INTERVIURI BONŢIDENE I - Prof. univ. Doru Radosav , Partea I "Omul de cultură ţine umanitatea în viaţă"

Săptămâna aceasta inaugurăm seria de interviuri bonţidene avându-l ca invitat pe dl. profesor Doru Radosav, director al Bibliotecii Universitare "Lucian Blaga" şi al Centrului Raţiu pentru Democraţie. Plăcut surprins de activitatea Ligii Oamenilor de Cultură Bonţideni şi de mesajul pe care aceasta îl poartă, domnul profesor a acceptat cu bucurie să stea de vorbă cu reporterii Ligii.
În această săptămână redăm prima parte a interviului, urmând ca săptămâna viitoare să publicăm continuarea.

Rep. - Ce reprezintă în viziunea dumneavoastră, un om de cultură şi cum trebuie să se raporteze la societatea în care trăieşte?
Doru Radosav - Ideea de om de cultură ţine de instruire, de acumulare de cunoaştere, dar ţine, în fond, şi de atitudini, de comportamente în plan social sau în comunitate. Eu nu cred că un om de cultură poate trăi izolat. Sigur, nu pledez neapărat pentru un misionarism al omului de cultură, aşa cum se tot vorbeşte, şi se clamează de câteva sute de ani, dar omul de cultură, prin atitudinile lui, cu predilecţie umanistul, profesorul, dascălul, cum spunea Charles Peguy, "ţine umanitatea în viaţă" în sensul că el nu face cumul interesat în atribuţiile lui, ci doar o investire sută la sută în ceea ce înseamnă formarea conştiinţelor, cultivarea valorilor umane, în primul rând. Dar pe de altă parte, omul de cultură nu poate să intre, să se asocieze unei retorici ultradidacticiste, "trebuie să facem!" sau să fie cel care le judecă şi le ştie pe toate. Instalarea lui în spaţiul public este una blândă, una organică, cu o prezenţă discretă, până la urmă.
Prezenţă discretă în sensul că nu vociferează, nu intră într-o superbie retorică, aşa cum toată lumea dă sfaturi azi, de la oamenii politici până la Poliţia Comunitară. Trăim într-un exces paideic. Societatea românească a suferit de fiecare dată de frustrările profesorale. Toţi vor să fie dascăli şi toţi vor să fie profesori. Ei ne învaţă. Toată lumea vrea să ne predea ceva. Uitaţi-vă! De la învăţarea continuă până la tot felul de trainninguri, toată lumea vrea să predea, să fie profesor. Adică asta spune ceva despre frustrările majorităţii: că nu sunt dascăli. Dar astăzi cu învăţământul "multiplicat" putem fi dascăli toţi. Acelaşi tip de exces didactic îl vedem şi la cei care vin de peste hotare la noi şi vor să ne înveţe. Trainninguri în diverse domenii: ba afaceri, societate civilă, cultivarea cartofului, ecologie. Deşi înţeleg ideea că trebuie să facem schimb, trebuie să cunoaştem ceea ce se întâmplă dincolo, trebuie să învăţăm de la ei, mi se pare că după '90 există un exces al celor care vin de peste hotare şi ne predau, ei nefiind profesori acolo, ei neavând job-ul de dascăl, şi nefiind în postura de a învăţa. Dar vin dincoace şi îşi revarsă frustrările de dincolo asupra noastră.
Politica este foarte importantă şi este esenţială pentru viaţa noastră, individuală şi colectivă. Revin, ei de fiecare dată vor să ne înveţe ceva, să ne modeleze, să ne schematizeze anumite lucruri, comportamente. De ce? Pentru că această societate românească, spuneau ei, cei care sunt neomarxişti, aceştia care au pierdut obiectul muncii de stânga stângii din Occident, au venit să ne înveţe pe noi ce înseamnă societate civilă. Trezindu-se în faţa unui eşec al comunismului, justiţiarismul şi mesianismului lor social s-a prăbuşit, au zis: "Venim în România să-i învăţăm ce înseamnă societate civilă, pentru că democraţia se construieşte prin societate civilă". Sigur, acceptăm, adică aşa cum spune doctrina confesiunii catolice, trebuie să intrăm în Purgatoriu. Am fost în Iad, vin ei şi ne prelucrează, trăim în Purgatoriu, după care vom intra în Raiul democratic. Şi în România, şi în Gabon, ca peste tot, democraţia se joacă ori eşti democratic, ori nu. Nu există jumătăţi de măsură. Nu există degradeuri de genul trecem prin nu ştiu ce şi apoi vin occidentalii şi ne învaţă să ne exersăm în planul societăţii civile, ca o garanţie democratică. Democraţia se face cu partide! Nu există democraţie în afara partidelor, doar în interiorul unei societăţi civile, plină de blândeţe, dar în egală măsură fariseică. Pentru că spunem că societatea civilă trebuie să modeleze politica, trebuie să avem vocea societăţii civile. Vocea societăţii civile există sau nu există, ea este ad-hoc. Nu este una care să fie instituţionalizată la nivelul jocului şi al construcţiei democratice, cum sunt partidele politice. Ne place, nu ne place, asta e! Ea rezidă în Parlamentul, atât de hulit astăzi, în confruntările, polemica, disputele, certurile, derapajele chiar în gesturi din astea care nu sunt atât de academice cum le credem noi şi-am vrea noi să fie. Cei care ne transmit să fim cuminţi în planul jocului politic poartă întotdeauna un mesaj totalitarist. Cuminţi, ordonaţi etc. Democraţia înseamnă şi dezordine şi corupţie. Tot timpul zicem că e atâta corupţie în România. Desigur, e democratică. Şi pe vremea comunismului a fost corupţie. Dar corupţia este rezultatul acestui joc democratic, sau a regulilor democratice, asupra cărora trebuie din ce în ce mai mult să se proiecteze legea asupra corupţiei, atitudinile care condamnă şi care pun în evidenţă aceste derapaje pe care le presupune corupţia. Deci, revenind, didacticismul nostru şi rigorismul nostru etic sunt de cele mai multe ori lipsite de conţinut şi periculoase în multe locuri.
Rep. - Şi atunci, consideraţi că un om de cultură nu trebuie să se plaseze doar într-o notă, să zicem, didacticistă, ci trebuie chiar să tempereze acest gen de discurs?
D. R. - Absolut! Trebuie să tempereze şi să vină cu exemple concrete, să instaleze un tip de didactică lucrătoare, ca şi credinţa, "credinţa lucrătoare".
Pep. - Şi în contextul acesta ce rol ar putea avea ironia?
D.R. - Un mare rol. Sigur, ironia, la nivelul exerciţiului cultural, intelectual, face parte din amendarea societăţii, face parte din strategiile sau metodele de a corecta lumea din jur. Ironia nu face parte din rigorile etice. Ironia face parte dintr-un tip de exerciţiu foarte umanizant al actului cultural şi al actului didactic. Ironia, după cum ştim, ironia de tip socratic spre exemplu, face parte din strategia culturală culturalizatoare, civilizatoare a lumii.
Rep. - Care ar fi punctele esenţiale în formarea unui om de cultură, în viziunea dumneavoastră?
D.R. - Şcoala şi cartea. Altfel nu se poate.
Rep. - Puteţi să ne spuneţi două-trei lecturi pe care le consideraţi importante în formarea unui om de cultură?
D.R. - Este foarte greu să spui "sunt produsul unor cărţi, sau al anumitor cărţi". O dată ai face un act de nedreptăţire a acestei lumi, trecute şi prezente, creatoare. O nedreptăţitre faţă de umanitatea aceasta care a produs cărţi frumoase, a produs gânduri sau a creat lucrări esenţiale. În al doilea rând, poţi cădea uşor într-un tip de religiozitate. Bine, putem spune că Biblia este cartea noastră fundamentală, dincolo de orice, şi ea creşte citind-o. Vorba Sfântului Grigore cel Mare, "Biblia creşte prin sine, citind-o".
Rep. - Totuşi, într-o viziune subiectivă, care ar fi 2-3 titluri care consideraţi că v-au marcat traseul intelectual?
D.R. - În primul rând, traseul meu intelectual a fost marcat de lucrările istoricului Jacques Le Goff. Asta ca lectură profesională, apoi ca elev, sunt lecturile pe care le aveam obligatoriu, la clasă. Poate Istoria civilizaţiei române moderne a lui Lovinescu, Blaga cu studiul lui de filosofie a culturii, dar şi lecturi de genul Cişmigiu & Co. de Grigore Bejinariu. Repet, nu poţi să extragi şi să absolutizezi cărţi pentru că aşa rişti să devii prizonierul ultimei cărţi citite, şi atunci spui că ultima carte citită e cea mai bună.
Rep. - Dacă tot am vorbit despre formarea omului de cultură, ce credeţi că l-ar putea deforma?
D.R. - Vanităţile personale, superbia lui şi până la urmă faptul că e autor de cărţi. Când devii autor de cărţi eşti deja deformat. Intri în zona infatuărilor, a îmbăţoşării omului de cultură care creează. Ieşi din starea de blândeţe. Cultura este blândă, până la urmă. Devii agresiv, infatuat, devii autor, te crezi autor... Lumea are impresia că toate creaţiile scrise sunt grozave. Eu pot să spun, poate sunt cel mai avizat să vă spun, că nu toate cărţile scrise sunt grozave, şi nu toţi autorii care vin să doneze o carte sunt buni.
Rep. - Cum vedeţi raportul dintre cultura generală şi specializare?
D.R. - Din punctul meu de vedere, al istoricului, pentru că nu pot să-mi dau cu părerea în ceea ce priveşte alte formaţii profesionale, în lumea istoricilor, mă conving tot mai mult că fără cultură generală nu poţi fi istoric. Şi din păcate, în meseria noastră de istorici s-a crezut că eşti un istoric bun dacă eşti foarte specializat, foarte profesionalizat pe un domeniu. Îmi dau seama că fără un background cultural serios n-ai cum să fii istoric. De ce? Pentru că noi studiem istoria omului. Istoria subiectivităţii. N-am nici mistica arhivelor, nici mistica unui domeniu strict circumscris, nici mistica unei rigori ştiinţifice extraordinare. Istoricul trebuie să o aibă rigoare ştiinţifică, el nu trebuie să mintă, are nevoie de argumente, de fundamentarea opiniilor. Asta e istoria, nu poţi să cazi într-o mistică a documentului şi într-o mistică a unei mono-specializări, sau a unei investiţii totale în propria ta meserie. Dacă n-ai fundamentele culturale nu se poate face istorie!.
(va urma)