 |
| Mafalda |
Se zice că revoluția din 89 au
făcut-o tinerii, generația decrețeilor. Mai apoi, tot dintre
aceștia au fost cei care au stat în stradă să apere democrația
fragilă în contextul reorganizării scenei politice din debutul
anilor 90. Minerii i-au dispersat și au instalat ”ordinea”,
reașezând societatea românească pe făgașul tranziției. Mulți
dintre tinerii deziluzionați și abuzați s-au grăbit spre plaiuri
mai primitoare, mai viu colorate. Pacea socială a mai fost
zgândărită de câteva proteste studențești tot prin anii 90,
câteva mitinguri și greve organizate de sindicate, defunctul
mileniu fiind încuiat în debaraua încețoșată a istoriei prin
coregrafia minerească din 1999. A început apoi urcușul în
genunchi pe poteca integrării europene, asemeni pelerinajelor
condimentate cu mătănii și iconițe chinezesc colorate organizate
la unele așezăminte monahale cu ocazia hramurilor.
Într-un târziu a căpătat contur
cruciada anti-corupție asamblată din mers pe scheletul (din dulap)
al anti-comunismului. Cuvântul magic ”mentalitate” s-a impus ca
explicație definitivă pentru cele mai multe rele și metehne care
animau trupul palid și subnutrit al societății autothtone,
îmbătrânită în tranziție. Înțelepți ai națiunii,
independenți în timpul liber, lămureau prin intermediul
mass-media, necesitatea schimbării mentalității poporului, tarată
de deceniile construirii socialismului. Pentru aceasta era necesar
schimbul de generații, înaintașii dedați traiului iobăgesc din
perioada robiei roșii, nu erau capabili să construiască o
societate democratică, europeană. Asemeni poporului evreu scos din
robia egipteană, rătăcitor prin deșert vreme de 30 de ani,
băștinașii recent dezrobiți cochetau de la o vreme cu alte
zeități, nostalgia vremurilor trecute, pline de lipsuri dar sigure
și previzibile, înmugurea în conștiințele multora. Ca și
poporul evreu care a parcurs schimbul de generații în timpul
rătăcirii, din rândul acestuia ridicându-se o generație crescută
în libertate, cu o mentalitate de oameni liberi capabili să
cucerească Pământul Făgăduinței, societatea românească avea
nevoie de o generație crescută în libertate, capabilă să o rupă
cu vechea mentalitate și aptă să impună o lume mai dreaptă. Cam
așa sunau multe din predicile lămuritoare și mobilizatoare ale
multor învățați ai națiunii. Ca și în 47, era necesară
desprinderea de o mentalitate retrogradă...
Generația nouă, alăptată sub zodia
post-comunismului s-a ridicat încet și își croiește drum spre
marea scenă autohtonă, dornică să impună o altă viziune și să
înlăture tumorile trecutului. La prima vedere. În viața politică
avem chipuri noi, unele încă acneice. În administrație pătrunde
cu elan sânge proaspăt, punând la lucru perfuziile. În sistemul
judiciar, la fel. În mediul universitar, rămas în continuare
înciotat cu ”serviciile”, pătrund de asemenea, deși mult mai
lent, figuri tinere și întinerite. Trăim o euforie a înnoirii,
societatea românească freamătă sub biciul schimbului de
generații, mânuit de tătuci protectori, mulți dintre ei având
experiență în implementarea acestui schimb.
Dacă privim dincolo de acest lifting
facial menit să curețe obrazele societății autohtone și să
impună aparențele întineririi, descoperim de cele mai multe ori
chipul familiar al matroanei dedată cu toate ocupațiile, externe
și/sau interne. Mulți din bobocii clociți în incubatoarele
autohtone, mângâiați atent pe creastă de mâna invizibilă a
dumnezeilor autohtoni, sunt înspăimântător de deprinși într-ale
ascultării și acomodării. Dar marea lor calitate este tinerețea.
Mediul judiciar reflectă poate cel mai bine acest aspect, regimul de
castă forjat îndelung dând roade constant. Fără bani sau un
sponsor generos, pătrunderea în casta făcătorilor și
împărțitorilor de dreptate este extrem de dificilă (ca să nu
spun imposibilă). Taxele prohibitive impuse pentru participarea la
examene de intrare în sistem, ucenicia sub formă de iobăgie prin
birourile de avocatură și modul de selecție, lasă la poarta
tribunalelor o mare parte dintre candidații lipsiți de protecție.
Despre mediul politic nu are sens să
vorbesc. Cazuri de tineri politicieni precum Șova sau Ponta,
încropiți în eprubetele partidelor și duhnind a incompetență și
ipocrizie, vorbesc de la sine. În mediul universitar se practică
din plin clonarea și se cultivă obediența. De cele mai multe ori
studenții sunt priviți ca o turmă aducătoare de finanțare nu
prin ceea ce ascund în tărtăcuță ci prin simpla calitate de
purtători de tărtăcuță. Organizațiile studențești, extrem de
preocupate de asigurarea unui divertisment de calitate pe perioada
studiilor, reprezintă o catapultă înspre diferite funcții pentru
liderii ascultători care-și probează talentele de păstori. Cei
mai mulți dintre reprezentanții studenților, atunci când nu-și
rezolvă cunoscuții cu locuri în cămine sau alte cele de trebuință
pentru traiul studențesc, sunt extrem de preocupați să reprezinte
conducerea universității în fața studenților și să-i asigure
de eforturile care se depun pentru binele lor. Desigur, se mai
simulează câte o poziție critică față de diferite abuzuri sau
disfuncționalități, dar totul sub semnul unei decențe generatoare
de liniște și perspective favorabile. Loialitatea este
recompensată, cazul clasic al fostului prefect al studenților
ubbebiști, Ciubuc, fiind un model numai bun de urmat. Lunga sa
domnie, extrem de comodă pentru conducere și lipsită de
”neplăceri” semnificative din partea masei studențești, fiind
răsplătită cu posturi demne de competențele probate. Cu alte
cuvinte, n-a rămas pe drumuri după schimbarea garnizoanei,
însoțindu-l pe Marga la Externe ca și șef de cabinet și apoi la
ICR ca și director al Departamentului pentru Românii de
Pretudindeni.
În cercetare se mai infuzează pe ici
pe colo sânge proaspăt, iar când nu există posturi se mai pune de
câte-o sinecură pentru cei care și-au probat devotamentul și
cumințenia, chiar și când munca de cercetare este încununată cu
o teză dospind de citate din Wikipedia. Se mai pot adăuga cursuri
altoite după incompetența anumitor profesori, ipocrizia
universitarilor care deplâng pătimaș aceste practici și lipsa de
curaj a studenților, pentru ca mai apoi să procedeze la fel, fie
prin girarea unor astfel de fapte, fie prin promovarea unor ”tineri”
de o calitate îndoielnică. Dar să lăsăm astfel de răutăți și
frustrări deoparte. Nu e numai vina lor. Sistemul funcționează ca
uns, prin urmare se perpetuează.
Revin la tineretul aducător de
schimbare. Protestele anti-RMGC au scos în stradă în septembrie
mii de oameni, cu precădere tineri. În octombrie se aștepta ca
numărul acestora să crească în orașe precum Cluj, București,
Timișoara sau Iași, prin venirea zecilor de mii de studenți. N-a
prea fost așa, cel puțin la Cluj. Trecerea marșului prin campusul
Hașdeu a făcut, într-adevăr, să iasă studenții. Însă doar la
geam și pe terase. Cumințenia funcționează, mai ales când este
condimentată cu divertisment. Despre studenți se consideră că
reprezintă bazinul cel mai generos de recrutare a unei mase critice.
Sunt oameni educați, informați și extrem de activi în mediul
online. Plus că viitorul îi interesează direct și mulți dintre
ei clamează în ocazii variate necesitatea unei schimbări din
temelii. Plus că ”revolta” este considerată ca fiind specifică
acestei vârste. Se pare că nu e chiar așa.
Păi cum să fie așa când mare parte
dintre tinerii învățați, studenți sau fost studenți, sunt
extrem de preocupați să se descurce cumva? Cum să te pui rău cu
cei care te-ar putea rezolva sau ți-ar putea încurca ițele? Dacă
nu ești un idealist, un ”revoltat structural” sau un mitingist
anti-sistem capabil să trăiască în afara sistemului, sponsorizat
de părinți, cum să faci gălăgie când ești nedreptățit sau
când abuzurile se petrec sub ochii tăi? Firește, lamentațiile nu
lipsesc, toată lumea știe cum stă treaba și unde e buba. Când
oameni pregătiți, cu studii superioare și talentați se lasă
nedreptățiți spunând că nu-i ce face, că așa merge treaba, ce
să pretinzi de la zecile de mii de oameni sărăciți care se
înghesuie setoși de miracole și ajutor să sărute moaștele
Sfintei Paraschiva? Ironiile la adresa acestor ”primitivi”
manipulați țin loc de luciditate și conștiință. Așa că poți
să mergi în continuare pe șantiere arheologice cu profesori sau
directori de muzeu care îți trec pe fluturaș o sumă și îți dau
apoi mai puțin, poți comenta ironic sau pătimaș mijloacele lor de
a deturna fondurile din granturi, așteptând ori o recompensă
pentru cumințenia și cumsecădenia ta, ori să schimbe cineva ceva,
fie vreun ”nebun” înflăcărat și lipsit de simțul realității,
fie DNA-ul auto-sesizabil.
Revoltele continuă online. Imagini cu
clădiri de patrimoniu dărâmate sub ochii noștri circulă și
stârnesc discuții afectate în crîșme și în rubricile de
comentarii ale unor bloguri sau ziare online. Dacă cineva
protestează împotrivă e urecheat că nu se ocupă de alte cauze,
mult mai importante. Disponibilizarea a 3600 de poștași e trecută
cu vederea, fiind necesară pentru stabilitatea economică. Șpăgile
la cămine trebuie tolerate pentru că poate cândva ne va fi de
folos și nouă. Abuzurile angajatorilor n-au importanță că noi nu
lucrăm acolo, iar facturile umflate cu taxe pentru investiții se
pierd în câteva înjurături atunci când cade curentul sau nu
curge apa (fără anunț în prealabil).
Ce schimbare aduce întinerirea când
purtătorii de sânge proaspăt stau încovoiați la mila
împărțitorilor de posturi, spre a fi mângâiați părintește și
spre a-și exersa obediența și puterea de adaptare? Deși s-a văzut
că protestele au colorat izmenele aleșilor, în loc să sporească
valul de protestatari și să crească presiunea, ba chiar să se
multiplice cauzele și revendicările, lumea se desumflă
refugiindu-se în spatele unor explicații uzate. Transformat într-o
plimbare duminicală cool, marșul reflectă starea de îmblânzire a
noilor generații. În acest ritm, nu e de mirare că creșterea
taxelor la universități, scumpirea cazării și lipsa de
perspective a absolvenților dotați cu diplomă pentru prima diaree
care urmează ieșirii din fabrică, nu stârnesc opoziție.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu