vineri, 17 decembrie 2010

O istorie la mai multe mâini III - de Ioana Manta Cosma


"Sustragerea lui Adam" de Cristi Ferjel, http://cristiferkelart.blogspot.de/
Toată ziua la lucru am stat ca pe ace. Eu fusesem deja la tovarăşu`, la birou, i-am dat informaţiile, semnate de mine în persoană. M-a aşezat în fotoliu de piele. Mă simţeam ca o felină care adulmecă. M-a servit cu ţigări. N-am ştiut ce să fac la început: o fi bine să iau, n-o fi? Până la urmă am tras o ţigară din pachet. Şeful mi-a întins hotărât bricheta şi mi-a aprins ţigara, ca unuia mai mare în grad ca el. Asta mi-a dat curaj. Am simţit că am intrat în lumea lor. M-am văzut deja promovat, cu apartamentul renovat, cu maşină, cu amantă. Pe asta cu amanta nu trebuia să o scriu, o suspectez pe nevastă-mea că mai trage cu ochiul prin hârtiile mele. Dar ce să-i faci, fiecare trage cu ochiul la fiecare. Numai cei aleşi mai trag şi pe trăgaci. Eu am descoperit un nou trăgaci, stiloul şi semnătura mea pusă pe informaţii valoroase. Am ajuns, de fapt, un tip valoros. Păi, ce s-ar face partidul fără mine?

Să revin la întâlnirea din biroul şefului. Vai, dar de fapt vroiam să povestesc despre Colegu şi am ajuns să vorbesc despre mine. Păi, nu e jurnalul meu? De ce scriu eu despre tot felul de nerozi, când ar trebui să scriu despre mine, despre familia şi patria mea? În fine, sunt obosit. Nevastă-mea ma cheamă la somn. Auzi, somn. Asta s-o creadă ea. Azi mă simt în formă, mi-am îndeplinit misiunea. Am să-mi îndeplinesc şi misiunea în pat, mama ei de curvă curioasă. Sunt sigur că îmi citeşte jurnalul. O să te...în seara asta. Şi tu o să citeşti de abia mâine, când e prea târziu. Mâine e azi. Vrei şi nişte previziuni? O să te... şi mâine seară, aşa că pregăteşte-te!
Dacă nu citeşte nevastă-mea jurnalul, nu-i nimic. Citeşte posteritatea, citeşte partidul. Cineva tot trebuie să citească paginile astea, doar nu le scriu degeaba?! Cu toţii o să afle că am fost un om capabil. Trebuie să închei pe ziua de azi. Rămân dator posterităţii cu povestea Colegului, prima mea misiune îndeplinită. Poate mâine o să fie o zi mai liniştită şi o să am timp să raportez aici cele întâmplate. Să povestesc, vroiam să zic. De acum, vocabularul specializat va deveni un defect profesional.
Scriu pe o foaie plină de sânge, mototolită, pe care încerc să o întind pe picior ca să mă pot comunica. Am trecut printr-un şoc groaznic. Îmi lipseşte caietul meu de notări zilnice. Îmi lipseşte, mai ales familia. Oare ei ştiu ceva despre mine? Trăiesc ceea ce numai din zvonuri şi cărţi auzisem. Am fost arestat pe nedrept şi torturat. Nu am reuşit să vorbesc cu ei, să le spun că e o confuzie, că sunt nevinovat. Am senzaţia că trăiesc o ficţiune. Şi sunt nevoit să mă refugiez într-o altă ficţiune din acestă ficţiune, pentru a evada. Ce fac ai mei acasă? Iubita mea... Nu cred că indivizii ăştia i-au anuţat pe ai mei unde sunt. Dau un regat pentru două vorbe pentru soţia mea.
Nu oamenii ăştia sunt de vină. Mă rog pentru ei să-i lumineze Dumnezeu. E duhul rău, comunismul care ne distuge. Pe ăştia dacă îi puneai şi în slujba altcuiva, dar să le dai aceeaşi senzaţie că sunt importanţi, ar fi ucis cu aceeaşi convingere având impresia că salvează. Purificatorii de suflete.
Trăiesc kafkian. De fapt, unde mă aflu? Sunt tot în faţa jurnalului meu, stau singur şi notez ştrengăreşte în el, jonglând cu lumile posibile şi cu variantele mele de viaţă. Soţia e tot în bucătărie, înjură printre oale sistemul, înjură subtil, ironic, de nu jigneşte pe nimeni, spunând numai abstracţiuni în terminologie barthiană. Deja îmi revine şi stilul, scriitura. Parcă mânuiesc altfel cuvintele şi ele iau iarăşi feţe diferite. Stilul meu cu oglinzi retrovizoare, citeşti şi vezi pe cineva în spate. Cuvintele mele cu prăpastie, le escaladezi şi dacă te uiţi în urmă, ţi se face rău. Scriu, deci exist. Simt din nou cum trăiesc, cuvintele iau forma gândurilor şi prind conţinutul stărilor mele de spirit. Sunt eu, din nou, numai că de data asta mă aflu în beciurile sistemului. Mă simt ca într-o peşteră. De fapt, regimul ăsta are ceva primitiv în tot ceea ce face. Iar subalternii sunt mai canibali ca niciodată. Primitivi au fost dintotdeauna.
Nu ştiu cât timp o să stau aici, nu ştiu de ce mă aflu aici, nu ştiu exact unde sunt. Aparent, nu mai am niciun reper. Nu o să mai pretind argumente, raţiune, explicaţii. E o lume de circ. E o lume lipsită de limbaj, comunicare, duh, creier, idei, apă vie, aureolă. Soarele ăsta s-a băgat în dulap plutonierului. Picură de undeva de jos în sus, introducându-mi ace în tălpi. Mă străduiesc să zâmbesc, numai că îmi lipsesc doi dinţi din faţă. Atunci încep să fluier şi să blestem...în gând, fireşte. Nu am nici hârtie, nici pix, nici lumină, am uitat şi cine sunt. Şi totuşi cum e posibil să scriu. Uite un rinocer care zâmbeşte în locul meu. Astă de pe jos e sânge? Dar de când văd dacă am două borcane în loc de ochi? Mi-ar fi plăcut să am şi eu o familie, ca tot omul. Atunci aş fi povestit miliţiei totul. Pentru familie, ca să-i salvez, aş fi spus tot adevărul. Sunt vinovat că am barbă. E o barbă deasă, de leu încoronat într-un beci. Oare mai am barbă acum? Parcă am forma unei omide. Sunt o omidă întinsă pe asfalt. Văd numai veioze în jurul meu, deşi nu văd nimic. Ce ţi-ar fi plăcut să ai: băiat sau fată? Nu ştiu, cred că fată. Păcat că n-am copii, acasă aveam doar o pisică fără mâini, fără picioare, doar cu urechi. Cred că avea şi gheare, vreo două-trei, şi un ochi. La ce să-i folosească doi ochi? Unu şi bun. Pe al doilea l-am scos într-o zi de vară când era prea cald ca să privească cu doi ochi. Azi am mâncat o friptură pe cinste. Când o să mă fac mare o să fiu pescar şi o să scriu poezii în gând.
Zi importantă. Am anihilat un duşman. Nu mă las până nu îl fac să recunoască. Îl strivesc ca pe o omidă pe astfalt. Îl las cu un ochi dacă nu vorbeşte. La ce îi trebuie doi? Unu şi bun. N-a venit nimeni să se intereseze de el azi. Cred că nevastă-sa e bucuroasă că a scăpat de un ipotent ca el. Numai barba aia ce e de el – un monstru plin de păr, fără creier. Zamfir mi l-a adus. Adică mi-a raportat despre el, mi-a zis că i se pare suspect. Şi eu am aceeaşi presimţire. De fapt, acum sunt sigur că e vinovat. Zamfir ăsta a făcut o treabă bună. Partidul o să fie mândru de el. Mă duc să-l mai calc puţin pe coadă pe trădătorul ăsta, poate o să recunoască tot. Aşa pot să ma duc şi eu acasă, nevastă-mea face varză şi costiţe la cuptor. Vin şi copii la noi azi. Dacă reuşesc să îi scot o vorbă cu cleştele, sunt mulţumit. Trebuie să se facă odată dreptate pentru ţărişoara asta. Şi-apăi cleşte am mai folosit eu cu succes.

Comentarii

Translate this blog