vineri, 7 iunie 2013

Masacrul de la Odessa și falsul prin omisiune


ÎÎn Cuvânt înainte la cartea A fost un ştetl în Carpaţi (despre care puteţi afla mai multe aici), Claus Stephani se întreba retoric: „Ce contează numele nesemnificative ale evreilor muncitori, ţărani, meşteşugari sau comercianţi în «marile întâmplări ale lumii», atunci când se vorbeşte de milioane de oameni ucişi?”. Aseară (6 iunie 2013), la dezbaterea de după proiecţia filmului documentar Odessa din cadrul TIFF-ului, al regizorului timişorean, Florin Iepan, am avut ocazia să văd un alt mod de a pune problema: minimalizarea radicală a numărului de evrei ucişi cu scopul de a păstra nepătată imaginea glorioasei armate române şi, implicit, a naţiunii române. În economia luărilor de poziţie această teză a fost marginală, discursul critic, promotor al unei asumări oneste a acestui episod ruşinos din istoria modernă a României, fiind mult mai consistent reprezentat. N-a surprins pe nimeni poziţionările negaţioniste ale unor spectatori, internetul găzduind numeroase site-uri antisemite, de o agresivitate concurată doar de prostia şi incultura istorică a autorilor şi majorităţii comentatorilor. Pe lângă numeroasele materiale antisemite şi negaţioniste care circulă democratic pe internet, vedem cum sub cupola Academiei Române este negat Holocaustul din România, sau cum prin universităţile autohtone antisemiţi notorii, cum e cazul spasmodicului profesor, Ion Coja, îşi depun ouăle constant reclocite. Edituri mainstream pun în circulaţie texte ale unor ofiţeri istorici care spală în public (şi la TV) rufele năclăite ale Securităţii ceauşiste, înălbindu-le şi parfumându-le, călugări şi preoţi exaltaţi demască viguros complotul iudeo-masonic împotriva României, iar de pe băncile multor facultăţi – chiar şi cele de istorie – răsar noi „inteligenţe” animate de patimi antisemite, cel mai notoriu caz fiind cel al cruciatului agramat, Ionuţ Ţene, doctor în istorie la universitatea napocensă, fost şef de cabinet al despotului întunecat, Ghe. Funar, actualmente funcţionar al aceleiaşi agii, contributor la site-uri de extremă dreaptă, întemeietor al agenţiei clujene de dezinformare, Săpoca News şi ... beneficiar al unei burse POSDRU pentru studii post-doctorale la UBB.


Revenind la documentarul despre masacrul de la Odessa din Octombrie 1941, când 22.500 de civili evrei au fost ucişi de către armata română, conform cifrelor avansate în documentar pornind de la Raportul Final coordonat de către Elie Wiesel (raport oficial asumat de către statul român), nu faptul că această pagină de istorie este într-o proporţie covârşitoare necunoscută societăţii româneşti, este înspăimântător, ci faptul că încercările regizorului (evidenţiate în cuprinsul documentarului) de a transforma acest subiect într-o temă de dezbatere publică s-au lovit de refuzul instituţiilor statului şi a oamenilor politici de a sprijini orice demers, de o adevărată blocadă a televiziunilor îngropate între sânii damelor de platou şi de onorabilitatea politicoasă a multor intelectuali de vază ai ţării. Încercările de a-l aduce în faţa publicului autohton, atent nutrit cu biografii romanţate ale tragicului mareşal şi cu drama psihoistorică a micului rege inocentizat (care, după cum spunea o purtătoare de cuvânt a casei regale, „face istorie”, nu o pvesteşte, folosind un faimos slogan al KGB-ului din anii de glorie), pe singurul supravieţuitor în viaţă al masacrului de la Odessa, s-au lovit de amnezia şi lipsa de curiozitate a societăţii româneşti, lipsită, în general, de apetit pentru chestiuni cauzatoare de disconfort moral.
Filmul merge mai departe, se construieşte scoţând în evidenţă dimensiunile mistificărilor istoriografice, succesele greu de cuantificat ale propagandei ceauşiste şi perpetuarea unor obsesii identitare în cadrul societăţii româneşti bântuită de demonii unui naţionalism proteic. Ion Antonescu rămâne în continuare, în opinia multor oameni de bine, un patriot tragic, chiar dacă asta se afirmă cu precădere în privat, iar în public se simulează o detaşare corectă sau se aţipeşte. Prin Moisei, dacă trecem ca să vizităm Maramureşul, vatră a spiritualităţii româneşti seculare, în casele evreieşti încă numeroase şi vizibile, amintind de vremuri nu tare îndepărtate când populaţia evreiască era mai mult decât majoritară, întâlnim români de bună credinţă, toleranţi şi senini care ne lămuresc că acolo n-au locuit niciodată evrei, poate doar câţiva negustori care au plecat „la ei” în Israel. Se probează încă o dată aserţiunea că o problemă, o temă, despre care nu se discută (pro sau contra) nu există, iar tradiţia falsificării prin omisiune, confortabil instalată în istoriografia (şi în general în ştiinţele socio-umane autohtone) românească, îşi croieşte drum mai departe printr-o memorie colectivă curăţită.



Comentarii

Translate this blog