, tihna și legalitatea scrisului clujean. Tocmai de aceea, numele lui Claudiu Gaiu e „protejat” și nu apare menționat în calitate de traducător, iar romanul a putut fi publicat (doar/de abia/...) la editura Tribuna într-o ediție sărăcăcioasă, vizibilă la nivel provincial. Poate că titlul îndrăzneț va face romanul vandabil printr-o supradoză de tiraje. Până atunci, așteptăm linșajul mediatic, polemici acide, interviuri cu autorul, foste iubite bătându-i obrazul (așa cum se întâmplă în câteva din filmele lui Woody Allen, unde foste soții și iubite ale romancierului îi cer socoteală pentru faptul că au apărut în romanul lui), telefoane de amenințare de la Obama, noi oportunități de carieră.

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț

Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă …

Comentarii