Treceți la conținutul principal

Masacrul de la Odessa și falsul prin omisiune


ÎÎn Cuvânt înainte la cartea A fost un ştetl în Carpaţi (despre care puteţi afla mai multe aici), Claus Stephani se întreba retoric: „Ce contează numele nesemnificative ale evreilor muncitori, ţărani, meşteşugari sau comercianţi în «marile întâmplări ale lumii», atunci când se vorbeşte de milioane de oameni ucişi?”. Aseară (6 iunie 2013), la dezbaterea de după proiecţia filmului documentar Odessa din cadrul TIFF-ului, al regizorului timişorean, Florin Iepan, am avut ocazia să văd un alt mod de a pune problema: minimalizarea radicală a numărului de evrei ucişi cu scopul de a păstra nepătată imaginea glorioasei armate române şi, implicit, a naţiunii române. În economia luărilor de poziţie această teză a fost marginală, discursul critic, promotor al unei asumări oneste a acestui episod ruşinos din istoria modernă a României, fiind mult mai consistent reprezentat. N-a surprins pe nimeni poziţionările negaţioniste ale unor spectatori, internetul găzduind numeroase site-uri antisemite, de o agresivitate concurată doar de prostia şi incultura istorică a autorilor şi majorităţii comentatorilor. Pe lângă numeroasele materiale antisemite şi negaţioniste care circulă democratic pe internet, vedem cum sub cupola Academiei Române este negat Holocaustul din România, sau cum prin universităţile autohtone antisemiţi notorii, cum e cazul spasmodicului profesor, Ion Coja, îşi depun ouăle constant reclocite. Edituri mainstream pun în circulaţie texte ale unor ofiţeri istorici care spală în public (şi la TV) rufele năclăite ale Securităţii ceauşiste, înălbindu-le şi parfumându-le, călugări şi preoţi exaltaţi demască viguros complotul iudeo-masonic împotriva României, iar de pe băncile multor facultăţi – chiar şi cele de istorie – răsar noi „inteligenţe” animate de patimi antisemite, cel mai notoriu caz fiind cel al cruciatului agramat, Ionuţ Ţene, doctor în istorie la universitatea napocensă, fost şef de cabinet al despotului întunecat, Ghe. Funar, actualmente funcţionar al aceleiaşi agii, contributor la site-uri de extremă dreaptă, întemeietor al agenţiei clujene de dezinformare, Săpoca News şi ... beneficiar al unei burse POSDRU pentru studii post-doctorale la UBB.


Revenind la documentarul despre masacrul de la Odessa din Octombrie 1941, când 22.500 de civili evrei au fost ucişi de către armata română, conform cifrelor avansate în documentar pornind de la Raportul Final coordonat de către Elie Wiesel (raport oficial asumat de către statul român), nu faptul că această pagină de istorie este într-o proporţie covârşitoare necunoscută societăţii româneşti, este înspăimântător, ci faptul că încercările regizorului (evidenţiate în cuprinsul documentarului) de a transforma acest subiect într-o temă de dezbatere publică s-au lovit de refuzul instituţiilor statului şi a oamenilor politici de a sprijini orice demers, de o adevărată blocadă a televiziunilor îngropate între sânii damelor de platou şi de onorabilitatea politicoasă a multor intelectuali de vază ai ţării. Încercările de a-l aduce în faţa publicului autohton, atent nutrit cu biografii romanţate ale tragicului mareşal şi cu drama psihoistorică a micului rege inocentizat (care, după cum spunea o purtătoare de cuvânt a casei regale, „face istorie”, nu o pvesteşte, folosind un faimos slogan al KGB-ului din anii de glorie), pe singurul supravieţuitor în viaţă al masacrului de la Odessa, s-au lovit de amnezia şi lipsa de curiozitate a societăţii româneşti, lipsită, în general, de apetit pentru chestiuni cauzatoare de disconfort moral.
Filmul merge mai departe, se construieşte scoţând în evidenţă dimensiunile mistificărilor istoriografice, succesele greu de cuantificat ale propagandei ceauşiste şi perpetuarea unor obsesii identitare în cadrul societăţii româneşti bântuită de demonii unui naţionalism proteic. Ion Antonescu rămâne în continuare, în opinia multor oameni de bine, un patriot tragic, chiar dacă asta se afirmă cu precădere în privat, iar în public se simulează o detaşare corectă sau se aţipeşte. Prin Moisei, dacă trecem ca să vizităm Maramureşul, vatră a spiritualităţii româneşti seculare, în casele evreieşti încă numeroase şi vizibile, amintind de vremuri nu tare îndepărtate când populaţia evreiască era mai mult decât majoritară, întâlnim români de bună credinţă, toleranţi şi senini care ne lămuresc că acolo n-au locuit niciodată evrei, poate doar câţiva negustori care au plecat „la ei” în Israel. Se probează încă o dată aserţiunea că o problemă, o temă, despre care nu se discută (pro sau contra) nu există, iar tradiţia falsificării prin omisiune, confortabil instalată în istoriografia (şi în general în ştiinţele socio-umane autohtone) românească, îşi croieşte drum mai departe printr-o memorie colectivă curăţită.



Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii