Umbra lu’ Ghiţă la Cluj. Napoca - de Edit Szegedi

Blogul nostru are din nou plăcerea de a găzdui un text al doamnei profesoare Edit Szegedi, publicat in Allgemeine Deutsche Zeitung fuer Rumaenien, în februarie 2009 (ocazia a reprezentat-o alegerile pentru primarul Clujului dupa plecarea lui Boc la Bucuresti).

Decizia lui Gheorghe Funar de a se retrage din cursa pentru primăria Clujului a fost una dintre puţinele ştiri pozitive ale anului 2009. Probabil a tras învătămintele necesare din rezultatul slab al alegerilor locale din 2004 şi din dezastrul din 2008 şi anume, că doar o parte infimă a clujenilor îl mai vrea.

Totuşi, ne putem întreba dacă Era Funar a fost depăşită definitiv. Nu. Era Funar nu este depăşită, pentru că Funar este mai mult decât o persoană. El este o stare şi o atitudine. Funar nu este un ultranaţionalist cu derapaje mentale şi expectoraţii verbale. El nu este doar favoritul lumpenproletariatului clujean care încearcă să-şi defuleze dezrădăcinarea şi înstrăinarea prin atitudini patriotarde şi ură naţională. Funar este de găsit şi în înălţimile eterice ale intelighenţiei clujene.

Funar nu are etnie. Când propria etnie este ipostaziată în virtute cardinală iar etnia celuilalt devine păcat mortal, el este prezent. Când autocarul unei echipe clujene a fost mâzgălit la Galaţi cu preacunoscuta lozincă „Afară cu ungurii“, Funar a fost de faţă – în spirit. Funar n-a inventat naţionalismul. L-a găsit gata făcut, l-a tunat postcomunist (îndepărtând ultimele scrupule de inspiraţie marxistă), l-a radicalizat şi transformat după chipul şi asemănarea sa. Ceea ce la începutul anilor ’90 n-a fost însă o specialitate clujeană, ci sport politic de masă în România.

Pentru că Funar nu-i legat locului. Dacă Funar ar fi fost primarul Băicoiului, sigur şi-ar fi găsit acolo pe cei 20% iredentişti. El nu este pur şi simplu un produs al unui oraş sau al unei regiuni. De loc este din Sânnicolaul Mare, deci bănăţean. Că nu corespunde clişeului este un argument pentru depăşirea clişeelor regionale. Funar nu este însă nici produsul lui Cluj, Kolozsvár sau Klausenburg, ci al Cluj-Napocăi, tichia de mărgăritar ceauşistă. Funar este copilul erei Ceauşescu, visul său este utopia lui Ceauşescu despre Cluj-Napoca, oraşul industrial omogen din toate punctele de vedere care sufocă încet oraşul universitar. Nu întâmplător Funar a insistat şi insistă mai mult decât orice alt politician pe numele de Cluj-Napoca, invenţia lui Ceauşescu în încercarea de a concilia, după model chinez şi nord-corean, comunismul cu naţionalismul de cea mai joasă speţă. Dacă există un monument al napocanizării Clujului, începută mult înainte de 1974, când a avut loc botezul bâlbăit al urbei (iniţial urma să se numească Napoca-Cluj ca Drobeta Turnu-Severin, însă Ceauşescu a fost învins în lupta sa de-o viaţă cu limba română), atunci în mod sigur sunt mai potrivite jungla de beton a Mănăşturului, unde clasa muncitoare a migrat din Gruia[1], sau Groapa din Mărăşti, realizare glorioasă ceauşisto-funariotă.

Oraşul interetnic îi provoacă lui Funar, ca şi părintelui său spiritual, oroare. Nu este însă singurul. Faptul că o bună parte a clujenilor l-a ales de trei ori primar, discreditează oraşul. O majoritate l-a susţinut. Chiar şi când aceasta nu l-a mai votat, administraţia oraşului tot n-a îndrăznit să înlăture în totalitate măsurile lui Funar. Deşi a scăzut numărul steagurilor naţionale, Clujul rămâne în continuare oraşul cel mai înstegurat al României. Tricolorul a dispărut de pe bănci şi bilete de autobuz, dar tăbliţele puse pe clădiri în cei 12 ani ai domniei sale au rămas.

Funar este prezent oriunde, unde trecutul cu bogaţia şi contradicţiile sale nu încape în cadrul strîmt al istoriilor seculare ale mântuirii. Acolo, unde patrimoniul arhitectonic este sacrificat grandomaniei clericale. Acolo, unde istoria vizibilă a oraşului este neglijată, desfigurată sau acoperită de steaguri.

Funar este paradoxul statului unitar român. Într-o perioadă în care chiar termenul de regiune irita, Clujul arăta ca o enclavă, ca şi când oraşul ar fi Republica Funar. Niciun primar n-a sfidat într-o asemenea măsură guvernul, nicăieri simbolurile naţionale n-au fost batjocorite într-un asemenea hal prin exhibiţionism. În niciun oraş din România nu au fost aruncate zi de zi la gunoi sau călcate în picioare culorile naţionale. Şi totuşi, Funar n-a fost niciodată pedepsit, pentru că faţă de el statul şi-a dovedit totala neputinţă. Putea să sprijine escrocheria Caritas sau să susţină deschis rebeliunea minerească din ianuarie 1999, tot a scăpat nepedepsit.

Însă Funar nu este invincibil, deşi are rădăcini profunde şi urmaşi solizi. Distrugerea oraşului continuă şi după el, de data aceasta fără etniciziarea vădită: piaţa a fost înghesuită într-o cutie scumpă şi supradimensionată de beton, cofetăria Croco, locul de întâlnire al boemei clujene, a devenit sediu de bancă, fabrica de tricotaje, fosta manufactură de tutun, demolată. Originea acestor măsuri este aceeaşi uitare a istoriei, care şi-a cunoscut desăvârşirea sub Funar. Conflictele dintre cele două cluburi de fotbal ale Clujului sunt purtate între suporterii socializaţi în era Funar şi justificată de intelectuali care au internalizat naţional-comunismul, pentru că la Cluj, nu-i aşa, războiul fotbalistic se duce pentru Onoare, Neam şi Ţară. Însă Clujul a reuşit în toţi aceşti ani să dezvolte şi anticorpi: la Cluj nu funcţionează decât ceea ce nu se clădeşte pe resentimente, dispreţ reciproc şi îngâmfare etnică. Să nu uităm un lucru: abia fuseseră ridicate monumentele funariene, că au şi devenit subiectul ultimelor bancuri. Unele dintre acestea au fost de-a dreptul obscene, aşa cum fuseseră cei 12 ani lungi ai acestei domnii.

---

[1] Cartierul tradiţional al feroviarilor clujeni, înfiinţat de istoricul şi întreprinzătorul Kővári László la sfârşitul sec. al XIX-lea. În zilele noastre este un cartier liniştit, mai degrabă mic-burghez, unde s-a mai păstrat însă ceva din vechiul cartier muncitoresc.