Cunoscând setea de cunoaştere a cititorilor noştri, Liga Oamenilor de Cultură Bonţideni, fără a mai înfiinţa o nouă comisie specială şi fără a mai numi alţi preşedinţi, vă propune începând cu data de astăzi, o serie de note informative referitoare la câteva dintre aspectele fuindamentale ale istoriei şi teoriei muzicale. Pentru început, succinte informaţii, sperăm binevenite, referitoare la geneza şi dezvoltarea genului de sonată.
Pentru disciplina formelor şi analizelor muzicale, care are ca principal obiect de studiu modalităţile de construcţie a unei lucrări muzicale, regulile după care sunt îmbinate „cărămizile” unui edificiu sonor, termenul de sonată cunoaşte două accepţiuni. Prima dintre ele este aceea care consideră sonata un gen muzical, prin gen trebuind să înţelegem aici un criteriu de clasificare ce ţine cont în primul rând de caracteristicile generale ale lucrărilor, fără a intra în detaliile de construcţie.
Astfel vom putea întâlni genuri simfonice (simfonia, poemul simfonic, rapsodia ş.a), genuri concertante, genuri vocale, vocal-simfonice, camerale etc. Genul de sonată presupune o lucrare instrumentală, camerală, pentru instrument solo sau pentru un grup restrâns de instrumente, ce are deobicei trei sau patru părţi de caractere diferite. Cea de-a doua accepţiune este aceea care asimilează termenul sonată unei forme muzicale, forma care poate fi întrebuinţată în construcţia atât a sonatelor cât şi a concertelor, simfoniile, uverturilor ş.a. Forma de sonată, în varianta ei clasică, presupune existenţa a două teme muzicale contrastante, a căror opoziţie constituie motorul de dezvoltare al întregii pări. O parte de lucrare construită dupa acest tipar al formei de sonată va fi structurată în trei strofe, prima, în care sunt expuse cele două materiale tematice principale, a doua, în care este realizată o dezvoltare a celor două şi ultima strofă, care conţine reexpunerea materialelor iniţiale. Aceste strofe poarta în limbajul de specialitate denumirile de expoziţie, dezvoltare şi repriză.
După aceste necesare lămuriri tehnice, să vedem cum a evoluat în linii mari sonata, atât ca gen cât şi ca formă.
Secolul al XVII-lea a cunoscut o impetuoasă dezvoltare a construcţiei de instrumente, fapt ce a avut profunde şi importante semnificaţii în dezvoltarea artei muzicale. Dacă în Renaştere genurile vocale erau cele dominante, în veacul următor şi în primele decenii ale secolului XVII muzica instrumentală capătă o importanţă sporită. Nu trebuie uitată aici şi importanţa decisivă pe care au avut-o celebrele familii de lutieri italieni, Amati, Guarnieri, Stradivari, ale căror instrumente reprezintă şi astăzi un etalon.
Încă de la primele atestări, termenul sonată desemna o muzică destinată interpretării instrumentale, o muzică ce trebuia „sunată” şi nu cântată cu vocea. Genul de sonată îşi are începuturile într-o formă a secolului XVI, care purta denumirea de canzone da sonar, canzone sonata, sau uneori chiar şi sinfonia sau sonata. Primul stadiu de dezvoltare a acestui gen îl reprezintă vechea sonată italiană – cu un număr de patru mişcări contrastante, lent, repede, lent, repede - pentru instrumente cu coarde şi bas cifrat. Acest tip de lucrare se va răspândi din Italia în toate celelalte ţări vest – europene. De aici tiparul evoluează înspre sonata de tip baroc, ce consta, în forma ei standard, într-o succesiune echilibrată şi logică de patru dansuri de epocă: allemanda (de origine germană), sarabanda (dans spaniol), couranta (originară din Franţa) şi giga (cu presupuse origini engleze). În afara acestora, sonata barocă mai putea conţine şi alte dansuri precum gavotta, siciliana, bourée, menuet, loure. De fapt, între sonatele şi suitele secolului XVII se produce un fel de „osmoză”, întrucât ambele se alcătuiesc pe baza principiului succesiunii mişcărilor contrastante. Formaţia instrumentală pentru care au fost scrise acoste sonate consta dintr-un instrument cu coarde sau de suflat şi bas cifrat. Cu timpul componenţa se stabilizează la trei instrumente, două cu coarde şi unul cu clape (sau luth), rezultând aşa numita triosonată. O altă divizare a genului se produce prin diferenţierea sonatei da chiesa – scrisă pentru a fi cântată în spaţiul liturgic, de sonata da camera – cu o destinaţie laică.
O îmbunătăţire substanţială a acestui model o aduce Domenico Scarlatti, care în sonatele sale pentru clavecin, intitulate de el Exercizzi, propune o formă monotematică şi bistrofică. Regăsim în aceste lucrări modulaţiile la tonalităţile dominantei sau relativei minore şi puntea (segmentul de legătură între cele două teme). Fiii lui J.S. Bach, Carl Philipp Emanuel Bach şi Johann Christian Bach, au avut şi ei o importantă contribuţie la dezvoltarea tiparului sonatei în perioada tranziţiei de la Baroc la Clasicism. Aceştia au scris sonate instrumentale în trei sau patru părţi, din care prima se constituia dintr-o formă mai evoluată a modelului scarlattian. Succesiunea părţilor era următoarea: 1.Parte rapidă în formă de sonată; 2. Parte lentă cantabilă; 3. Menuet; 4. Final, ce putea fi un rondo, o temă cu variaţiuni sau o formă de sonată. Această formă evoluează rapid spre o tot mai accentuată diferenţiere a celor două idei ce stau la baza materialului muzical şi o amplificare a tiparului.
În perioada timpurie a Clasicismului sonata cunoştea deja o definire ca gen, iar ca formă evolua spre stadii din ce în ce mai perfecţionate. Sonata clasică, cât şi alte forme, nu au putut ajunge la maturitatea deplină până când şi compozitorii clasici vienezi, Haydn, Mozart şi Beethoven, nu au dobândit o maturitate în stăpânirea meşteşugului componistic. Aşadar, putem spune că perioada cristalizării formei de sonată a clasicilor cuprinde ultimele patru decenii ale secolului XVIII. Tiparul stabilit atunci va fi consacrat de compozitorii epocilor viitoare şi va fi menţinut în linii mari până astăzi. Ea va fi alcătuită din trei sau patru părţi, cu prima parte o mişcare rapidă în formă de sonată, partea a doua, mişcare lentă, formă strofică, cu variaţiuni sau sonată fără dezvoltare, partea a treia menuet, iar finalul tot în formă de sonată sau de rondo. Prima parte a lucrării are aici o importanţă definitorie şi poate fi caracterizată prin tristroficitate şi bitematism. Formulele instrumentale preferate în sonata clasică erau cele de pian solo sau de instrument solist (de obicei cu coarde sau de suflat) cu acompaniament de pian sau clavecin.
Echilibrul formei şi priceputa dozare a mijloacelor muzicale au înzestrat acest gen cu o expresivitate şi cu o fortă dramatică nemaiatinsă până atunci, fapt care explică marea popularitate de care se bucură până în zilele noastre şi răspândita ei utilizare de către compozitorii tuturor curentelor stilistice ulterioare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu