duminică, 23 ianuarie 2011

MITUL STATULUI - de Felician Velimirovici

Preşedintele filialei Haşdeu şi lider al organizaţiei Bonţida Uber Alles - grupare paracritică şi paraistoriografică, care se ocupă de subversiuni istoriografice, sabotarea ideologiilor şi atentate cu pompă academică asupra certitudinilor ştiinţifice şi asupra "adevărurilor istorice" - dl. Felician Velimirovici, cunoscut kamikaze al deconstructivismului şi relativismului, militant împotriva abuzului de istorie şi de titluri academice, propune cu stăruinţă: MAREA DEMISTIFICARE!
Ernst Cassirer, The Myth of the State, New Haven, Yale University Press, 1946, 303 p. (în româneşte de Mihaela Sadovschi, Mitul statului, Iaşi, Editura Institutul European, 2001, prefaţă de Ovidiu Trăsnea, 368 p.)
Dacă secolul XX va fi definit probabil în galeria secolelor de nume precum Kolîma sau Auschwitz – după părerea istoricului francez René Rémond, sau „secolul extremelor” după opinia confratelui său britanic Eric Hobsbawm – interogaţia care a stat la baza demersului filosofului şi istoricului german de origine israeliană Ernst Cassirer, autoexilat din Germania în 1933, este direct legată de fenomenul totalitar german, specific acestui secol şi unic în istoria universală, şi pare a fi fost următoarea: „cum a fost cu putinţă ascensiunea gândirii mitice şi victoria ei asupra raţiunii”?

Lucrarea Mitul statului este ultima şi cea mai cunoscută operă a gânditorului politic, filosofului culturii şi istoricului Ernst Cassirer. Elaborată în mare parte pe parcursul anului 1944, cartea a fost finalizată nu cu mult timp înainte de moartea autorului său în primăvara anului 1945. Aşa cum explică şi prefaţatorul volumului, profesorul Charles Hendel, coleg cu Cassirer la Universitatea Yale, ideea care a stat la temelia acestui ultim travaliu al lui Cassirer a fost dorinţa sa de a oferi o perspectivă analitică asupra profundei crize a culturii europene contemporane momentului 1944. Explicaţia lui Cassirer demonstrează unitatea negativă şi torsiunile totalitare ale unor sisteme de idei fără nicio legătură cu naţional-socialismul, toate născute în secolul al XIX-lea, dar fără de care acesta nu ar fi putut fi conceput: cultul eroilor şi mitul Eroului lui Thomas Carlyle, mitul rasei dezvoltat de Gobineau, respectiv cultul statului conceput de teoria politică a lui G.W.F. Hegel.
Planul general al lucrării este divizat în trei secţiuni majore. Prima parte, intitulată „Ce este mitul?” propune o teorie sau definire a mitului înţeles drept formă simbolică, adică o „artă de a reprezenta, exprima şi organiza cele mai adânc înrădăcinate instincte, speranţe şi temeri ale omului.” (p. 49). Această primă parte constituie în fapt un studiu propriu-zis a naturii şi funcţionării mitului, construit pe o serie de interpretări critice ale unor teorii antropologice şi psihologice elaborate în secolul al XIX-lea şi mai cu seamă în prima jumătate a secolului XX. În cea mai mare parte a sa, studiul se situează în afara problematicii domeniului politic. Din punctul de vedere al tonului, capitolul este moderat, anti-dogmatic, reflexiv, logic şi argumentat. Teza sa centrală, repetată şi în concluzii, este că mitul pretinde o acţiune socială colectivă, vizează colectivitatea mai degrabă decât individul, şi este utilizat ca un mijloc de adaptare la o lume străină şi dificil de înţeles, o lume din care cunoaşterea ştiinţifică lipseşte încă (sau nu poate aduce rezultate efective imediate). Nevoia de a înţelege, de a explica şi de a controla acea lume sunt coordonatele mitului, specific societăţilor primitive în domenii care se sustrag cunoaşterii, puterii şi înţelegerii umane. Mitul este astfel pus în contrast evident cu gândirea logică şi raţională, sugerându-se în mod implicit inferioritatea sa valorică şi potenţialul negativ. În ceea ce priveşte definirea gândirii mitice, autorul respinge modelele explicative elaborate de Frazer, Spencer, Tylor, Levi-Bruhl sau Freud, considerându-le explicaţii unilaterale care supraestimează fie rolul limbajului, fie al sexualităţii, fie al „filosofului primitiv”. Pentru Cassirer, rolul central pe care mitul a trebuit să-l îndeplinească în stadiile pre-logice ale evoluţiei gândirii umanităţii a fost acela de a rezolva prima problemă – în ordinea importanţei – dintre toate: moartea. Dacă omul primitiv nu se putea împăca cu ideea morţii, neputând-o accepta ca atare, mitul a venit să clarifice această problemă (p.75) pe care o transformă într-o imagine uşor de înţeles şi îndurat.
Cea de-a doua parte a volumului are ca şi temă „Lupta împotriva mitului în istoria teoriei politice”. În pofida titlului, substanţa acestei părţi nu constituie o istorie completă sau o analiză sistematică a evoluţiei gândirii politice occidentale de la Platon până în secolul XIX. Este mai curând o Ideensgeschichte, o istorie genealogică sau o arheologie (în sens foucauldian) a ideii de stat, cu toate foloasele şi neajunsurile acestui tip de istorie intelectuală. Deşi nu oferă o privire de ansamblu asupra diverselor teorii politice elaborate pe parcursul celor 2500 de ani de gândire raţională europeană, ea pune însă în evidenţă conexiunea dintre gânditorii antici greci raţionali preocupaţi de subminarea gândirii mitice şi rolul lui Platon în elaborarea unei teorii politice raţionale, coerente, logice şi articulate. Cassirer se arată preocupat de urmărirea continuităţii gândirii raţionale şi opoziţia sa faţă de mit începând cu Platon. În opinia autorului, marea realizare a lui Platon a fost nu numai că a oferit o perspectivă etică şi nu mitică asupra naturii umane, ci mai ales aceea că, prin „Republica” sa, „Platon a distrus puterea mitului” (p. 101) şi a putut astfel concepe marea idee a statului legal (sau a statului de drept). Această idee a cunoscut o carieră spectaculoasă atât pe parcursul Evului Mediu (cu adaptările de rigoare) cât şi, sub forma dreptului natural, în perioada Iluministă. În perioada medievală, aşadar în epoca credinţei, între teoria statului formulată de Sf. Augustin şi cea a lui Toma d’Aquino raţiunea a devenit treptat mai degrabă suportul decât inamicul credo-ului creştin. Urmează apoi o analiză extinsă (cap. X-XII) din care prejudecăţile şi preconcepţiile lipsesc, a rolului secretarului de stat florentin Niccolo Machiavelli în dezvoltarea teoriei politice renascentiste. Pentru autor, rolul lui Machiavelli în teoria politică este comparabil cu cel jucat de Galilei în istoria ştiinţei. Analiza este suplă, citatele abundă, autorul nu-i scapă din vedere nici pe criticii, nici pe admiratorii lui Machiavelli. Capitolele dedicate acestui personaj controversat reuşesc să ofere o descriere generoasă a descompunerii concepţiei spirituale, ierarhice a ordinii politice şi emergenţa unui nou centru al statului: activistul politic. Dacă se poate vorbi despre un mit Machiavelli – şi autorul lasă să se înţeleagă aceasta – atunci acest mit însuşi este deconstruit sistematic de un Cassirer care demonstrează o înţelegere multidimensională a personalităţii machiavelice. Secolul al XVII-lea, secolul întemeierii marilor sisteme metafizice ale gândirii occidentale, a fost un secol marcat de elaborarea unor teorii politice distincte, uneori divergente, însă interesul autorului pare a fi acela de a releva o preocupare generală manifestată de gânditorii politici de a identifica şi înţelege o teorie ştiinţifică a dezvoltării şi organizării sociale, cu trăsături precise, clare, de tip matematic. Planul general al argumentării este vast, bogat în referinţe istorice şi vădeşte o personalitate erudită, capabilă de a realiza conexiuni şi comparaţii nebănuite în istoria ideilor. Firul argumentativ al autorului nu este însă întotdeauna uşor de urmărit, tocmai datorită acestor digresiuni, comparaţii, divagaţii, aluzii şi citate care amintesc de celebrul său „Eseu despre om”.
Partea a treia, „Mitul în secolul XX” (cap. XV-XVIII) analizează cauzele, rolul, evoluţia şi mecanismele resurgenţei gândirii mitice în secolul XX. Forţa acesteia se bazează pe o neaşteptată sinteză a trei elemente distincte: cultul eroilor elaborat de Thomas Carlyle începând cu anul 1840 în Marea Britanie, cultul rasei albe promovat de Gobineau în Franţa şi mitul statului conceput de Hegel în Germania în primii ani ai secolului al XIX-lea, ţară despre care afirma categoric că „reprezintă agentul spiritului universal în lume, ea fiind adevărata reprezentare a acestuia şi are dreptul să le conducă pe toate celelalte” (pp. 336-337). Deşi niciunul dintre aceşti trei gânditori nu au asumat un program totalitar de reconstrucţie a lumii aşa cum au făcut spre pildă Marx, Neceaev, Proudhon sau Blanqui pentru a nu oferi decât câteva nume, rezultanta torsiunii celor trei elemente distincte a oferit justificarea teoretică cea mai solidă a naţional-socialismului german. Deşi cele trei mari sisteme de gândire nu au fost absolut noi, ele fiind dezbătute de multă vreme într-o formă sau alta în spaţiul academic, după 1918 au apărut în Germania condiţiile propice catalizării lor într-un nou mit, de această dată totalitar. Dacă, aşa cum arăta Malinowski, mitul funcţionează cel mai bine atunci când omul este pus în situaţii dificile, neobişnuite, periculoase, care depăşesc capacităţile lui naturale de înţelegere şi control. Randamentul mitului în aceste situaţii este maxim, ori tocmai o astfel de situaţie apăruse în Germania la finalul Marelui Război. (p. 341). Atunci, mitul a fost creat şi răspândit în mod deliberat şi planificat, în timp ce gândirea raţională a intrat în defensivă. Crearea mitului a implicat şi o transformare a limbajului, mergând până la crearea unei noi limbi formate din cuvinte noi sau investite cu noi sensuri (p. 348). Numai după ce mitul a fost creat şi „vândut” cu succes au fost îndeplinite condiţiile necesare impunerii unor reguli noi în societate. Cel mai mare pericol, în opinia autorului, este că în politică încă nu a fost identificată o teorie solidă de pe bazele căreia mitul să poată fi contracarat cu forţă, pentru că „Mitul este, într-un fel, invulnerabil. Argumentele raţionale nu-l pot atinge, silogismele nu-l pot anula.” (p. 362). Însă funcţia intelectului, a reflecţiei filosofice, a moralităţii şi a artei este tocmai aceea de a ne ajuta să înţelegem gândirea mitică, să-i cunoaştem calităţile, defectele şi puterea, să-i studiem originea, structura, metodele şi tehnica. Cu o luciditate remarcabilă, autorul concluzionează că „ceea ce am învăţat noi la şcoala dură a politicii moderne este faptul că cultura umană nu este nici pe de parte un lucru temeinic, cu baze solide, aşa cum credeam noi odată. Monştrii mitici nu au fost definitiv învinşi. Ei au fost folosiţi la crearea unui nou univers şi mai supravieţuiesc încă în această lume. Puterea mitului a fost ţinută în frâu şi îngenuncheată de forţe superioare.” (p. 364)
În final, o primă observaţie care cred că se impune este următoarea: deşi titlul volumului este „Mitul statului”, autorul nu tratează conceptul de stat în sine drept un pur mit – poate cu excepţia capitolului XVII, cel dedicat teoriei statului în gândirea lui Hegel. Nici măcar nu urmăreşte evoluţia miturilor propriu-zise construite în relaţie cu noţiunea de stat. Cât de mitizată este aceasta? Analiza lui Cassirer este mai degrabă una de tip antinomic, el opunând în istoria gândirii referitoare la organizarea societăţii umane două tendinţe sau curente de gândire: pe de-o parte una raţională, coerentă, logică iar pe de alta un ansamblu de tehnici mitice de organizare, centrate pe noţiuni precum eroi, rasă, stat.
O a doua şi ultimă observaţie care cred că merită făcută este oarecum legată de prima, referitoare la titlul uşor derutant. Ca reprezentant al prestigioasei tradiţii de gândire neo-kantiene, Cassirer tinde să urmărească, să identifice şi să sublinieze triumful raţiunii în diferitele faze pe care le-a parcurs dezvoltarea istorică. Interpretarea istoriei intelectuale europene este astfel una de tip oarecum dualist, privită drept o confruntare între forţele luminii, ale ştiinţei, raţiunii, pe scurt ale binelui cu cele ale mitului, deci ale întunericului. Însăşi nota în care sunt redactate concluziile exprimă acest mod de gândire (v. p. 364). Oare această confruntare eternă între bine şi rău nu reprezintă ea însăşi un mit?

Comentarii

Translate this blog