Treceți la conținutul principal

INTERVIURI BONŢIDENE I - Prof. univ. Doru Radosav, partea a II-a "Nu poţi să cultivi iubirea de patrie şi să urăşti pe celălalt!"

Vă prezentăm continuarea interviului cu dl. profesor Doru Radosav, cu promisiunea că seria de interviuri bonţidene va continua să aducă în faţa cititorilor oameni valoroşi pentru cultura contemporană. Lectură plăcută.
Rep – În contextul viziunii postmoderne care relativizează totul, în care orice text e literatură, orice sunet e muzică, ce importanţă mai are stabilirea unor ierarhii şi cultivarea gustului estetic?
Doru Radosav – Părerea mea, acceptând tezele postmoderne şi ale deconstructivismului, este că criteriul estetic sau rigorile estetice rămân valide, dar ele ţin mult de creativitatea nenormativă sau nenormatoare a omului de cultură. Frumuseţea unei lucrări se construieşte într-un raport interpersonal cu opera, cu lucrarea, cu cartea, cu pictura cu muzica, etc. E o problemă de maximă subiectivitate. În cazul gustului, este un gust public în primul rând, e o problemă de numitor comun, de confruntare şi de omologare. Dar el nu vine dinspre o constrângere normatoare sau normativă a creatorului. Ei se aruncă pe piaţă şi vedem cine rezistă într-o confruntare a frumuseţilor creatoare, după care se decantează gustul public, gustul comun etc. Nu cred că în formarea gustului public, gustul estetic este strict normativ. Gustul public se construieşte din confruntări, din ceea ce preia comunitatea, din ceea ce filtrează colectivitatea. Admiţând faptul că un om de cultură are rolul de a forma şi educa, de a forma, el vine cu normele bunului-simţ cultural, intelectual, pe care le presupune o societate a frumosului, a adevărului, a decenţei, a onestităţii, folosind cuvinte mari. El normează prin propriile exemple, prin propria operă, care sunt rezultatul unor acumulări în planul lecturii, a şcolii, a formării, a educaţiei etc. Nu trebuie să ieşim, totuşi, din acest proces de producere a valorilor, care înseamnă şcoala, lectura, cartea, comportamentele, educaţia până la urmă.
Rep.- Revenind la specializarea dumneavoastră, care consideraţi că este rolul şi locul scrisului istoric, al istoriografiei, în societatea şi cultura contemporană?

D.R. – E clar că ceea ce spun eu e foarte subiectiv, şi omului îi stă bine să fie subiectiv. Poţi ajunge şef dacă eşti foarte obiectiv. A fi subiectiv e o stare de fapt şi o stare normală, blândă. Istoria acestui popor a avut momente istoriste, în care istoria a fost convocată în procesul de legitimare, de auto-legitimare, de construire a obiectivelor politice naţionale, ştim foarte bine. Astăzi istoriografia are un rol identitar extraordinar. Este mai domesticită, mai îmblânzită. Dacă a intrat în calculele politice, în dezbaterile politice, în legitimările, ea intră într-o stare domestică acuma, şi anume aceea de a contribui la construirea şi definirea identitară colectivă. Asta este, după părerea mea, rolul ei esenţial astăzi. Alături de literatură şi de alte activităţi creatoare care ţin de zona culturii, istoriografia are rolul astăzi ca, într-o lume plurală şi chiar globalizantă, să fie ultima redută a identităţii, a construcţiei noastre identitare, a exprimării şi comunicării identităţii noastre. Nu în sensul că de fiecare dată raportăm trecutul, aducem trecutul în prezent, ci prin marca epistemologică, apoi prin abilităţile sau contribuţiile pe care istoriografia ca reconstituire, analiză, interpretare, le poate aduce configurării profilului nostru identitar. Mai mult decât oricare alt domeniu, consider că istoriografia le poate face.
Rep. – Se poate vorbi şi de un rol de exorcizator al istoricului, în privinţa abuzului de istorie?
D.R. – Abuzul de istorie reproduce, cum spunea Foucault, războiul, spiritul belicos în noi, revanşa - „am fost umiliţi dar haide să ieşim din asta şi să ne războim, să fim victorioşi, să luptăm pentru eliberarea şi libertatea noastră”. Istoriografia nu cred că mai poate întreţine acest spirit vindicativ pentru că îmblânzind-o, domesticind-o, aducând-o în a ne susţine, defini şi contura profilul nostru identitar, în jocul dintre memorie, istorie, povestire de sine, reconstituire narativă a trecutului nostru, a poveştii noastre identitare, ea nu cred că mai poate avea raţiuni vindicative, războinice, agresive. Introducând memoria în istorie prin scrisul istoric, povestea omului, despre cum a traversat trecutul, şi povestea identităţii noastre ca şi construcţie biografică, intrând în acest joc în care convocăm la scrierea istoriei propria noastră biografie, ceea ce am însemnat eu personal, famialia noastră, comunitatea noastră, societatea noastră, spunându-ne povestea în condiţiile în care povestea asta spusă vine cu nişte note ne-militariste, ne-belicoase, până la urmă povestea traversării trecutului, a greutăţilor şi a tragediilor, eu cred că scrisul istoric intră într-o fază de mansuetudine, care ne consolidează din punct de vedere identitar şi în egală măsură e o terapie a solitudinii noastre. Suntem singuri? Nu suntem singuri! Pentru că poveşti ca a noastră au mai avut şi alţii. Istoria, trecutul, povestirile individuale, vocile trecutului, impun după părerea mea, o reorientare a istoriografiei dinspre discursul vindicativ, belicos, înspre unul de ordin identitar. „Cine suntem?” Şi care are valenţe mult mai mari decât o istorie scrisă la nivel academic, la nivel de nondiscurs a unui discurs oficial, o istorie oficială care ne impune anumite valori, ne formează, etc.Identitatea înseamnă „Cine suntem?”, a răspunde la întrebarea „Cum am ajuns să fim ceea ce suntem?”. Şi în egală măsură, identitatea noastră ne realimentează patriotic. Adică înseamnă a-ţi iubii pământul. Iubindu-ţi pământul îţi iubeşti şi semenii. E o stare de iubire în istoriografie, pe care n-am avut-o în vedere. În istoriografia care avea sarcini oficiale, nu de partid ci „sarcini oficiale”, de stat.
Rep.- Vorbind despre patriotism, despre iubirea de ţară şi iubirea de semeni, ce rol au fraţii noştrii maghiari în această ecuaţie?
D.R. – E un subiect destul de dificil, de sensibil. E greu să discuţi despre minoritatea maghiară din România, despre convieţuire. Toţi suntem marcaţi de clişee, de interpretări, unele construite în mod legitim, datorită confruntărilor care au fost, câte au fost. Dar pe de altă parte eu spun aşa: cred că a-ţi iubi identitatea de român este o terapie împotriva tuturor agresivităţilor, sau a posibilelor pericole sau agresivităţi, din jurul nostru, o dată. În al doilea rând, iubindu-ţi patria nu poţi să urăşti. Iubirea, vorba apostolului, este iertătoare, este blândă. Iubindu-mi ţara şi poporul ăsta şi Ardealul, Banatul, Muntenia, Oltenia şi toate – o iubire geografică – nu poţi să urăşti, nu poţi să nu iubeşti pe cel de lângă tine. Eu cred asta. Nu mă abandonez într-un internaţionalism şi într-un multiculturalism prost înţeles, într-un snobism din ăsta în care uităm că suntem români etc., iubim pe toată lumea, nu mai funcţionează – spun preţioşii ăştia ultraeuropenişti – clivajele astea sau identităţile radicale. Eu zic că funcţionează. Fiecare dintre noi iubim ceva, dar iubirea nu este fără obiect. Nu poţi să spui: „Iubesc pe toată lumea”. Când spui aceasta, e clar că sună fals. Îţi iubeşti ţara, îţi iubeşti limba, neamul şi având această stare de iubire nu te poţi raporta cu ură faţă de ceilalţi. Sigur că, nu poţi să declari nicio iubire universală şi universalistă, în sensul că „proletari din toate ţările, uniţi-vă!” care este din start fals, urât şi suspect de generos.E o suspiciune pe care ţi-o trezeşte această unitate şi unanimitate. Dar pe de altă parte nu poţi să cultivi iubirea de patrie şi să urăşti pe celălalt. Nu există aşa ceva, poţi să-l iubeşti şi pe cel de lângă tine. Cum iubeşti pe celălalt de lângă tine, iubeşti alterităţile etnice, confesionale, dar nu într-o iubire fără discernământ şi falsă, artificială. Ea este concretă, până la urmă, şi ad-hoc. Nu poţi nici uita că pot veni pericole, agresivităţi sau inamiciţii dinspre celălalt. E o iubire ţărănească, un sentiment ţărănesc, rural. Aşa cum lumea satului multiculturală şi multietnică din Transilvania sau Banat a ştiut să convieţuiască. Exemplul cel mai potrivit este lumea rurală, un exemplu istoric şi de lungă durată.
Rep.- Se pare că „dialogul intercultural” a funcţionat mult mai bine în lumea satului decât la nivelul intelectualităţii, nu?
D.R. – Exact! A fost un exerciţiu cotidian, firesc.
Rep. – Asta o putem observa şi azi în lumea satului multietnic şi multicultural. Adică, având în vedere că noi trăim într-un sat multietnic, multicultural şi multiconfesional, deşi se percepe alteritatea, nu se poate vorbi de conflicte. Există un respect reciproc, o înţelegere. Spre exemplu, odată, discutând cu un localnic, l-am întrebat dacă sunt probleme, conflicte etnice sau religioase între consăteni, iar el mi-a răspuns „Problemele sunt în capul unora de la Bucureşti, Budapesta sau alte locuri. Aici noi n-avem necazuri.”
D.R. – Exact! Deşi nu poţi să uiţi că alteritatea este alteritate şi până la urmă noi nu îl cultivăm ca pericol sau ca spaimă. Dar lumea satului, aşa cum spui, e cea în care putem găsi soluţii, cred eu.
Rep. – Şi cum priviţi conservarea identităţilor minorităţilor? Aşa cum noi ne iubim limba, neamul şi tot ce ţine de identitate, ţin şi ei la ceea ce-i reprezintă.
D.R. – E o problemă a lor.
Rep.- Iar noi cum ar trebui să ne raportăm la aceasta?
D.R. - Trebuie să ne raportăm printr-o competiţie. Printr-o etalare concurenţială a identităţilor. Hai să revenim în lumea satului. Aici există concurenţă între identităţi: am caii cei mai frumoşi, am casa cea mai frumoasă. În lumea satului a avea caii cei mai frumoşi e de o mare importanţă. Ai hainele cele mai frumoase, eşti cel mai gospodar, e o competiţie. Identităţile se negociază competitiv, ţin de spaţiul concurenţiar.
Rep. – Asta presupune şi fair-play-ul, nu ?
D.R. – Desigur! Competiţia în lumea rurală nu există fără fair-play, altfel eşti exclus, eşti eretic.
Rep. – Mă gândeam că de multe ori, deşi nouă ne place când unul de-al nostru îşi etalează identitatea, face caz de ea, când cel de altă etnie, confesiune etc. face acelaşi lucru, e perceput de multe ori ca un pericol?
D.R. – În lumea ţărănească nu e perceput ca un pericol, îl vede ca o concurenţă. Nu-l simte ca un pericol, îl emulează, doreşte să fie la fel de bun. Şi asta construieşte şi întreţine societatea şi comunitatea rurală, în datele ei standardizate şi admirabile până la urmă. Lumea rurală oferă nu soluţii ci exemple. Soluţia e ceva mai agresiv spus şi mai tehnic.
Rep. – Şi acum în final, dacă tot suntem în preajma sărbătorilor de iarnă, v-aş propune să intrăm puţin pe teritoriul religiei şi al credinţei. Cum vedeţi raportul dintre religie, credinţă şi omul de cultură?
D.R. – Eu cred că este esenţial. Cultura, fiind un dat subiectiv, un construct, un proces care angajează sau angrenează subiectivitatea, nu poate exclude credinţa, religia, apropierea de aceste valori ale credinţei şi ale religiei, ale confesiunii până la urmă, fiecare cu religia lui. Eu cred că ele merg mână în mână, nu se pot exclude. Dimpotrivă, noi, ca oameni de cultură, asumăm componenta religioasă în datele ei cele mai acute, cred.
Rep. – Deci nu se poate vorbi de o incompatibilitate, de o relaţie mai potrivită cu ateismul, a omului de cultură?
D.R. – Nu. N-ai cum să excluzi datul religios din formarea culturală.
Rep. - Vă mulţumim!
D.R. – Cu mare plăcere!

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii