Treceți la conținutul principal

Mitul schimbării de generație și România de azi...de mâine


Mafalda
Se zice că revoluția din 89 au făcut-o tinerii, generația decrețeilor. Mai apoi, tot dintre aceștia au fost cei care au stat în stradă să apere democrația fragilă în contextul reorganizării scenei politice din debutul anilor 90. Minerii i-au dispersat și au instalat ”ordinea”, reașezând societatea românească pe făgașul tranziției. Mulți dintre tinerii deziluzionați și abuzați s-au grăbit spre plaiuri mai primitoare, mai viu colorate. Pacea socială a mai fost zgândărită de câteva proteste studențești tot prin anii 90, câteva mitinguri și greve organizate de sindicate, defunctul mileniu fiind încuiat în debaraua încețoșată a istoriei prin coregrafia minerească din 1999. A început apoi urcușul în genunchi pe poteca integrării europene, asemeni pelerinajelor condimentate cu mătănii și iconițe chinezesc colorate organizate la unele așezăminte monahale cu ocazia hramurilor.
          Într-un târziu a căpătat contur cruciada anti-corupție asamblată din mers pe scheletul (din dulap) al anti-comunismului. Cuvântul magic ”mentalitate” s-a impus ca explicație definitivă pentru cele mai multe rele și metehne care animau trupul palid și subnutrit al societății autothtone, îmbătrânită în tranziție. Înțelepți ai națiunii, independenți în timpul liber, lămureau prin intermediul mass-media, necesitatea schimbării mentalității poporului, tarată de deceniile construirii socialismului. Pentru aceasta era necesar schimbul de generații, înaintașii dedați traiului iobăgesc din perioada robiei roșii, nu erau capabili să construiască o societate democratică, europeană. Asemeni poporului evreu scos din robia egipteană, rătăcitor prin deșert vreme de 30 de ani, băștinașii recent dezrobiți cochetau de la o vreme cu alte zeități, nostalgia vremurilor trecute, pline de lipsuri dar sigure și previzibile, înmugurea în conștiințele multora. Ca și poporul evreu care a parcurs schimbul de generații în timpul rătăcirii, din rândul acestuia ridicându-se o generație crescută în libertate, cu o mentalitate de oameni liberi capabili să cucerească Pământul Făgăduinței, societatea românească avea nevoie de o generație crescută în libertate, capabilă să o rupă cu vechea mentalitate și aptă să impună o lume mai dreaptă. Cam așa sunau multe din predicile lămuritoare și mobilizatoare ale multor învățați ai națiunii. Ca și în 47, era necesară desprinderea de o mentalitate retrogradă...
        Generația nouă, alăptată sub zodia post-comunismului s-a ridicat încet și își croiește drum spre marea scenă autohtonă, dornică să impună o altă viziune și să înlăture tumorile trecutului. La prima vedere. În viața politică avem chipuri noi, unele încă acneice. În administrație pătrunde cu elan sânge proaspăt, punând la lucru perfuziile. În sistemul judiciar, la fel. În mediul universitar, rămas în continuare înciotat cu ”serviciile”, pătrund de asemenea, deși mult mai lent, figuri tinere și întinerite. Trăim o euforie a înnoirii, societatea românească freamătă sub biciul schimbului de generații, mânuit de tătuci protectori, mulți dintre ei având experiență în implementarea acestui schimb.
          Dacă privim dincolo de acest lifting facial menit să curețe obrazele societății autohtone și să impună aparențele întineririi, descoperim de cele mai multe ori chipul familiar al matroanei dedată cu toate ocupațiile, externe și/sau interne. Mulți din bobocii clociți în incubatoarele autohtone, mângâiați atent pe creastă de mâna invizibilă a dumnezeilor autohtoni, sunt înspăimântător de deprinși într-ale ascultării și acomodării. Dar marea lor calitate este tinerețea. Mediul judiciar reflectă poate cel mai bine acest aspect, regimul de castă forjat îndelung dând roade constant. Fără bani sau un sponsor generos, pătrunderea în casta făcătorilor și împărțitorilor de dreptate este extrem de dificilă (ca să nu spun imposibilă). Taxele prohibitive impuse pentru participarea la examene de intrare în sistem, ucenicia sub formă de iobăgie prin birourile de avocatură și modul de selecție, lasă la poarta tribunalelor o mare parte dintre candidații lipsiți de protecție.
        Despre mediul politic nu are sens să vorbesc. Cazuri de tineri politicieni precum Șova sau Ponta, încropiți în eprubetele partidelor și duhnind a incompetență și ipocrizie, vorbesc de la sine. În mediul universitar se practică din plin clonarea și se cultivă obediența. De cele mai multe ori studenții sunt priviți ca o turmă aducătoare de finanțare nu prin ceea ce ascund în tărtăcuță ci prin simpla calitate de purtători de tărtăcuță. Organizațiile studențești, extrem de preocupate de asigurarea unui divertisment de calitate pe perioada studiilor, reprezintă o catapultă înspre diferite funcții pentru liderii ascultători care-și probează talentele de păstori. Cei mai mulți dintre reprezentanții studenților, atunci când nu-și rezolvă cunoscuții cu locuri în cămine sau alte cele de trebuință pentru traiul studențesc, sunt extrem de preocupați să reprezinte conducerea universității în fața studenților și să-i asigure de eforturile care se depun pentru binele lor. Desigur, se mai simulează câte o poziție critică față de diferite abuzuri sau disfuncționalități, dar totul sub semnul unei decențe generatoare de liniște și perspective favorabile. Loialitatea este recompensată, cazul clasic al fostului prefect al studenților ubbebiști, Ciubuc, fiind un model numai bun de urmat. Lunga sa domnie, extrem de comodă pentru conducere și lipsită de ”neplăceri” semnificative din partea masei studențești, fiind răsplătită cu posturi demne de competențele probate. Cu alte cuvinte, n-a rămas pe drumuri după schimbarea garnizoanei, însoțindu-l pe Marga la Externe ca și șef de cabinet și apoi la ICR ca și director al Departamentului pentru Românii de Pretudindeni.
        În cercetare se mai infuzează pe ici pe colo sânge proaspăt, iar când nu există posturi se mai pune de câte-o sinecură pentru cei care și-au probat devotamentul și cumințenia, chiar și când munca de cercetare este încununată cu o teză dospind de citate din Wikipedia. Se mai pot adăuga cursuri altoite după incompetența anumitor profesori, ipocrizia universitarilor care deplâng pătimaș aceste practici și lipsa de curaj a studenților, pentru ca mai apoi să procedeze la fel, fie prin girarea unor astfel de fapte, fie prin promovarea unor ”tineri” de o calitate îndoielnică. Dar să lăsăm astfel de răutăți și frustrări deoparte. Nu e numai vina lor. Sistemul funcționează ca uns, prin urmare se perpetuează.
         Revin la tineretul aducător de schimbare. Protestele anti-RMGC au scos în stradă în septembrie mii de oameni, cu precădere tineri. În octombrie se aștepta ca numărul acestora să crească în orașe precum Cluj, București, Timișoara sau Iași, prin venirea zecilor de mii de studenți. N-a prea fost așa, cel puțin la Cluj. Trecerea marșului prin campusul Hașdeu a făcut, într-adevăr, să iasă studenții. Însă doar la geam și pe terase. Cumințenia funcționează, mai ales când este condimentată cu divertisment. Despre studenți se consideră că reprezintă bazinul cel mai generos de recrutare a unei mase critice. Sunt oameni educați, informați și extrem de activi în mediul online. Plus că viitorul îi interesează direct și mulți dintre ei clamează în ocazii variate necesitatea unei schimbări din temelii. Plus că ”revolta” este considerată ca fiind specifică acestei vârste. Se pare că nu e chiar așa.
         Păi cum să fie așa când mare parte dintre tinerii învățați, studenți sau fost studenți, sunt extrem de preocupați să se descurce cumva? Cum să te pui rău cu cei care te-ar putea rezolva sau ți-ar putea încurca ițele? Dacă nu ești un idealist, un ”revoltat structural” sau un mitingist anti-sistem capabil să trăiască în afara sistemului, sponsorizat de părinți, cum să faci gălăgie când ești nedreptățit sau când abuzurile se petrec sub ochii tăi? Firește, lamentațiile nu lipsesc, toată lumea știe cum stă treaba și unde e buba. Când oameni pregătiți, cu studii superioare și talentați se lasă nedreptățiți spunând că nu-i ce face, că așa merge treaba, ce să pretinzi de la zecile de mii de oameni sărăciți care se înghesuie setoși de miracole și ajutor să sărute moaștele Sfintei Paraschiva? Ironiile la adresa acestor ”primitivi” manipulați țin loc de luciditate și conștiință. Așa că poți să mergi în continuare pe șantiere arheologice cu profesori sau directori de muzeu care îți trec pe fluturaș o sumă și îți dau apoi mai puțin, poți comenta ironic sau pătimaș mijloacele lor de a deturna fondurile din granturi, așteptând ori o recompensă pentru cumințenia și cumsecădenia ta, ori să schimbe cineva ceva, fie vreun ”nebun” înflăcărat și lipsit de simțul realității, fie DNA-ul auto-sesizabil.
        Revoltele continuă online. Imagini cu clădiri de patrimoniu dărâmate sub ochii noștri circulă și stârnesc discuții afectate în crîșme și în rubricile de comentarii ale unor bloguri sau ziare online. Dacă cineva protestează împotrivă e urecheat că nu se ocupă de alte cauze, mult mai importante. Disponibilizarea a 3600 de poștași e trecută cu vederea, fiind necesară pentru stabilitatea economică. Șpăgile la cămine trebuie tolerate pentru că poate cândva ne va fi de folos și nouă. Abuzurile angajatorilor n-au importanță că noi nu lucrăm acolo, iar facturile umflate cu taxe pentru investiții se pierd în câteva înjurături atunci când cade curentul sau nu curge apa (fără anunț în prealabil).
        Ce schimbare aduce întinerirea când purtătorii de sânge proaspăt stau încovoiați la mila împărțitorilor de posturi, spre a fi mângâiați părintește și spre a-și exersa obediența și puterea de adaptare? Deși s-a văzut că protestele au colorat izmenele aleșilor, în loc să sporească valul de protestatari și să crească presiunea, ba chiar să se multiplice cauzele și revendicările, lumea se desumflă refugiindu-se în spatele unor explicații uzate. Transformat într-o plimbare duminicală cool, marșul reflectă starea de îmblânzire a noilor generații. În acest ritm, nu e de mirare că creșterea taxelor la universități, scumpirea cazării și lipsa de perspective a absolvenților dotați cu diplomă pentru prima diaree care urmează ieșirii din fabrică, nu stârnesc opoziție.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii