marți, 1 februarie 2011

Eseu despre Spaimă şi Agonie


Cândva era mult mai evident faptul că „moartea zace în om precum sâmburele în fruct.”[1], sau cel puţin părea. Epoca modernă a reuşit treptat să ascundă acest detaliu, să aglomereze diferite „realităţi imediate” care să absoarbă omul, să-l acapareze şi să-l facă parte a unui amplu angrenaj ce se derulează după o „mecanică naturală”. Viaţa pare a se scurge într-un ciclu natural în care nu mai e timp de breşe semnificative pentru a marca desprinderea din cotidian a unei fiinţe oarecare, ceremoniile devenind tot mai discrete şi mai sumare, în general.[2] „Moartea îmblânzită”, tradiţională e izgonită din prim-planul societăţii moderne, acum se moare „sălbatic” [3], fără o pregătire prealabilă consistentă. Se moare „în sistem industrial [...] Cine mai dă ceva azi pe o moarte bine pusă la punct?”.[4] Moartea s-a medicalizat, s-a instituţionalizat, „dorinţa de a avea o moarte proprie e tot mai rară. [...] Vrei să pleci sau eşti silit s-o faci: nu trebuie nici un efort: «Voilà votre mort, monsieur». Mori cum se cuvine; mori de moartea specifică bolii de care suferi (căci de când se cunosc toate bolile se ştie şi faptul că diferitele sfârşituri aparţin bolii şi nu oamenilor; iar bolnavul, ca să zic aşa, nu are nimic de făcut). În sanatoriile în care se moare cu atâta plăcere şi cu recunoştiinţă faţă de medici şi de surori, mori de una dintre morţile stabilite de instituţie; astfel va fi bine văzută.”[5]
După aceşti paşi făcuţi în universul „morţii moderne”, alături de un poet şi un istoric, specialişti în „problema morţii”, ne apropiem de problemele vizate spre analiză în acest modest eseu: Spaima şi Agonia. Două fire comunicante cu spectrul morţii şi în acelaşi timp două umbre ale acesteia.

În epoca modernă, mai sesizabil decât în trecut, între om şi lume se interpune asemeni unui factor izolator, mediul social, creator de categorii şi cadre de gândire. Omul „normal” nu poate trăi decât păşind alături de ceilalţi, susţinut de ordinea casnică şi socială. Omul modern participă tot mai puţin la natură, fiind integrat în societate,[6] astfel că în general problemele de ordin metafizic sunt fie lăsate deoparte, fie amânate. Îndepărtând puţin vălul periculos al generalizării, menţionez că avem în vedere media umană, „omul de rând” descris conform acestui fragment: „Un individ sănătos, echilibrat, între 20-40 de ani, fără tară ereditară, fără maladie organică, este în genere, un om trăind realitatea-imediată, impermeabil miraculosului, reveriei şi planului fantastic al existenţei[...] Neliniştea îi e necunoscută fiind înlocuită cu tensiunea neasatisfăcută, prilejuită de inactivitatea forţată [...] Viaţa interioară a acestor oameni e lipsită de dramatism, de tensiune, de adâncime. Neliniştea metafizică poate fi înţeleasă, dar nu poate fi, în genere, triăită. Aceasta e o simplă influenţă exterioară, o adiere a atmosferei culturale în mijlocul căreia trăieşte.”[7] Pentru un astfel de individ „moartea este ceva ce li se întâmplă numai celorlalţi.”[8]
Altfel e situaţia unei persoane împovărată de o boală. Un bolnav, având sistemul nervos uşor impresionabil, este minat de insatisfacţii, îndoieli, febre şi sentimente de incompletitudine. Tirania corpului este profund simţită, funcţiile viciate revelându-şi tulburările prin fenomene adesea penibile. Ceea ce la un om normal se petrece neştiut, cauzând senzaţia de bună stare generală, devine la cei bolnavi suferinţă şi spaimă. Contracţia inimii se trădează prin palpitaţii, respiraţia uşoară şi egală se transformă în gâfâit şi trudă. Măruntaiele îşi vădesc oboseala prin diferite mizerii fizice şi durere. Gândul limpede este astfel subjugat inerţiilor organice. Permanenţa neliniştii oboseşte sau exaltă. Lumea din jur nu mai apare limpede, în contururi precise ci estompată, brumoasă. Precaritatea lăuntrică se risipeşte în lume, îi împrumută provizoratul şi nesiguranţa.[9]
Durerea, suferinţa este sămânţa din care se profilează conştiinţa de sine, astfel că omul lovit de o suferinţă fizică sau sufletească profundă, îşi întoarce treptat privirea înspre interior.[10] Începe să sesizeze spaţii nebănuite sau ignorate până atunci, adeseori această răsucire generând o transformare a persoanei. Meditaţia îşi croieşte cale în existenţa individului, şi cum „orice meditaţie duce către moarte”[11], disperarea pune stăpânire pe sufletul acestuia „îmbolnăvindu-l”. Însă adeseori această „îmbolnăvire” a sufletului, a sinelui, [12] are un rol homeopatic, fiind vorba de o iniţiere în hăţişurile vieţii lăuntrice.
Riscând un reducţionism delicat, putem vorbi de două moduri de a intui moartea:
1. Lucid şi integrat, în spaimă.
2. Obnubilat şi destrămat în agonie.[13]
Spaima e o dramă cu determinări strict interioare, fără vreun corelat în lumea din afară. În plan fizic e o viciere a ritmurilor vitale în timp ce pe plan sufletesc e o prăbuşire în propriile străfunduri, prin suspensia scurgerii timpului. E atât cunoaştere a propriilor adâncimi cât şi derută interioară, revelare de noi tărâmuri şi tensiuni lăuntrice. Între spaimă şi frică nu este legătură, frica fiind condiţionată de fapte exterioare sau ameninţări precise, concrete, pe când spaima e damnaţiune interioară. Frica ţine de natura biologică şi provoacă reflexul fugii, pe când spaima e metafizică şi paralizează, condamnă, căci teroarea ca şi moartea este imanentă fiinţei noastre. Cunoaşterea morţii prin spaimă e tragică. Produce o suferinţă acută, inexprimabilă, o durere morală care nu poate fi descrisă. Totuşi, trăirea spaimei diferă esenţial de psihologia muribundului. [14] „Momentul de spaimă relevă straturile de adâncime ale conştiinţei.”[15] Trăirea momentelor de spaimă aruncă o umbră asupra întregii existenţe, răsfrângându-se asupra vieţii unda tragicului pur. Spaima, fiind iraţională şi organică, îngăduie o „denudare a conştiinţei” prin înlăturarea sedimentelor neesenţiale, rod al adaptării la viaţa socială, care acoperă nucleul ireductibil al vieţii. Prin relevarea acestei realităţi atemporale şi calitative, a individului, spaima îngăduie intuirea morţii. [16] Moartea se pregăteşte să reteze toate firele sensibile ce ne leagă de semeni, iar întâia condiţie, începutul renaşterii sufletului omenesc, este singurătatea. O singurătate ce nu poate fi mai desăvârşită pe fundul oceanului sau în miezul pământului. E o singurătate pe care omul foarte greu o poate suporta, în sânul căreia se sfărâmă toate legalităţile, regularităţile, toate substanţele ideale.[17]
Conştiinţei i se revelează un alt ritm vital, cadenţa viciată din care derivă spaima, descoperă brusc alte sensuri, alte lumi, alte realităţi. Elementul pur emotiv, violent şi copleşitor, care alcătuieşte esenţa spaimei, e combinat cu un element intelectual, de reprezentare, sau de impresie de dărâmare a vechii lumi. Momentul spaimei e constituit din sentimentul aşteptării şi terorii, al caracterului irezistibil şi iraţional al dramei, al inefabilului şi al catastrofei. Spaima are un caracter invadator şi acaparant, asociind teroarea cu iminenţa morţii. Moartea apare reflexiei şi imaginaţiei ca o realitate exterioară care se abate fatal asupra individului, însă spaima o situează în chiar adâncimile organismului, o face inseparabilă de fiecare fibră organică. Spaima reprezintă o supratensiune lucidă, quasi-dementă, a întregului spirit încordat pentru a capta prin antenele sale intime, ecourile unei lumi noi. [18]
Lev Tolstoi a zugrăvit în nuvelele Moartea lui Ivan Ilici şi Stăpân şi slugă subtilele nuanţe ale spaimei care vesteşte apropierea morţii. Dacă pe Ivan Ilici prăbuşirea în boală şi suferinţă îl face să fie asaltat de spaime tot mai cumplite, pe Vasili Andreievici Brekunov spaima îl smulge lumii raţionale, pe care o mânuia atât de bine, în urma unei întâmplări aparent accidentale. Rătăcirea unui drum pe timp de iarnă îl lasă pradă îngheţului, alături de sluga sa Nikita în primă fază, pentru ca apoi singurătatea să-l zguduie şi mai tare. Pentru sluga sa, om modest şi neînsemnat şi având conştiinţa acestui fapt, inevitabila moarte prin îngheţ pare mult mai uşoară: „Nu ştia dacă murea sau adormea, dar se simţea la fel de pregătit şi pentru una şi pentru cealaltă.”[19] Pentru Brekunov e cu totul altceva. El era obişnuit să fie propriul său stăpân şi pretinde judecăţi clare şi hotărâte. A trecut în viaţă prin numeroase momente grele şi-i oricând gata de luptă, împotriva oricărui adversar, chiar mai puternic ca el. Dar situaţia este atât de cumplită, adversarul e formidabil, e invizibil, încât raţiunea lui nu poate admite aşa ceva. E înghiţit de o putere nebănuită care-l paralizează şi-l aruncă într-o profundă derivă, departe de pământul ferm, de legile şi metodele sale bine precizate pentru căutarea adevărului.[20]O asemenea spaimă l-a invadat atunci încât n-a putut crede în realitatea a ceea ce i se întâmplase. S-a întrebat: Oare nu-i vis? Şi-a încercat să se deştepte. Dar nu era vis.” [21] Imediat începe transformarea sa, ruperea de trecutul care-i condiţionează gesturile şi acţiunile. E cuprins de o slăbiciune ciudată, care acum îi pricinuieşte o plăcere deosebită, fapt imposibil înainte. Această bucurie generată de slăbiciune marchează debutul preschimbării miraculoase, enigmatică, numită moarte.[22]
Etapa smulgerii din cotidian şi a cufundării într-o singurătate desăvârşită, prin intermediul spaimei, e convingător descrisă în cazul lui Ivan Ilici. Acesta simte că ceva cumplit, nou şi foarte însemnat se împlineşte în sufletul său. Şi numai el o ştie, cei din jurul său nu pot înţelege, nu vor să înţeleagă, şi cred că totul e la fel ca până atunci. Realizează că a devenit o povară pentru familie şi apropiaţi, deşi aceştia se străduiesc să mascheze starea de fapt şi tensiunea. Incapacitatea acestora de a realiza şi recunoaşte profunzimea celor ce se petrec în fiinţa sa îi provoacă crize de furie ce-i amplifică izolarea de lumea exterioară.[23] Ieşit din universul comun, coabitând cu moartea a cărei prezenţă îi este tot mai familiară, Ivan Ilici îşi reevaluează întrega existenţă, căutând răspunsuri pentru „nedreptatea” care l-a lovit. „Poate, îşi spune el deodată, n-am trăit cum ar fi trebuit să trăiesc. Dar cum asta, de vreme ce-am făcut tot ce trebuia? Şi îndată alunga, ca imposibilă, această unică soluţie a enigmei ce învăluie viaţa şi moartea. Aşadar ce vrei acum? Să trăieşti? Dar cum?”[24] Deşi începe să-şi rememoreze viaţa din unghiuri diferite, existenţa trecută continuă să-l atragă, chiar dacă ştie că întoarcerea îi este interzisă, că sfârşitul e prezent. Viitorul necunoscut îi pare şi mai cumplit decât trecutul, urât şi mincinos, dar cunoscut.[25] Spaima care i-a revelat iminenţa morţii naşte spaima de moarte, de trecerea într-o existenţă necunoscută. „Moartea este de fapt spectrul amorfului, a cărui ameninţare apasă aupra existenţei noastre”[26]tulburând cursul tihnit şi banal al zilelor.
Agonia reprezintă o degradare treptată a funcţiilor corporale şi o înceţoşare, întunecare a conştiinţei, adică o destrămare a atributelor biologice şi utilitare ale vieţii.[27] E o reacţie de totalitate a organismului în faţa propriului sfârşit. Perioada de luciditate anterioară agoniei organice va fi, în cazul în care nu intervin alte condiţii de ordin patologic, o tensiune dureroasă, o răzvrătire împotriva morţii. Diversitatea comportamentelor muribunzilor e condiţionată de diferiţi factori precum:
- temperamentul,
- gradul emotivităţii,
- vârsta, natura maladiei sau a accidentului care a provocat situaţia,
- caracterul brusc şi nepregătit, de origine externă, sau lent şi progresiv, de natură internă, al cauzei morţii,
-convingerile etico-religioase.[28]
Psihologia muribunzilor poate fi redusă la două faze succesive, cu manifestări şi semnificaţii foarte diferite:
  1. Perioada preagonică caracterizată de reacţii psihologice variate, în funcţie de indicele de rezistenţă individuală, după gradul alterării ritmului organic şi după modul de comportare normale a respectivilor indivizi.
  2. Perioada agonică, mai puţin variată. Diferenţele sunt de natură organică. În funcţie de caracterul, durata şi intensitatea reacţiilor somatice. Comportamentul psihologic este relativ uniform. Agonia se defineşte printr-o anestezie fizică având un caracter invadator şi printr-o dezagregare mentală cu obnubilarea progresivă a conştiinţei. Agonia are trei etape:
a) Pierderea conştiinţei.
b) Agonia bulbară.
c) Agonia inimii, care poate continua şi după moartea centrilor nervoşi.
Se poate vorbi de o dispariţie progresivă a specificului individual de la prima la a doua perioadă. Trecerea are loc de la reacţia strict personală, manifestare a unei structuri de viaţă definită, către o manifestare general organică tinzând spre uniformitate psihologică. Perspectiva morţii este colorată de reflexele sentimentelor sociale care pot da, în unele cazuri, aspectul dominant al atitudinii individului.[29] Starea psihologică preagonică poate fi comparată cu starea visului, sau oricum cu viziunile hipnagogice. În această perioadă, caracterizată de nelinişte şi incertitudine, bolnavul dibuieşte printre întrebări, probleme şi spaime. Stoicismul filosofic sau credinţele religioase pot oferi, în unele cazuri, liniştiri eficace, nesiguranţei şi cumplitului freamăt lăuntric. Prin alterarea treptată a funcţiunilor şi prin siderarea adâncă a sistemului nervos, agonia este o moarte progresivă a organismului. [30]
Revenind la Moartea lui Ivan Ilici, se poate observa lenta şi discreta instalare a bolii. Intrarea în perioada preagonică e marcată de spaimă. Odată cu revelaţiile şi sfâşierile determinate de spaimă preagonia familiarizează bolnavul cu moartea, atât fizic cât şi sufleteşte. Apropiaţii fac tot posibilul ca sa păstreze ordinea obişnuită şi comprehensibilă. Se străduiesc să instaleze bolnavul cât mai confortabil, cheamă cei mai scumpi medici, îi dau leacurile la orele precizate, renunţă la orice fel de amuzament.[31] Însă toate aceste încercări de eludare a noii realităţi în care este ancorată existenţa muribundului, în loc să îl liniştească puţin, îl tulbură şi îl întărâtă.
Zbuciumul muribundului, al morţii care se înstăpâneşte progresiv în carne, în suflet şi în întregul habitat, a fost expus cu iscusinţă de poetul Rainer Maria Rilke în Însemnările lui Malte Laurids Brigge, unde descrie moartea şambelanului Christoph Detlev Brigge. „Şi ce mai moarte! Lungă – de două luni – şi aşa de zgomotoasă că se auzea până afară, la căşărie.
Conacul, lung şi vechi, era prea mic pentru această moarte, părea că trebuie să i se mai adauge o aripă, pentru că trupul şambelanului creştea neîncetat şi el cerea întruna să fie dus dintr-o încăpere în alta şi se mânia îngrozitor dacă ziua nu se sfârşise încă şi nu mai era nici o cameră în care să nu fi zăcut. [...] Moartea lui Christoph Detlev trăia deci în Ulsgaard deja de multe, multe zile şi le vorbea tuturor şi avea pretenţii. [...] Când se înnopta şi unii servitori prea obosiţi, care nu stăteau de veghe, încercau să adoarmă, moartea lui Christoph Detlev urla; urla şi gemea, răcnea atât de prelung şi neîntrerupt, încât cîinii, care la început urlaseră împreună cu ea, amuţeau, nu îndrăzneau să se culce şi proptiţi pe picioarele lor lungi, zvelte şi tremurătoare, erau cuprinşi de groază.”[32] Nu numai agonizantul coabitează cu moartea, ci şi apropiaţii acestuia, deşi raporturile sunt diferite. Cei din jur sunt terorizaţi de suferinţa, disperarea şi întreaga cohortă de manifestări spontane şi iraţionale, însă de cele mai multe ori nu reuşesc să pătrundă în miezul celor petrecute. Viaţa şi faptele lor tind să se ordoneze raţional, în funcţie de normele şi habitudinile uzuale, pe când „omul care simţise moartea cuprinzându-l, nu se mai temea de perspectiva nebuniei.”[33]
Ingmar Bergman izbuteşte în filmul Strigăte şi şoapte (1972) să surprindă atât metamorfoza suferindei, disperarea şi cufundarea în contemplarea propriei suferinţe ce devine un fir roşu al întregii existenţe; cât şi tensiunea răsfrântă asupra celorlalţi. Viaţa lor e asediată de o forţă străină a cărei profunzime o percep oarecum, dar pe care nu şi-o pot apropia decât superficial, în zvâcniri iraţionale izolate, care generează breşe în cotidian şi caută să recentreze cursul vieţii. Muribunda devine o povară şi în acelaşi timp un telescop ce permite scrutarea unor orizonturi de neînţeles. Însă o dată cu dispariţia acesteia viaţa se cere smulsă din vârtejul absurdului al cărui fior se stinge treptat sub eroziunea cotidianului.
Agonia propriu-zisă este o luptă între organismul văzut ca o unitate biologică şi propriul său sfârşit. Componenta socială lipseşte în această etapă. Agonizantul este dezintegrat din viaţa socială, după cum pierde şi contactul cu realitatea înconjurătoare. Totul se desfăşoară în profunzimea organismului, în afara conştiinţei. Aceeaşi persoană care cu câteva minute înainte participa activ, fiind totalmente implicat în opera vieţii sale, dând indicaţii testamentare, lămurind varii chestiuni, se prăbuşeşte într-o apatie desăvârşită. E incapabil să se mai concentreze, să-şi ghideze spiritul spre obişnuitele preocupări. Acum e „departe”. Nimic nu-l mai poate scoate din absorbţia interioară pentru a-l fixa dincolo de drama sa organică. Agonia reprezintă limitarea zonei de răsfrângere a persoanei la propriile-i limite somatice.[34]
În perioada de boală şi agonizare muribundul simte asupra-i planarea unei fatalităţi ineluctabile şi are conştiinţa participării morţii la structura sa corporală. Reprezentările comune ale morţii, alegoriile care în trecut rămâneau fără priză asupra sensibilităţii sale, au făcut loc conştiinţei lucide a unui principiu distructiv, răspândit în fibrele cărnii, de care nu poate fi disociat. În alternanţa fluctuaţiilor, paroxisme de spaimă, întrerupte de linişti tranzitorii, moartea apare când imediată, paralizantă şi necesară, când palidă, neclară şi cufundată într-un viitor incert. Trăirea morţii nu este permanentă ci corelată cu spaima şi senzaţiile fizice profunde precum sufocarea, vidul corporal şi toracic. Atenuarea sentimentului de spaimă, corespunzând unui răgaz liniştitor, îndepărtează palid sentimentul morţii. Această oscilare se repetă la diferite intervale, hărţuirea sfârşind adesea într-o indiferenţă obosită, învinsă. Aderenţa la viaţa proprie, participarea la propriul destin dispare. Departe de tot ce e omenesc, de tot ce e interes şi îndemn la rezistenţă, bolnavul se prăbuşeşte într-un marasm profund care-l conduce la disocierea visului. Moartea îşi pierde astfel vagul şi depărtarea devenind tot mai intimă şi oarecum umanizată. Alteori însă, teama de moarte face loc unei indiferenţe sau chiar unei înclinări spre morbid şi disoluţie, rezultatul coabitării îndelungi cu principiul distructiv al vieţii. Adaptarea la moarte se desăvârşeşte, bolnavul simţind-o răspândită în adâncul lui organic. Se simte posedat de atotputernicia ei şi acest gând învăluie acţiunile săvârşite şi actele trăite cu un sentiment straniu şi un halou nesigur şi neverosimil. Pe parcursul acestei perioade bolnavul a integrat moartea nu doar în gesturile săvârşite, ci proiectează pe portativul morţii orice acţiune observată în preajma sa. Moartea se încorpora vieţii, se integra organic şi structural printr-o participare fatală şi obligatorie tuturor faptelor omeneşti şi întregii realităţi. Această fuziune devine atât de firească încât bolnavul ajunge să încerce surprinze sincere în faţa calmului cu care ceilalţi îşi petrec viaţa.[35]
Viaţa se desprinde lent din matca sa spre a se scurge în altă dimensiune, lăsând aparenţa unei rupturi. Totuşi, dincolo de această transformare vizibilă, principiul distructiv al morţii coabitează cu principiul regenerator al vieţii în fiinţa umană, pe întreg parcursul terestru. „Fiinţa vie începe să moară chiar din ziua naşterii sale şi îşi continuă apoi mortificarea în fiecare zi, în fiecare clipă, până la lovitura de graţie a morţii propriu-zise. Metafore mai mult sau mai puţin maniheene au servit uneori pentru a exprima această funcţie mortificatoare a îmbătrânirii.”[36]
Rezumând, se poate spune că în general moartea nu se revelează individului în mod direct şi tangibil decât în clipele de spaimă pentru că:
  1. Cunoaşterea morţii este condiţionată de ritmul biologic individual. Sunt structuri care oferă o priză directă asupra morţii, precum şi altele care blochează această experienţă.
  2. Cadrul social anulează în general experienţa morţii prin sustragerea individului de la viaţa interioară, astfel poate concluziona că e necesară depăşirea socialului pentru a cunoaşte moartea.
  3. Revelaţia morţii se face numai în momentul crizei de spaimă.[37]
Fiind o componentă a perioadei preagonice, spaima favorizează şi filtrează conştientizarea morţii. Până la prăbuşirea în agonie şi astfel într-o stare de inconştienţă, individul este hăituit de spaime comportând diferite variaţii şi transformări. De la şocul psihologic şi spiritual cauzat de spaimă într-un anumit context, şi care determină reorientarea vieţii unui individ, până la spaimele din perioada de agonie, moarte îşi trimite undele înspre conştiinţa umană, căutând să provoace un dialog. Uneori acesta se petrece mai timpuriu, determinând o fructuoasă „colaborare” cu gândul morţii, însă în general ţine de etapele ieşirii din scenă.

[1] Rainer Maria Rilke, Însemnările lui Malte Laurids Brigge, Ed. Leda, Bucureşti, 2006, p. 11.
[2] Philippe Ariès, Omul în faţa morţii. II. Moartea sălbatică, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996, p. 386.
[3] Idem, Omul în faţa morţii.I. Vremea gisanţilor, p. 44.
[4] Rainer Maria Rilke, op. cit. p. 10.
[5] Ibidem, pp. 10-11.
[6] Ion Biberi, Thanatos. Psihologia morţii, Ed. Curtea veche, Bucureşti, 2000, pp. 54-55; Lev Şestov, Revelaţiile morţii (Dostoievski – Tolstoi), Ed. Institutul European, Iaşi, 1993, p. 128.
[7] Ion Biberi, op. cit., p. 35.
[8] Vladimir Jankélévitch, Tratat despre moarte, Ed. Amarcord, Timişoara, 2000, p. 10.
[9] Ion Biberi, op. cit., p. 37.
[10] Miguel de Unamuno, Le sentiment tragique de la vie, Ed. Gallimard, Paris, 1937, p. 169.
[11] Philippe Ariès, op. cit., II, p. 9.
[12] Søren Kierkegaard, Boala de moarte. Un expozeu de psihologie creştină în vederea edificării şi deşteptării, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 49.
[13] Ion Biberi, op. cit., p. 117.
[14]Ibidem, p. 93, 114.
[15] Ibidem, p. 95.
[16] Ibidem, pp. 95-96.
[17] Lev Şestov, op. cit., p. 134.
[18] Ion Biberi, op. cit., pp. 103-104, 118.
[19] L. N Tolstoi, Stăpân şi slugă în „Opere”, vol. XII, Ed. Cartea Rusă, Bucureşti, 1958.
[20] Lev Şestov, op. cit., pp. 140-142.
[21] L. N Tolstoi, Stăpân şi slugă.
[22] Lev Şestov, op. cit., p. 145.
[23] Ibidem, pp. 127-128; Philippe Ariès, op. cit., II, p. 369.
[24] L. N Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010.
[25] Lev Şestov, op. cit., p. 135.
[26] Ibidem, p. 89.
[27] Ion Biberi, op. cit., p. 119.
[28] Ibidem, pp. 145-146.
[29] Ibidem, pp. 146-147.
[30] Ibidem., p. 151, 153.
[31] Lev Şestov, op. cit., p. 127; Philippe Ariès, op. cit., p. 369.
[32] Rainer Maria Rilke, op. cit. p. 12, 15.
[33] Ion Biberi, op. cit., p. 52.
[34] Ibidem, pp. 147-148.
[35] Ion Biberi, op. cit., pp. 50-52.
[36] Ibidem, p. 187.
[37] Ion Biberi, op. cit., pp. 58-59.

Comentarii

Translate this blog