Gregor
Von Rezzori, Zăpezile de altădată. Portrete pentru o
autobiografie pe care nu o voi scrie niciodată, Traducere din
germană de Sanda Munteanu, Editura Humanitas, București, 2012.
Când
un prieten îți spune Ioana, o să-ți placă, îți termini
ceașca de cafea și, plin de încredere, trupul ia o formă
aerodinamică până în librărie. Degetele tale țintesc cu o
precizie de Robin Hood raftul cu memoralistică, O, P, R: Gregor Von
Rezzori, Zăpezile de altădată. Lectură de sezon, ar spune
peste umărul tău un client mumificat cu un fular. Când un prieten
îți spune Ioana, o să-ți placă, începi lectura cu
generozitate. O să vă placă și dvs.
Interesul
pentru roman vine, în primul rând, nu de la zăpada de pe copertă,
un fel de compensație a ficțiunii la realitatea stearpă, ci de la
originea scriitorului. Din datele despre autor oferite de editură,
aflăm că Gregor von Rezzori s-a născut în 1914 în Cernăuți, pe
atunci localizat pe harta Imperiul Austro-Ungar. Biografia îl
aproprie de Elie Wiesel, născut în 1928 în Sighetu Marmației. Și
bibliografia încurajează un studiu comparativ, ambii au romane cu
tentă autobiografică și texte memorialistice despre Cernăuți,
Sighetu Marmației, respectiv Bucovina și Maramureș, de la
începutul secolului al XX-lea, atingând anii puternic și legal
antisemiți. Amândoi vorbesc despre lumea eclectic etnică și
confesională din acel spațiu și despre flagelul antisemit.
Deosebirea majoră extratextuală dintre cei doi, Elie Wiesel este
evreu, iar Gregor von Rezzori este austriac, român, cu origini
italiene (din partea tatălui) și cu o străbunică fanariotă (din
partea mamei).
Raoul Weiss, Eu
l-am ucis pe Obama. Jurnal și note ale unui interpret la Casa Albă,
Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2013.
Nu, nu avem de-a
face cu primul scriitor criminal din spațiul mioritic. Nu trebuie
intentat niciun proces. Scriitorii sunt mai pașnici și nu
complotează așa cum fac ciobanii în balade. Ei doar își
proiectează lumi imaginare, compensatorii, care să îi scape de
eventuale cri...
Eu l-am ucis pe
Obama. Jurnal și note ale unui interpret la Casa Albă este
șantierul unei crime. Scris fragmentar, sub forma unui jurnal
intercalat, ținut în special în orașul K și la Casa Albă,
romanul tentează cu o lectură de verificare între lumea textului,
cum ar spune Paul Ricoeur, și lumea autorului. Inserțiile
autobiografice sunt mai mult sau mai puțin evidente, depinde de
relația cititorului cu orașul Cluj, Insomnia, maestrul Bréda,
Raoul Weiss, Obama etc. Cu un aer conspirativ, un Codul lui Da Vinci
contemporan, gândit cu umor și fără frică, romanul are toate
șansele să devină un bestseller sau să se umple de praf în
sertarele bine păzite ale biroului lui Mircea Arman.
De mai bine de-o lună mă aflu într-un „exil”
impus de circumstanţe în localitatea mea natală, Vatra Dornei. Tot
de mai bine de-o lună privesc cu jind la protestele de la Pungeşti
şi cele mai recente de la Cluj îndreptate atât împotriva
exploatării gazelor de şist prin metoda fracturării, cât şi cele
împotriva legii minelor. Sună ciudat şi pentru mine, o persoană
prea comodă în cea mai mare parte a timpului, că „jinduiesc”
la un protest, că-mi lipseşte activismul, dar adevărul este că
pentru foarte multă lume ieşirile duminicale care au început în
septembrie au însemnat o schimbare esenţială de comportament. Avea
dreptate Costi Rogozanu când zicea că nu poţi ieşi pe stradă
strigând „Nu corporaţia face legislaţia!” fără să-ţi pui
minimele întrebări cu privire la ceea ce-ţi iese pe gură. În
sfârşit, că e îngrijorător sau nu, faptul că am asistat la
abuzurile de la Pungeşti doar prin intermediul ecranului de
calculator şi că am ratat ceea ce-mi părea cea mai îndrăzneaţă
manifestare a spiritului civic clujean din ultima vreme (mă refer la
ocuparea sediilor partidelor politice, atât de convenient aşezate
sub acelaşi acoperiş... aceeaşi mizerie!) mi-a provocat o oarecare
nelinişte şi insatisfacţie. Aş fi vrut să particip cumva, dar nu
ştiam cum? Iar cum pichetarea de unul singur a Primăriei
Municipiului Vatra Dornei şi în acelaşi timp locul de muncă al
tatălui meu nu era neaparat cea mai deşteaptă soluţie, având în
vedere şi frigul şi viscolul din mândra noastră depresiune
producătoare de apă minerală, lactate şi aer curat, a suna nişte
deputaţi părea atât mai comod cât şi mai eficient.
Când se vorbeşte despre perioada interbelică şi avântul tinerimii studioase către extreme, în special către mişcarea legionară, una dintre explicaţile invocate (alături de climatul naţionalist specific întregului continent) este cea a numărului mare de tineri cu studii pe care sistemul nu i-a putut integra. Dacă generaţiile anterioare de tineri cu carte proveneau de regulă din rândul boierimii, generaţia interbelică avea origini mult mai variate, mai mult sau mai puţin "sănătoase" şi probleme financiare tot mai complexe şi mai cronice. În faţa unei societăţi bine "aşezată" în matca ei în care posibilităţile de infiltrare în sistem erau condiţionate de mulţi factori, în faţa scandalurilor de corupţie şi a sărăciei şi mizeriei cronice a celei mai mari părţi a populaţiei, aderenţa la extreme, la soluţiile radicale, s-a impus cât se poate de firesc.
În zilele noastre, tranziţia prelungită pune o nouă generaţie de tineri cu studii la periferia societăţii, cei care coordonează sistemul fiind mult mai preocupaţi de clonarea şi perpetuarea status-quo-ului actual, decât de crearea unor alternative pentru tineri, sau de o împrospătare a oamenilor din sistem după criteriul meritocraţiei atât de des invocate. Unii pleacă în afară căutându-şi rostul şi scuipând peste umeri înspre tărtăcuţele celor din vârful piramidei, alţii rămân şi-şi mestecă furia şi frustrarea, se reprofilează, cârtesc. Unii reuşesc în afară sau în ţară, fie pentru că sunt foarte buni, fie pentru că sunt ajutaţi, recomandaţi sau plantaţi. Dar grosul rămâne pe lângă şi nu e vorba de o masă de puturoşi, descurcăreţi sau copiatori, ci e vorba de multe ori de tineri de o bună mediocritate, capabili dar fără prea multe opţiuni. Creşte hăul între tinerii pregătiţi dar fără perspective şi cei din vârful piramidei, unii veterani ai vechiului regim sau ai tranziţiei, îmbătrâniţi în rele, alţii, lupi tineri crescuţi pe lângă stânele partidelor şi potentaţilor zilei (atunci când nu sunt odraslele, nepoţii acestora). Creşte hăul între cei de sus şi cei care trudesc sub diferite forme, la catedre, în spitale, în agricultură sau în construcţii.
Când nu stă supus și ascultător, când n-are prea multe de-a face cu descrierile etnografice și cu odele festiviste, idolatre, țăranul încurcă. Țăranul este înapoiat, superstițios, nespălat și irațional. Înglodat în sărăcia sa ancestrală, atent cultivată de oamenii de stat din diferite epoci, fie că e vorba de legarea de glie, fie că e legarea de bancă, țăranul se pune de-a curmezișul în fața dezvoltării economice și a marșului vioi pe poteca modernizării. După ce duminică țăranul, ca model fundamental pentru naționalismul românesc, a fost ”cinstit” prin reverența libidinioasă față de cultura țărănească întruchipată în costume și cântece, luni în plină beznă oamenii de stat au dezlănțuit dubele aducătoare de prosperitate, democrație și ordine de drept asupra țăranilor din Pungești, prea dedați la reverii agricole și ecologiste.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Evgheniţi, Ciocoi, Mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti 1750-1860, Humanitas, Bucureşti, 2013, 354 p.
Aflată în categoria celor mai prizaţi istorici români contemporani,
alături de nume precum Bogdan Murgescu, Alexandru-Florin Platon, Lucian Boia,
Neagu Djuvara, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu s-a impus în câmpul istoriografic
autohton atât prin temele abordate în lucrări precum În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea (Humanitas,
2004, 2013) sau Focul amorului. despre
dragoste şi sexualitate în societatea românească (1750-1830) (Humanitas,
2006, 2012) cât şi prin maniera clară şi atractivă în care îşi înveşmântează
cercetările amplu documentate. Formată şi la şcoala istorică franceză, autoarea
reuşeşte să infuzeze în cercetarea istorică românească un suflu proaspăt binevenit,
oferind un model numai bun de urmat de tinerii istorici, după prelungite
decenii în care, în afara unor notabile excepţii, istoricii autohtoni au
cultivat o împietrire rentabilă şi înverşunată între entuziasmul romantic şi
directivele de Partid.
Cea mai recentă carte, acoperind în mare aceeaşi perioadă vizată şi în
lucrările anterioare, dezvăluie într-o manieră cât se poate de convingătoare
câteva din obrazele primei modernităţi româneşti, mai precis straturile pe care
cercetările anterioare asupra modernității românești mai mult le-au survolat decât aprofundat. Fundamentată
pe un bogat şi variat material arhivistic, de la procese verbale, condicide anaforale şi porunci bisericeşti, condici
cu pricini judecătoreşti, până la colecţii de documente publicate de-a lungul
timpurlui, pagini memorialistice şi articole din presa vremii, lucrarea de faţă
propune o radiografie pe mai multe nivele a lumii româneşti din Muntenia şi
Moldova. Lumea boierească, mediile bisericeşti, mahalalele, provincia şi lumea
satului sunt descifrate şi reconstituite prin intermediul materialului
documentar parcurs.
Nu a
trecut mult timp de când părinţii mei, pe atunci încadraţi unui
middle-class cu pretenţii intelectuale de provincie, îmi recomandau
mai degrabă să pun mâna pe o carte decât să „belesc ochii”
inutil la televizor. Era un sfat de bun simţ pe care nu l-am urmat
decât mai târziu (poate chiar prea târziu), un sfat pe care
astăzi, având în vedere producţiile TV occidentale care pătrund
la noi pe diferite căi, eu unul poate nu l-aş lansa virtualilor mei
copii, sau măcar n-aş face-o cu atâta vehemenţă. Calitatea
serialelor de televiziune din ultima decadă a crescut atât de mult
încât îndrăznesc să spun că sunt la fel de bune ca proverbiala
„carte” la care ne trimiteau părinţii.
Una din lecturile recente a fost cartea din 2008 a muzicologului
american de origine poloneză Karol Berger, Bach’s
Circle, Mozart’s Arrow. An Essay on the Origins ofMusical Modernity. În afară de a fi o
scrupuloasă lucrare muzicologică, cu analize detaliate şi interpretări
pătrunzătoare ale operelor unor compozitori precum Monteverdi, Bach, Mozart sau
Beethoven, cartea s-a dovedit a fi în acelaşi timp şi un „tratat” (după cum
este sugerat în titlul unuia dintre capitole) de teologie, filosofie politică,
estetică sau critică literară. Pe scurt, acest eseu despre originile
modernităţii muzicale are la bază următoarea formulare: între cele două decenii
şi jumătate scurse între moartea lui Bach (1750) – ca reprezentant al apogeului
Barocului, şi momentul în care Clasicismul capătă pe deplin contur (aproximativ
1775), o schimbare fundamentală apare în modul în care muzica era concepută.
Această schimbare, care marchează, în viziunea autorului, punctul de plecare al
modernităţii muzicale, este plasarea muzicii pe calapodul unei desfăşurări
temporale lineare, structurarea unităţilor sale potrivit unei logici evolutive,
unidirecţionale. Deşi muzica e o artă eminamente temporală, la sfârşit de secol
al XVIII-lea, când transcendentul divin este înlocuit cu sensul unic al istoriei,
limbajul muzical dezvoltă o serie de tehnici capabile să exprime o evoluţie
liniară coerentă, clar definită.
Nu îmi propun aici să detaliez felul în care se
realizează această tranziţie, ci mai degrabă aş vrea să mă opresc asupra
capitolului VI al cărţii, Between
Incoherence and Inauthenticity: Don Giovanni and Faust, ca prilej de
meditaţie la incoerenţele şi „inautenticităţile” sociale şi politice actuale.
În capitolul menţionat, Karol Berger se apleacă iniţial asupra personajului lui
Don Giovanni din opera omonimă a lui Mozart, personaj recunoscut pentru insaţietatea
poftelor sale trupeşti care par a-i fi singura motivaţie a vieţii sale.
Consimţind la ideile lui Kierkegaard dintr-unul din capitolele din Sau-sau (“The
Immediate Erotic Stages or the Musical-Erotic”), autorul vede în Don Giovanni/Don
Juan manifestarea comportamentului estetic (înţeles mai degrabă ca senzual), în
care satisfacerea dorinţelor de moment fac din viaţa acestui personaj „a continual
succession of meaningless Nows”, o alăturare eterogenă de clipe, fără legături
cu trecutul şi fără proiecţii ale viitorului. Tradus în limbajul filosofiei
politice, personajul operei lui Mozart este în acelaşi timp şi „the
quintessential libertine liberal, someone whose outlook maximizes freedom and
minimizes autonomy” (autonomia ca auto-determinare raţională).
În
anii pe care-i avem în atenţie, cercetarea de specialitate consacrată studierii
istoriei patriei, a mişcării muncitoreşti, revoluţionare şi democratice, a
activităţii Partidului Comunist Român a evoluat pe o traiectorie, în general,
ascendentă, avînd la bază concepţia materialist-dialectică şi
materialist-istorică, precum şi orientările rezultate de-a lungul timpului din
documentele fundamentale de partid şi de stat.
Din punct de vedere cantitativ şi
mai ales, calitativ, în cuprinsul intervalului de istorie pe care-l avem în
atenţie o etapă aparte o constituie – în planul realizărilor istoriografice –
anii ce au urmat istoricului Congres al IX-lea al Partidului Comunist Român şi
alegerii în fruntea partidului a tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Dîrz făurar de
istorie, ctitor de ţară nouă şi demnă, tovarăşul Nicolae Ceauşescu s-a aplecat
cu exemplară atenţie şi respect asupra trecutului istoric, furnizând din
primele momente[1]
şi continuu după aceea nenumărate judecăţi de valoare în frontul cercetării şi
scrierii istoriei patriei, a mişcării muncitoreşti, revoluţionare şi
democratice, a partidului comunist, dimensionînd şi redimensionînd modalităţile
obişnuite de tratare a unor probleme esenţiale, chemînd pe istorici şi
cercetători la respectarea adevărului obiectiv, la rigurozitate ştiinţifică, la
evitarea oricăror abateri de la cerinţele unei munci de seriozitate. În plan
metodologic rămîn pilduitoare pentru oricare cercetător aprecierile cuprinse în
amintita expunere a tovarăşului Nicolae Ceauşescu[2],
precum şi cele făcute de-a lungul anilor pe firul neîntrerupt al unei
activităţi consecvente de evaluare şi reevaluare istorică desfăşurate de
Secretarul general al partidului nostru[3].
„Istoria mişcării muncitoreşti, a partidului comunist – apreciază tovarăşul Nicolae
Ceauşescu – este legată indisolubil de dezvoltarea economică, politică,
ştiinţifică, şi culturală a ţării, de progresul forţelor de producţie, de
acţiunea legilor sociale obiective şi a diferiţilor factori interni şi externi
care au influenţat istoria României. Înţelegerea rolului pe care l-a jucat
partidul în diferite etape necesită analiza aprofundată a poziţiei claselor şi
forţelor sociale faţă de evenimentele cruciale ale istoriei ţării, examinarea
activităţii militanţilor revoluţionari, a oamenilor politici în lumina
intereselor şi tendinţelor claselor pe care le-au reprezentat”[4].
A revenit tovarăşului Nicolae
Ceauşescu marele merit de a ne fi atras tuturor atenţia în legătură cu faptul
că: „Istoria trebuie să prezinte întregul proces al luptei revoluţionare în
complexitatea sa, să pornească de la analiza ştiinţifică a realităţii sociale,
să înfăţişeze faptele nu după dorinţele subiective ale oamenilor, nu după nevoi
politice de moment, după criterii de conjunctură, ci aşa cum s-au petrecut ele,
corespunzător adevărului vieţii... Valoarea unei istorii cu adevărat
ştiinţifice constă în înfăţişarea obiectivă a faptelor, în interpretarea lor
justă, constituind astfel o oglindă a conştiinţei de sine a poporului,
claselor, inmănunchind experienţa de viaţă şi de luptă a maselor şi a
conducătorilor”[5].
Sursa: Revista de Istorie, tomul 33, nr. 7-8
(iulie-august) 1980, pp. 1403-1441.
[1]A se vedea
expunerea făcută la 7 mai 1966 la adunarea festivă organizată cu prilejul
aniversării a 45 de ani de la crearea P.C.R. – Partidul Comunist Român – continuator al luptei revoluţionare şi
democratice a poporului român, al tradiţiilor mişcării muncitoreşti şi
socialiste din România, Edit. Politică, Bucureşti, 1966.
[3]Vezi, în
acest sens, multiple exemple în lucrarea: Istoria
patriei şi a Partidului Comunist Român în opera Preşedintelui Nicolae Ceauşescu,
Edit. Militară, Bucureşti, 1979.
Într-o discuţie purtată cu
bunul meu prieten Valentin Trifescu despre protestele din ultimele două luni
acesta a amintit câteva afirmaţii făcute de Tzvetan Todorov în cadrul unei
conferinţe susţinute la Universitatea din Strasbourg în 2012 pe marginea cărţii
sale, Les ennemis intimes de la démocratie.
Dintre cele afirmate atunci de Todorov o chestiune mi-a atras atenţia în mod deosebit şi
m-a determinat să scriu acest scurt material. În societatea contemporană
duşmanii cei mai periculoşi ai democraţiei sunt cei dinăuntru, cei care
clamează salvarea democraţiei şi a valorilor acesteia, folosind această
retorică pentru a-i plasa la extreme pe cei care nu sunt de acord cu
afirmaţiile şi politicile lor. Aceştia nu doar că manipulează principiile
democraţiei pentru a-şi legitima poziţiile şi acţiunile şi pentru a-i
delegitima pe ceilalţi, ci prin ceea ce fac erodează şi compromit chiar
principiile democraţiei.
Dacă în perioada interbelică
datorită fascinaţiei pentru regimurile autoritare, dictatoriale, democraţia
devenise nefrecventabilă pentru o mare parte a elitei intelectuale şi politice,
fiind considerată ca un „regim slab”, o frână în calea dezvoltării naţiunii, în
prezent democraţia şi valorile acesteia reprezintă sursa principală de
legitimare a politicienilor şi a
majorităţii intelectualilor. Aceasta se poate observa lesne şi din succesul de public şi casă al cruciadei anticomuniste în post comunism, purtată de către mulţi
intelectuali şi politicieni. Dacă un duşman al democraţiei plasat pe o altă
frecvenţă politică este uşor de descifrat şi relativ previzibil, marii „apărători”
ai democraţiei din guvern, mass-media şi o parte a societăţii civile sunt mult
mai periculoşi.
Îmi plăceau destul de mult Madredeus. Fireşte, ca mulţi dintre consumatorii
muzicii lor, am aflat de ei datorită unui film de Wim Wenders. Ştiţi voi care.
După care, un bun prieten cu buletin de Telciu mi-a povestit cum îi place lui
să citească şi să asculte în surdină muzica acestor portughezi. Tabloul mi s-a
părut ispititor, aşa că nu am rezistat tentaţiei de a-l plagia. Într-adevăr lectura
mergea foarte bine, mă ungea la suflet acest tablou uşor dulceag în care mă
înveşmântam uneori.
Apoi am ascultat în ipostaze din cele mai diverse această muzică hipnotică.
Au fost momente când am fost foarte fericit răsfăţându-mă cu O Pastor şi alte cântece. După care am
început să fiu tot mai nostalgic când ascultam anumite piese, fără să realizez
pericolul ce mă păştea. Anarhia şi toate extremele eşichierului politic de la
centru înspre stânga şi înapoi, puneau încet stăpânire pe personalitatea mea
fragilă. Revelaţia iadului anarhic ce crescuse în mine şi-şi clocea ouăle
atinse de morbul ideologiilor stângiste, mi-a fost livrată gratis de un articol
dospit la umbra intelectului marelui istoric şi poet clujean, Ionuţ Ţene,
supranumit şi Adam Wayne de Someş, Ignaţiu J. Reilly de Olt şi Gabriel Cotabiţă
al istoriografiei recente. Într-un text croit după reţeta demascărilor
specifice defunctului regim de simbioză a extremelor, pururi tânărul istoric
napocens, înfăşurat în graiu-i tocit înainte de vreme, reuşeşte să lămurească
pericolul dosit în fapt de seară în obscuritatea crâşmelor „de pe străzile I. Micu,Potaissa şi I. Raţiu.” Acolo se adună duşmanii conştienţi şi inconştienţi ai
poporului, actorii de calibre variate ai marii şi secularei trădări naţionale,
care „cântă melodii despre Che Guevara şi ascultă muzică Fado”. Cu ultima
replică m-a prins, m-a bulversat într-atât de profund încât am realizat că
toate vulnerabilităţile scoase la suprafaţă de aceste văicăreli de neveste de
marinari iberici n-au nicio legătură cu sensibilitatea mea, fiind de natură
ideologică. Atunci am realizat în ce rezidă păcatul meu împotriva spiritului
naţional: slăbiciunea pentru Madredeus şi tânguielile muzicii Fado. Asta în
detrimentul taragotului clujean, sintetizator al chinurilor şi profunzimilor
unui neam tot mai afon, bănuiesc.
„Outside roared the wild chaos of
barbarism.” (Francis Haverfield)
Despre modelul imperialist
„Roman officers and English
gentleman”1
sau „Britannia, origin myths and the British Empire”2
sunt doar două titluri, extrem de elocvente, în ton cu spiritul
deschis și uneori provocator al arheologiei britanice, dintr-un lung
șir de studii născute din interesul față de geneza cercetării
epocii romane în fosta provincie insulară. Interesul acesta nu este
întâmplător și nici izolat, el fiind alimentat pe de o parte de
către critica post-colonială, aflându-se în același timp sub
umbrela curentului denumit „antiquity
reception”,
foarte popular prin facultățile de studii clasice din lumea
anglo-saxonă, celebrele „Faculties
of Classics”.
Dincolo de o însemnătate intrinsecă care îi asigură un loc în
cadrul domeniilor de cercetare ale istoriei culturale, scopul acestor
demersuri este cât se poate de pragmatic și de actual pentru
arheologia romană. Dezbaterile gravitează în jurul relației
dintre discursul istoric conceput la debutul fazei științifice a
arheologiei romane și contextul sociocultural al perioadei, cuprinsă
între ultima treime al secolului al 19-lea și momentul izbucnirii
primei conflagrații mondiale. Întâmplător sau nu, acest proces de
geneză este contemporan cu perioada de vârf a imperialismului
european, descrisă de către Eric Hobsawm drept „The
age of empire”
(1875-1914), când Bătrânul Continent se poziționa treptat pe
traiectoria care o va conduce către cataclismul primului război
mondial. Imperiul colonial Britanic ocupa aproape un sfert din
teritoriul planetei, cel Francez, deși în ușor declin, se menținea
pe poziții puternice mai ales datorită vastelor posesiuni din
Africa de Nord și de Vest, iar Kaiserreich-ul german era în plină
expansiune politică și industrială. Lista continuă în mod logic
cu Imperiul Austro-Ungar, dar despre asta cu ocazia următoare.
Bilanțul acestor studii este deosebit de interesant din punctul de
vedere al istoriei culturale, și oarecum alarmant pentru arheologia
romană. Prima concluzie (deloc surprinzătoare), este că trecerea
arheologiei acestei epoci în faza științifică s-a petrecut în
contextul avântului imperialist din Europa secolului al 19-lea. A
doua observație se referă la faptul că fundamentul teoretic al
arheologiei provinciale romane, concretizat prin paradigma
romanizării
concepută în acea perioadă, a rămas aproape neschimbat.3
Discursul istoric bazat pe principiul ierarhiei culturilor și pe
supremația culturii europene în calitate de moștenitor al
Imperiului Roman, predomină în continuare în cercetare.4
Procesul genezei este relativ
uniform, cu unele diferențe de nuanță. În Anglia și în Franța
s-a bazat pe caracterul colonial al respectivelor state, discursul
istoric fiind influențat în mod decisiv de relația „țării
mamă” cu populațiile colonizate. În Germania, proaspăt
unificată, fenomenul a fost plasat sub semnul unei ideologii
militariste, materializat printr-un interes intens față de
arheologia romană militară.5
Primul program de cercetarea și de publicare a limesului roman,
întreprins de către Reichs
Limeskomission,
instituție înființată tocmai cu acest scop și prezidată o vreme
de către Theodor Mommsen, trebuie privită în acest context. Cele
mai elocvente exemple ale rezultatelor arheologiei militare
romano-germane din această perioadă sunt monografiile din seria Der
Obergermanisch-rätische Limes des Römerreiches,
publicate între anii 1894-1937, demers de o amploare unică pentru
perioada aceea, la care se adaugă impresionanta reconstruire a
castrului auxiliar de la Saalburg, din vecinătatea orașului
Frankfurt am Main, realizată în perioada 1897-1907 sub patronajul
Kaiserului Wilhelm al II-lea.6
Duminică la ora cinci se adună ilegaliştii. Nu, nu este vorba de
luptătorii PCR-ului din perioada ilegalităţii (1924-1944) care,
odată cu trecerea timpului, se înmulţeau ca drojdia, după
principiul: puţini am fost, mulţi am rămas, ci de hipsterii,
neofasciştii, extremiştii, eco-anarhiştii domnului Ponta et al.
Ilegaliştii se adună nu în pivniţe, ci în spaţiul public al
urbei. Nu se ruşinează de revendicările lor şi nici de
identitatea lor de grup. Pentru că, duminică la ora cinci, se adună
oameni foarte diferiţi care îşi afişează identitatea. Bannere în
limba română şi maghiară, tricolorul, însemne anarhiste, lozinci
de toate culorile politice posibile. Oameni de toate vârstele şi
condiţiile fizice care fac mult zgomot, dar nu sunt violenţi.
Demonstraţia este ca un imens cortegiu de exorcizare.
E timpul
pentru o poveste, o poveste pe care o puteți verifica uitându-vă la cer,
noaptea, când norii se zgribulesc unii în alții, iar stelele vă domină
privirea. Chiar și fără ochian se poate vedea lumea acestui „garçon
étoile”. Da, unii copii sunt stele, alături de părinții lor.
Într-o zi,
unui băiețel i s-a spus acest amănunt, cum că el este o stea. La început,
vestea nu l-a afectat, asta însemna că este deosebit – e bine să fii stea. Însă
el și-a dat seama că este o stea diferită, cu mai multe colțuri decât cele de
pe cer. Când a descoperit asta, a început să îi fie rușine. Cu cât îi era
rușine mai mult, cu atât steaua se mărea și îl copleșea. Până la urmă, a ajuns să
se vadă doar steaua din el, o umbră imensă care îl acoperea cu totul. Steaua
era el, iar el devenise propria sa umbră. Când îți e rușine cu tine, partea
renegată a identității tale pare a se răzbuna pe tine. Durează ceva timp până
să îți asumi ceea ce ești.
Între timp,
sub ochii noștri, ajung vânătorii de stele, un soldat cu o zvastică, în rând cu
o armată întreagă de executanți. Stelele din jurul băiatului sunt capturate,
aruncate într-un tren. Textul este susținut de un desen sugestiv, emblematic
pentru drumul de doliu spre Auschwitz. Un horn se vede dintr-una din clădirile
lagărului – nori de fum își urmează traseul vertical, încărcat de stele galbene
ce urcă la cer.
Dar cine
este micuțul înstelat? Numele nu îl aflăm nici la finalul povestirii – el este
un copil reprezentativ, în plus, el își asumă etichetele pe care ceilalți i le
pun, este anonim și stigmatizat. Probabil este și un copil cu stea în frunte,
pentru că reușește să scape de arestări împreună cu o altă familie.[1]
Își ascunde steaua cât poate de bine. Stă retras pentru un timp, după care
reapare în societate. Este singur, „tout seul”; imaginea preia din nou rolul
textului, devenind foarte expresivă. Singurătatea băiatului pe cele două pagini
ale cărții este copleșitoare, două pete mari de culoare acoperă întinderea
filelor, peste care stăpânește stingher băiatul înstelat. Oameni noi apar în
calea lui și se împrietenește cu ei, permițând soarelui să apară alături de
stelele de pe cer. Odată ce și-a asumat această identitate de stea, el strălucește.
„Maintenant, il sait qu'il est une étoile. Et il brille.”
La
Cluj, între 11 şi 20 octombrie: Mare
festival, mare. Şi pentru că filmele şi evenimentele pe care le
considerăm bune nu se ţin doar pentru sine, iată trei motive
întemeiate pentru a felicita echipa Festivalului de Film Comedy
Cluj.
English
Vinglishde Gauri Shinde
De
două ori.
De
ce să nu ieşim un pic din spaţiul filmului european şi american ?
Şi...
o experienţă binevenită pe acest tărâm: Workshop
Benzi Desenate
Cu
întârziere dar cu mare plăcere am descoperit o echipă activă şi
extrem de interesantă şi diversă în ceea ce priveşte creaţiile
BD. Artiştii Adrian Barbu, Ileana şi Maria Surducan ne-au delectat
vreme de câteva ore bune cu informaţii despre benzile desenate,
despre istoria lor, tehnici de lucru, experienţe şi secrete din
domeniu şi chiar cu câteva publicaţii ale Clubului de Benzi
Desenate – Cluj Comics Club, găzduit de Centrul Cultural German
(http://cluj-comics-club.blogspot.ro/).
Ce
au în comun cele trei ? Dinamism, interculturalitate, ludic,
umor şi deschidere. Très sympa, Comedy Cluj!
Dar
voi? Aţi văzut ceva filme, evenimente interesante? Spuneţi-ne şi
nouă!
Proaspăt uns responsabil
cu propaganda la agie, Mirel Palada contraatacă luările de poziție
ale opozanților proiectelor RMGC și cele legate de exploatarea
gazelor de șist. Argumentele specialiștilor de la Institutul
Geologic, Academia Română, ASE etc. sunt ridiculizate cu câteva
întorsături greoaie de frază și cu câteva simplificări grosolane, copiate de pe ciornele PR-ului goldist.
Evident, cel mai la
îndemână este dihotomia primitivism-modernitate, în care sărmanii
vasluieni sunt priviți ca o masă amorfă, sălbatică, întunecită
de superstiții și cu mare apetit pentru manipulare. Restul sunt
cumpărați de dușmanii externi, sunt extremiști, habotnici și anarhiști. Mă întreb, oare la fel de
primitivi să fie și francezii de au intezis, speriați, exploatarea
prin fracturare hidraulică? Sau germanii care au hotărât la fel?
Să nu mai adaug statele înapoiate din occident care au interzis
exploatarea cu cianură?
Materialul propus spre
intoxicare în Adevărul livrează din nou tema locurilor de muncă,
de data asta pentru vasluieni, de parcă dacă s-ar da drumul la
explorări și exploatări ei vor strunii utilajele angrenate.
Singura soluție pentru a aduce prosperitate pe acele meleaguri este
neo-iobagia pe tarlalele dăruite Chevronului și altor companii ce
pândesc gazele (chiar și alea rusești, cum e Gazpromul, cu care
guvernanții se trag de brăcinari și fac ciubucuri, în pofida
sperietorii livrate mulțimii), iar sărăcia acelei zone este
explicată prin ”înapoierea” și spaimele ancestrale ale
localnicilor, nu proasta guvernare, incompetența și corupția
oamenilor politici și a funcționarilor. Mai este adăugată și
teza parazitismului vasluienilor, întreținuți de la București.
Cam atitudinea pe care am descris-o în textul publicat ieri și care
a stârnit derută în rândul multor cititori. Cam aceasta este
atitudinea guvernanților și a ”specialiștilor” tocmiți de
aceștia față de cei plătitori de impozite. Dacă se opun și
critică derapajele din haznaua guvernării, sunt cumpărați sau
primitivi, neînțelegând misterele alchimiei guvernamentale menită
să preschimbe rahatul în aur, numai bun de consumat.
Știe toată
lumea că amărâții din județul Vaslui nu refuză o votcă sau un
pahar cinstit de pufoaică; că femeile lor o iau pe coajă constant
și că s-au obișnuit cu asta, printre violuri, beții și scatoalce
mai trânt câțiva plozi și în rest se uită la Kanal D așteptând
ajutoarele sociale; că sunt nespălați, ușor de manipulat,
adânciți în superstiții demne de un ev mediu quasi-necunoscut
celor mai mulți dintre cei care utilizează această expresie
simplistă, pupători de moaște și bisericoși până în măduva
oaselor, subnutriți și inculți. Primitivi și multe altele se pot
adăuga profilului celor care populează cea mai săracă și
înapoiată parte a României. Sunt duși în spate de românii
harnici și cinstiți din alte județe, plătitori de impozite
preschimbate în ajutoare sociale pentru astfel de paraziți, care
mai și votează constant PSD-ul pentru o sticlă de ulei și ceva
tărie. Oricâte eforturi s-au făcut n-au putut fi scoși din
sărăcie și din starea de înapoiere în care se complac, asta și
pentru că așa sunt ei, n-ai ce le face. Nu prea le place să
lucreze, preferă bodegile, vând și fură tot ce au la îndemână,
numai țiganii fiind mai înrăiți și îndărătnici ca ei. Și
bicicliștii.
Se zice că revoluția din 89 au
făcut-o tinerii, generația decrețeilor. Mai apoi, tot dintre
aceștia au fost cei care au stat în stradă să apere democrația
fragilă în contextul reorganizării scenei politice din debutul
anilor 90. Minerii i-au dispersat și au instalat ”ordinea”,
reașezând societatea românească pe făgașul tranziției. Mulți
dintre tinerii deziluzionați și abuzați s-au grăbit spre plaiuri
mai primitoare, mai viu colorate. Pacea socială a mai fost
zgândărită de câteva proteste studențești tot prin anii 90,
câteva mitinguri și greve organizate de sindicate, defunctul
mileniu fiind încuiat în debaraua încețoșată a istoriei prin
coregrafia minerească din 1999. A început apoi urcușul în
genunchi pe poteca integrării europene, asemeni pelerinajelor
condimentate cu mătănii și iconițe chinezesc colorate organizate
la unele așezăminte monahale cu ocazia hramurilor.
Într-un târziu a căpătat contur
cruciada anti-corupție asamblată din mers pe scheletul (din dulap)
al anti-comunismului. Cuvântul magic ”mentalitate” s-a impus ca
explicație definitivă pentru cele mai multe rele și metehne care
animau trupul palid și subnutrit al societății autothtone,
îmbătrânită în tranziție. Înțelepți ai națiunii,
independenți în timpul liber, lămureau prin intermediul
mass-media, necesitatea schimbării mentalității poporului, tarată
de deceniile construirii socialismului. Pentru aceasta era necesar
schimbul de generații, înaintașii dedați traiului iobăgesc din
perioada robiei roșii, nu erau capabili să construiască o
societate democratică, europeană. Asemeni poporului evreu scos din
robia egipteană, rătăcitor prin deșert vreme de 30 de ani,
băștinașii recent dezrobiți cochetau de la o vreme cu alte
zeități, nostalgia vremurilor trecute, pline de lipsuri dar sigure
și previzibile, înmugurea în conștiințele multora. Ca și
poporul evreu care a parcurs schimbul de generații în timpul
rătăcirii, din rândul acestuia ridicându-se o generație crescută
în libertate, cu o mentalitate de oameni liberi capabili să
cucerească Pământul Făgăduinței, societatea românească avea
nevoie de o generație crescută în libertate, capabilă să o rupă
cu vechea mentalitate și aptă să impună o lume mai dreaptă. Cam
așa sunau multe din predicile lămuritoare și mobilizatoare ale
multor învățați ai națiunii. Ca și în 47, era necesară
desprinderea de o mentalitate retrogradă...
În grădina noastră, ciclul spencerian al civilizaţiilor, al
măririi şi decăderii vegetale, este cu mult mai uşor de observat
şi cuantificat decât în ceea priveşte isoria omenirii. Aici
disputele nu există. Fiecare proiect politic, întotdeauna unul
verde, începe invariabil primăvara, îşi atinge culmile în timpul
verii şi decade trist odată cu venirea toamnei. Astăzi suntem în
mod evident la “final de mandat” aşa că o mică evaluare a
evoluţiilor bio-politice ale celui mai recent ciclu este atât
necesară cât şi, bănuim noi, de un maxim interes pentru amatorii
de proteine vegetale.
S-a vorbit mult în mass-media despre speculațiile bursiere și proiectul minier RMGC, mai ales despre modul în care declarațiile și deciziile unor lideri politici au influențat cursul bursier. Prețul acțiunilor urca și scădea, iar cine avea informații știa când să cumpere și când să vândă, pentru a putea pune ceva deoparte. Cam ca tata Soroș, părintele spiritual și sponsor neobosit al tuturor protestatarilor, ONG-urilor și blogurilor anti-RMGC. S-a omis un aspect extrem de important despre legătura dintre RMGC-politicieni-bursă.
Nu numai Gabriel Resources este cotată la bursă. Există o bursă neagră, subterană a politicienilor, iar cota lor depinde extrem de mult de evoluția acestui proiect. Nouă, cei care stăm pe margine și chițăim ne este ușor să comentăm și să dăm cu petul de asfalt, dar mulți politicieni riscă să nu mai valoreze nici cât o plombă în caz că acest proiect eșuează. Cine va mai pompa bani într-un parlamentar care se dovedește nerentabil, ne-influent? Pentru mulți, cumpărați până mai ieri cu 3 kile de caltaboș și 5 litrii de țuică, proiectul RMGC a însemnat contactul cu marea piață, marele capital. De la un godinaș primit în ajun de Crăciun pentru a anunța un tăietor de hectare de lemne din Maramureș sau Valea Sebeșului, că vin controale ”de sus”, până la valizele cu galbeni văzute în filmele cu gangsteri, e un salt imens.
De ce merge Liga (oamenii Ligii, mai exact) la proteste?
S-ar putea spune că din obișnuință, antecedente în acest sens existând. Dar nu acesta este motivul.
Pentru că ”vrem cultură, nu cianură”, vorba sloganului. Mai ales că acest cuvânt cauciucat este miezul titulaturii blogului de față. Dar nici ăsta nu este motivul.
Natură avem destulă, că doar stăm la Bonțida.
Patrimoniu avem la celălalt capăt al grădinii. Dimineața la cafea ne mai clătim, câteodată, ochii cu ”patrimoniul”. Așa că nici ăsta nu-i motivul.
Dacă ar fi după Tăpălagă și încă vreo câțiva ca el, Liga se implică în aceste proteste posedată fiind de demonii extremismului nu știu cărui capăt de eșichier.
Rogozanu și câțiva tovarăși de-ai săi ar spune că Liga e anticapitalistă. Or fi vreo doi, trei membri care cască ochii pe CriticAtac și care rezonează cu unele teme ale stângii, unul chiar a decretat oficial că asumă retorica de stânga pentru a evita inutilele explicații legate de lipsa sa de apetit pentru job-uri (atenție, nu pentru muncă). Dar nici flirtul ideologic nu lămurește opțiunea.
Două întîmplări petrecute în ultimele zile au reuşit să aducă
destrămarea lentă a misterului generat de habotnicia cu care cea
mai mare parte a clasei politice susţine proiectul cianurist al RMGC
şi evită o dezbatere veritabilă pe marginea acestuia şi a
ilegalului proiect de lege elaborat de guvern. Prima întâmplare îl
are ca actor principal pe al doilea om în stat şi lider al unuia
dintre partidele alianţei care ne guvernează şi constă într-o
declaraţie cât se poate de clară şi de elocventă: ilegalităţile
semnalate de către specialiştii Ministerului Justiţiei în
legătură cu proiectul de lege comandat de RMGC pot fi depăşite
prin „voinţă politică” (mai multe despre această întâmplare
găsiţi aici) şi prin crearea unui precedent se poate evita
blocarea în justiţie a unor proiecte ulterioare, după cum bine se
ştie din practica judiciară. Şi cum „voinţa politică” nu e
totuna cu „voinţa populară”...
Cea de-a doua întâmplare scoate în relief importanţa codurilor
culturale şi blocajele comunicative ce pot fi generate de
inadecvarea uneia dintre părţile implicate în dialog. Vizita de
informare la Roşia Montană a domnului deputat Cioată (şi el fost
miner la mina de uraniu din Crucea), deşi şi-a atins din plin
scopul propagandistic, nu s-a putut consuma deplin datorită faptului
că domnul Eugen David, preşedinte al asociaţiei Alburnus Maior,
n-a fost îmbrăcat corespunzător, după cum se poate vedea şi din
materialul video alăturat. Argumentele domnului David, în legătură
cu numeroasele ilegalităţi şi neconformităţi ale proiectului de
exploatare, sancţionate succesiv în instanţă, n-au reuşit să
urce mai sus de gulerul alb al domnului deputat, coborât la
Roşia pentru dialog. Promisiunea opozantului nepoliticos îmbrăcat,
cum că fiecărui parlamentar îi va fi trimisă câte o mapă care
va cuprinde materiale informative în legătură cu ilegalităţile
proiectului, pentru a putea vota în cunoştiinţă de cauză, l-au
făcut pe numitul deputat să se întrebe şi să întrebe cu voce
tare de unde are „amărâtul” ăla revoltat bani de mape, când
n-a avut bani pentru un costum cât de cât, ca să-i întâmpine cum
se cuvine. Până să se ridice interlocutorul din corzi, deputatul
i-a mai aplicat o directă: De ce nu s-a îmbrăcat frumos când ştia
că o să stea de vorbă (în propria casă) cu un domn aşa de bine
îmbrăcat? Întrebările deputatului au sintetizat extrem de bine
ceea ce înţelesese el din argumentele prezentate de interlocutorul
său precum şi maniera de raportare faţă de opozanţii
proiectului. E de înţeles faptul că argumentele roşianului n-au
putut străpunge carapacea parlamentarului, când acesta era profund
angajat în radiografierea vestimentară a vorbitorului, sesizând o
groază de nepotriviri şi o totală lipsă de bun gust. Regulile
minime ale fashion-ului au fost pur şi simplu călcate în picioare
(cu cizmele), într-o debandată care, oricâte concesii s-ar face,
nu poate fi încadrată modei punk. Neras de câteva zile, fără a
avea scuza că ar fi hipster sau hippiot, purtând o şapcă de mult
depăşită şi total inadecvată look-ului, domnul Eugen David, aşa
prost îmbrăcat cum era, mai comitea şi impoliteţea să vorbească
de la egal la egal, o atitudine neconformă cu condiţia sa de iobag
aflat la mâna (cu care va vota) domnului care-i trecuse pragul.
„Amărâţi” din ăştia văzuse domnul destui, în campania din
toamnă. Uneori le făcea cinstea să le strângă mâna şi să se
pozeze cu ei, aducând lumină în vieţile lor mizere şi lipsite de
eleganţă. Când trecea printre ei şi-şi freca stofa fină a
costumului, de straiele lor de bazar sau second-hand, îşi dădea
seama de prăpastia de netrecut dintre el şi turma unită în
ascultare. Dar cel puţin în cazul ălora ştia că alea sunt
hainele lor de sărbători, că le spălaseră şi le călcaseră
pregătindu-se pentru vizita lui, mai ceva ca atunci când merg la
biserică. Şi ăia erau mulţumiţi numai să-l atingă, să-şi
strige sărăcia şi să audă două-trei vorbe din partea lui, mai
ales acelea lăcrămoase despre cum a lucrat el în mină, ca un
adevărat fiu al poporului, cum le înţelege greutăţile şi
suferinţele şi cum n-a uitat de unde a plecat. Dar astea sunt
divertisment şi folclor electoral. Chestiunile serioase, aplicate se
discută îmbrăcat cum se cuvine, nu cum îţi trăzneşte ţie prin
cap să umbli prin propria ogradă. Aşa învăţase el din cărţile
de auto-educare din care şi-a extras schemele cu care operează. Că
doară nu toţi ăia îmbrăcaţi modest or fi Cuza sau Gheorghiu-Dej
deghizaţi.
Asta ar trebui să le fie învăţătură de minte şi
protestatarilor din stradă, acea mulţime pestriţă, lipsită de
costume şi îmbrăcată de parcă ar ieşi la plimbare, care are
pretenţii ca la vocea lor să se aplece urechea parlamentară. Ca să
poţi pretinde domnilor să coboare din Casa Poporului trebuie să te
îmbraci frumos, să faci eforturi să te ridici deasupra condiţiei
de simplu muritor. O învăţătură filocalică spune că omul
trebuie să se ridice pe sine şi Dumnezeu să se coboare, pentru ca
întâlnirea să fie posibilă. Probabil de aia se îmbracă lumea
aşa frumos când merge la biserică, să stea de vorbă cu Domnul şi
să-i spună nemulţumirile, necazurile şi nevoile.
Având în vedere propunerea-somaţie
înaintată Ligii de către compania minieră RMGC, constând în:
1. crearea de locuri de muncă
(indiferent de pregătire şi specializare) în cadrul companiei
pentru toţi oamenii Ligii (în special cei aflaţi în curs de
şomerizare după susţinerea tezei de doctorat în această toamnă
şi cei bursificaţi prin generozitatea statului român cu aproape
800 RON/lună), pentru toţi simpatizanţii şi cititorii
controversatului şi subfinanţatului blog aferent şi pentru toţi
cârpacii, cizmarii, croitoresele, zilierii şi „fermierii” din
Bonţida.
Restaurarea conacului
intercultural al Ligii şi a tuturor bordeielor din Bonţida (nu
trebuie depăşit numărul maxim de 3) cu potenţial agro-turistic,
de către „specialiştii” în patrimoniu, restaurare şi
răstălmăcire ai RMGC şi ai instituţiilor private sau ale
statului din subordinea companiei.
Curăţarea (depoluarea)
Someşului, de căcat deversat din reţeaua de canalizare a
Clujului, datorită lucrărilor de extindere a aeroportului şi mai
ales datorită incompetenţei şi relei voinţe ale administraţiei
clujene, în cel mai scurt timp posibil, adică maxim 83 de ani.
Se mărşăluia frumos, în chip organizat, o bandă era totdeauna
liberă iar autovehiculele puteau trece şi claxona în semn de
aprobare. Se striga “Nu corporaţia/Face legislaţia!”,
“Solidaritate!”, “Avem cu toţii o rană/Roşia Montană!” şi
alte asemenea până când coloana a ajuns în Piaţa Lucian Blaga.
Fără să-şi fi propus aşa ceva, două Românii s-au întâlnit
acolo şi s-au privit în ochi: în stradă, protestatarii
proiectului Roşia Montană; pe treptele Casei de Cultură a
Studenţilor, participanţii la concursul “Românii au talent”.
Primii scandau în continuare, ceilalţi amuţiseră de-a binelea.
Aflându-mă între primii aşteptam de la ceilalţi, în
contrapartidă, să scoată un iepure dintr-o pălărie, să facă o
piramidă umană, să danseze căluşarii sau măcar să trimită
vreo fătucă cu voce angelică să ne cânte cel mai impresionant
cover Mariah Carrey astfel încât să ne oprim cu toţii din
scandat. Nimic însă! Stăteau nemişcaţi pe treptele Casei de
Cultură, întrebându-se oare ce se întâmplă. „Haideţi să vă
arătaţi talentele în stradă!” a strigat unul dintre
protestatari în timp ce un altul le făcea semne disperate pentru
a-i mobiliza pentru cauza Roşiei Montane. Nimic însă! Nicio
comunicare! Protestul s-a desfăşurat în continuare pe Napoca şi
apoi în Piaţa Unirii de unde începuse iar talent show-ul
protevist, am motive să cred, s-a desfăşurat probabil în nota
caracteristică, în ciuda micului interludiu din piaţa Lucian
Blaga.
Contractul semnat cu compania Bechtel prin care s-au construit câțiva zeci de kilometrii de autostrată în vreo zece ani, la niște prețuri demne de ridicarea unui tunel pe sub Marea Neagră care să ne lege direct de Istanbul, se dorește a fi o amintire inocentă în comparație cu contractul dintre statul român și RMGC. Întreg eșafodajul statului de drept, oricum fragil și mâncat de carii, este redus la simple slogane folosite în luptele circărești cu pretenții de confruntare electorală. O prezentare clară a proiectului de lege întocmit de către actualul guvern la solicitarea RMGC și trimis în Parlament pentru a fi mimată dezbaterea și pentru a fi votat, puteți citi aici.
Confiscările proprietăților care au fundamentat Republica Populară
România în anii 50 sunt reactualizate într-o manieră rebranduită, cu
binecuvântarea multor ideologi de dreapta (apostolii capitalismului și
privatizării grabnice) și ai multora dintre teoreticienii statului de
drept și ai ordinii constituționale. Cea mai mare parte din clasa
politică probează o unitate înspăimântătoare sub flamura aurită a unei
companii private, iar guvernele, preocupate de regulă de desfacerea a
ceea ce au făcut guvernele precedente, bun sau rău, fac dovada unei
consecvențe demnă de o cauză reală. ”Pulimea” confuzată, dezinformată,
supraimpozitată și sărăcită este supusă unui ritual de hipnotizare prin
fluturarea promisiunii câtorva sute (maxim 3000) de locuri de muncă și a
relansării economiei în timp ce statul disponibilizează 3650 de poștași și alți angajați ai statului. Toate astea (și multe alte abuzuri) nu pentru câțiva kilometrii de asfalt, ci pentru câtorva cratere și lacuri cu cianură în Munții Apuseni.
