Pentru a defini criza literaturii, al cărei destin este împărtăşit şi de celelalte arte, Roland Barthes găseşte formula „Utopia limbajului”, demers important în analiza diacronică a discursului utopic. Desigur, Barthes se referă la întreg continentul ficţional, în care se regăseşte, cu legile ei proprii, şi conservatoarea insulă a scriiturii de tip utopic. Un „tragic al scriiturii” îl pândeşte, în modernitate, pe scriitorul care, dorind să experimenteze conţinuturi noi, se loveşte de bariere lingvistice insurmontabile, de un limbaj moştenit dintr-o altă Istorie, de care nu se poate dezice decât renunţând la literatură. Impasul scriiturii, spune Barthes, este impasul societăţii înseşi. Scriitura „Multiplicarea scriiturilor instituie o Literatură nouă în măsura în care aceasta nu-şi inventează limbajul decât pentru a fi un proiect: Literatura devine Utopia limbajului.”1
Limbajul utopiei negre ia, la Ion D. Sîrbu, ca şi la Bulgakov sau Orwell, forma unei proze concentrate, expresive, în care candoarea se întâlneşte, adeseori, cu grotescul în manieră histrionică. Constatarea lui Barthes rămâne valabilă şi în cazul lui Ion D. Sîrbu: limbajul pare să absoarbă întreaga identitate literară a unei opere. Utilizarea în sine a limbajului presupune exercitarea unei puteri irepresibile. Regăsim ideea la Michel Foucault, în cartea Ordinea discursului: „discursul – psihanaliza ne-a arătat-o – nu este doar ceea ce se manifestă (sau ascunde) dorinţa; el este de asemenea obiectul dorinţei; şi pentru că discursul – despre aceasta istoria ne învaţă mereu – nu este doar cel ce traduce luptele şi sistemele de dominaţie, ci este acel ceva pentru care şi prin care se duce lupta: este chiar puterea care trebuie cucerită.”2
Limba de lemn, numită de G. Orwell în distopia sa „new speack”, permite puterii totalitare să mistifice realitatea şi să instituie teroarea. Noul limbaj se impune prin difuzare intensă, prin utilizare frecventă, în diversele mijloace de comunicare în masă.3 Dar limba de lemn „nu comunică niciun gând nou şi nu descrie nimic. Şi totuşi, ea este eminamente necesară partidului comunist ca şi statului totalitar: căci ea serveşte la întreţinerea ficţiunii ideologice, la punerea ei în lumină (…) şi insinuează acolo categoriile de lemn.”4
Compunând în registrul parodic o inedită „Poveste a vorbei”, scriitorul caută forme de exprimare care să devoaleze moravuri levantină - „relaţiile hipotext-hipertext sunt fie de imitare, fie de transformare, în regim ludic, satiric sau serios.”5 La Ion D. Sîrbu, mecanismul hipertextualităţii vizează concepte ale distopiei: puterea, ordinea absurdă, memoria traumatizată, rezistenţa faţă de uniformizare. Aşa cum arată Paul Zumthor, proverbele sunt enunţuri de uz, cu formă gramaticală şi retorică fixă, au conţinut denotativ stabil, relativ la conduitele umane, dar constant modificabil prin efect conotativ contextual.6 Despre înţelepciunea celui păţit: „A nimerit cu oiştea-n Stalingrad şi cu nuca-n Gherla.” Închisoarea stalinistă este destinaţia celor care nu se orientează corect în politică, a acelora care au dat „cu oiştea-n gard” şi, cum spune proverbul, au lovit viaţa „ca nuca-n perete”, dar nu într-un perete obişnuit, ci în acela al temniţei.
Considerate „bunuri lingvistice comune“7, proverbele au o circulaţie intensă datorită structurii lor ritmice, rimei şi structurii lor semantice, însuşiri care le ajută să fie memorate cu uşurinţă. Proverbele condensează experienţe de viaţă şi arată că „în starea de limbă (sincronia) se află implicită o dimensiune diacronică.”8 Că râsul poate fi cu primejdie se vede din combinarea ingenioasă a două proverbe - ameninţarea suprimării libertăţii, frecventă în „epoca-lumină”, cu un proverb mai vechi, care condamnă hoţia înfloritoare („Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou”). În acelaşi timp, se atrage atenţia asupra 1998, p. 16. faptului că nimic nu rămâne fără urmări, toate gesturile săvârşite „azi” au consecinţe „mâine”, trecutul îşi urmăreşte victimele cu obstinaţie: „Cine râde azi un ou, mâine va tăia la sare.” Oricât de mărunt ar părea lucrul care stârneşte râsul, el nu este niciodată, cu adevărat, lipsit de primejdii şi nici de subversivitate – „L’humour comme cheval de Troie”, cum spune Dominique Noguez9. Despre nevoia oamenilor oneşti de a trece mai uşor peste amărăciunile vieţii vorbeşte un alt proverb răsucit cu ingeniozitate în aceeaşi sferă semantică a sărăturii: „Necazul fără haz e ca pâinea fără sare”.
Proverbul este, evident, o marcă a oralităţii, „a expresivităţii, a vivacităţii inventive şi a pitorescului.”10 Despre râs este vorba şi în alt joc paremiologic dezvoltat pe ideea primejdiei care ameninţă valah capetele nesupuse: „Cine râde la urmă, râde mai bine, fiindcă poate râde şi de cei care, râzând primii, au fost între timp traşi în ţeapă.” În spirit levantin, nu este de ajuns să moară şi capra vecinului. Este nevoie de mai mult, eventual chiar de contemplarea spectacolului oferit de cei păţiţi, traşi înaintea în ţeapă - predispoziţie patologică spre suferinţa devenită sursă a bucuriei.
„Schimbarea domnilor nu mai e bucuria nebunilor, e singura nebunie” este o constatare ce priveşte haosul teribil pe care-l declanşează frica de mazilire. Cei puternici se simt, la rândul lor, vulnerabili. Schimbarea frecventă a conducătorilor ar putea să-i bucure pe cei lipsiţi de înţelepciune, nu şi pe scepticii care au trăit îndeajuns încât să-şi dea seama că istoria se repetă.
Compromiterea adversarului este sugerată astfel: „Să arunci un câine mort în curtea unui proaspăt spânzurat”. Cei din lumea Naşului Tutilă sunt bucuroşi dacă pot să contribuie şi ei la „îngroparea” unui ghinionist, agravându-i situaţia prin scoaterea la iveală a probelor din dosarul de cadre, păstrat anume pentru asemenea ocazii. Realizarea ironiei11 presupune situarea autorului în dublă ipostază: a celui care înţelege mesajul şi se amuză, dar şi a celui căruia rămâne serios, căci pe seama lui se glumeşte.
Complicitatea şi avantajele ei sunt vizate de vorba „Fii omul meu şi te fac om!”. A fi omul cuiva presupune o atitudine de slugărnicie necondiţionată a celui care acceptă, cu uşurinţă, să „colaboreze”. Pe de altă parte, „a face om pe cineva” presupune, mai întâi, puterea de a acorda eventualilor subalterni avantaje, mai mult sau mai puţin licite, apoi solicitarea imperativă a fidelităţii extreme a acestora. Noţiunea de recunoştinţă este compromisă prin faptul că un asemenea sentiment, legat, în general, de generozitate, consfinţeşte relaţia dubioasă, bazată pe complicitate, dintre şef şi subaltern. Substantivul „om” se repetă în relaţie cu două verbe, „a fi” şi „a face”, definind ipostaza degradată a individului.
Comportamentul obedient atrage dispreţul semenilor, dar, în egală măsură, şi al celor pe care-i o slujeşte cu fidelitate onctuoasă: „Capul plecat sabia îl scuipă!” Tăierea capului este mai mult decât o pedeapsă, de multe ori este un prilej de martirizare, fiindcă îndurarea unei asemenea morţi presupune un sacrificiu asumat şi, ulterior, recunoscut de comunitate. Tăişul sabiei nu poate înnobila însă impostura slugarnică. La Ioan Groşan, în romanul O sută de ani de zile la porţile Orientului, proverbul sună astfel: „Capul plecat. Sabia nu taie!”
La imprudenţă se referă butada „Şarpele, când îl doare capul, se înscrie la cuvânt”. Interesant este că această eroare fatală se pune pe seama şarpelui, de obicei văzut ca simbol al înţelepciunii ori al vicleniei demonice. Cine încearcă să se remarce ca un bun orator al tribunei de partid trebuie să ţină cont de potenţialul exploziv al cuvintelor. În acest caz, „să te legi la cap dacă nu te doare”, proverbul de la care pleacă fraza de mai sus, înseamnă o ieşire păguboasă din tăcerea „de aur”, care nu deranjează pe nimeni.
„Mai bine fă-o pe idiotul picat din lună, decât pe deşteptul care ştie pe ce lume trăieşte!” Îşi are şi prostia avantajele ei, arată cuvintele celui care a înţeles că inteligenţa incomodează şi stârneşte suspiciunea. Asumarea prostiei ca mască diurnă a individului nu este un act fără urmări. Dubla personalitate alterează, în timp, caracterul.
I.Coteanu12 este de părere că proverbele constituie, în raport cu caracteristicile generale ale limbajului, un mijloc de realizare a poeticităţii. „Orice pasăre piere pre limba în care a citit mai mult”, avertizează, ca un ecou al istoriei marcate de „cumplite vremi”, un proverb cu rezonanţa sceptic-meditativă a cronicarilor. Marca expresivităţii este dată de forma arhaică a prepoziţiei – „pre”. Ca variantă a ideii că toate popoarele îşi sacrifică profeţii, fraza de mai sus se îndepărtează de vorba „toată pasărea piere pe limba ei”, care este doar un punct de plecare, pentru că nu se face referire la indiscreţia păguboasă. Simbol ascensional, pasărea devine expresia spiritualităţii vulnerabile, aflate la discreţia puterii abuzive care dispreţuieşte elita autentică. Reluând parafraza („Măcar pieri frumos, pre limba ta”), scriitorul insistă asupra faptului că este important să poţi sfârşi demn, rostind adevărurile necesare. Sintagma are o rezonanţa aproape brâncovenească, sugerând o jertfă justificată prin fidelitatea faţă de credinţa în bine, frumos şi adevăr. „Pune, doamne, pază gurii mele!”, se roagă Olimpia, în momentele când simte că vorbele primejduiesc fiinţa. În registrul modernităţii, Michel Foucault defineşte, în acest sens, logofobia: „Există, fără îndoială, în societatea noastră – şi, îmi închipui, în oricare alta – o profundă logofobie, un fel de teamă surdă de aceste evenimente, de această masă de lucruri spuse, o teamă de tot ce poate fi violent, discontinuu, agresiv, dezordonat şi periculos în apariţia enunţurilor, în fine, o teamă de acest vuiet nesfârşit şi dezordonat al discursului.”13
Inutilitatea oricărui gest de revoltă împotriva puterii discreţionare se explică în felul următor: „Câinii trec, caravana latră.” Plecând de la cunoscuta vorbă („Câinii latră, ursul trece”) referitoare la lucrurile care nu se schimbă nici dacă te aşezi în calea lor, scriitorul modifică mesajul, adăugându-i pitoresc. Ambiguitatea termenului „trece” face ca interpretarea să ia în considerare, pe lângă sensul de „a merge”, şi sensul negativ, „a muri”, „a dispărea”; asta se întâmplă cu îndârjiţii protectori ai bunului simţ, duşmani ai hoţiei – „câinii trec”, în vreme ce „caravana” preia, mimetic şi caraghios, forţa lătrătoare. E un fel de a spune că „hoţii strigă: hoţii!”
„Ce cap trebuie să cadă, ca să nu cadă capul meu?” se întreabă un personaj, făcând apel la eficienta filozofie a sacrificării aproapelui, e adevărat, în situaţii extreme, când se pune problema supravieţuirii. Termenii dezarmant de clari ai acestei dileme, formulate concis, indică absenţa oricărei deliberări a spiritului – omul nu mai are constrângeri etice, îşi va sacrifica aproapele ca să se salveze pe sine. Referirea la obiceiul barbar al domnilor de a-i decapita pe presupuşii trădători trebuie înţeleasă în termenii ecuaţiei moderne a puterii abuzive, care nu ezită să suprime, cu metode infinit mai ingenioase, pe cei care nu îi sunt pe plac.
Aceeaşi idee a despărţirii apelor apare în fraza a cărei expresivitate vine, aşa cum se întâmplă în general în scrisul lui Ion D. Sîrbu, din utilizarea mărcilor oralităţii: „Unii strigă hopa, alţii săr şanţul.” Există oportunităţi pe care le sesizează doar anumiţi indivizi, din viclenie instinctuală. Într-o cetate în care solidaritatea este utopică, nu poate trece toată lumea dincolo… de necaz, de timp, de anonimat. Idealul comunist al societăţii egalitariste este contrazis de bunul simţ şi de experienţa păţitului priceput.
Prin utilizarea elementelor parodice14, textul ajunge să reflecte un alt text. „În ţara orbilor, Sartre e împărat”, spune scriitorul, care solicită, în felul acesta, complicitatea culturală a lectorului. Referirea livrescă la existenţialismul francez înlocuieşte imaginea, oricum hilară, a unui conducător (Chiorul împărat) care-şi ţine sub observaţie, cu ochiul său ciclopic, poporul lipsit de vedere, aşadar ignorant şi uşor de controlat. În locul Chiorului împărat îşi face apariţia un alt fel de guvernant, eventual calpuzan, întruchipând Greaţa, ca la Sartre. Rămâne metafora orbirii, ca imagine a supravieţuirii obscure, în întunericul subteranei umane.
„Lupu-şi schimbă părul, dar morala ba” este o vorbă ce leagă moravurile de morală. După ce a dedicat câteva busturi de ghips potentaţilor zilei, un „sculptor patriot” se supără din pricină că semnătura îi este „rasă”, la ordin, de pe spatele statuilor şi cere azil politic în Italia. Reuşeşte să plece şi, după o scurtă carieră derulată într-un cimitir din Genova, intră în graţiile unor „eurocomunişti”, evident, „euroşmecheri”. Metoda de seducţie este aceeaşi: busturi, de data asta de marmură, ridicate după chipul şi asemănarea unor patrioţi locali, printre care se află şi… primarul localităţii.
Cea mai bună apărare este păstrarea strategică a neutralităţii: „Eu atâta ştiu: că nu ştiu nimic!” Jocul de sensuri i se pare interesant filozofului de profesie, care priveşte această vorbă ca pe o constatare etern valabilă pentru umanitate. Să ştii că nu ştii poate fi rezultatul unei analize profunde a demersului cognitiv. Tonul pe care e bine să fie rostită fraza în faţa anchetatorilor nu va fi însă unul meditativ; ca să convingă, timbrul vocii trebuie să simuleze prostia sinceră. Proverbele au sonoritatea duhului comic oltenesc, care pare să accentueze, paradoxal, „suferinţa spiritului captiv”15: „Să vadă cine trebuie că eşti fără griji, ai toţi boii în ogradă, nu ai avut corăbii, deci nu ai avut ce pierde în naufragiul ce a avut loc”. Discursul stă, în totalitarism, sub semnul interdicţiei, cum observă Michel Foucault: „Se ştie că nu avem dreptul de a spune totul, că nu putem vorbi despre orice în oricare circumstanţă, în fine, că nu oricine poate vorbi despre orice.”16
Profesorul Desideriu Candid se arată resemnat în faţa destinului, preluând o vorbă înţeleaptă a poporului care devine fatalist la necaz. Eroul se trezeşte neputincios într-o diabolică încurcătură, simţind că o lume întreagă complotează împotriva sa: „Zarurile soartei mele au fost aruncate, nu numai în groapa cu vipere, dar şi măsluite cum trebuie şi după cele mai străvechi şi cele mai noi reţete ale gloriosului târg Isarlâk.” (preluat prin intermediul autoarei din revista "Familia", nr. 11-12, 46, 2009)
1 Roland Barthes, Utopia limbajului, în vol. Gradul zero al scriiturii. Noi eseuri critice, traducere de Alex.Cistelecan, Editura Cartier, 2006, p. 70-71.
2 Michel Foucault, Ordinea discursului, traducere de Ciprian Tudor, Eurosong & Book,
3 Tatiana Slama-Cazacu, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Iaşi, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
4 Françoise Thom, Limba de lemn, traducere de Mona Antohi, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993 - cuvintele „nu trimit la real, ci la o glosă imuabilă cu privire la real”, p. 83.
5 Dicţionar de comunicare, Doina Comloşan, Mirela Borchin, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2003, p. 81.
6 Paul Zumthor, „L’épiphonème proverbial“, în Revue des sciences humaines, 1976-3, nr. 163 (Rhétorique du proverbe), 314.
7 Ion Coteanu, I. Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române, I, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1973, p. 99.
8 Eugeniu Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p.254.
9 Dominique Noguez, „L’humour, ou la dernière des tristesses”, în Études françaises, vol. 5, nr. 2, 1969.
��Rodica Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală, Bucureşti, Editura Universităţii, 2001, p.187.
11 Wayne C. Booth, A Rhetoric of Irony, The University of Chicago Press, Ltd. London, p. 203 - „one man’s irony is another man’s literal statement”.12 Ion Coteanu, op. cit., p 98.
13 Michel Foucault, op. cit., p.42.
14 Linda Hutcheon, A Theory of Parody. The Teachings of Twentieth-Century Art Forms, University of Illinois Press, Urbana and Chicago, 1985, p. 45 – „Parody can be seen as an extreme (circumscribed) form of intertextuality.”
�Elvira Sorohan, Ion D. Sîrbu sau suferinţa spiritului captiv, Iaşi, Editura Junimea, 1999 - „În mare parte, intenţia romanului Adio, Europa! a fost aceea de a şarja limbajul de lemn al timpului. Acolo autorul arată că moşteneşte geniul popular al caricaturii răzbunătoare”, pag. 108.
�Michel Foucault, op. cit., p. 15.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu