miercuri, 15 decembrie 2010

Ce este şi ce nu este jazz, sau despre avataruri şi terminologie


Dacă funcţia principală a limbajului nu rezidă în comunicare, ci ea reprezintă mai degrabă rodul unui proces de cunoaştere (Cesare Brandi), putem spune atunci că poartă un nume doar lucrurile pe care le cunoaştem. Denumirea implică automat cunoaşterea sensului, conceptului lucrului denumit. Dar această cunoaştere nu este întotdeauna univocă: unui semnificant îi poate corespunde un semnificat ce defineşte o arie mai largă de concepte, în care coexistă nuanţe diferite. Muzica, dat fiind faptul că este o disciplină şi nu o ştiinţă, nu cunoaşte rigurozitatea termenilor, noţiunile cu care operează ea nu sunt rezultatul unor formalizări, a unor teoreme sau demonstraţii. Acest fapt face ca termenii muzicali să fie de cele mai multe ori echivoci, imprecişi, ceea ce determină şi o folosire arbitrară a lor. Exemplele de acest fel sunt multe, dar să ne oprim doar asupra termenului jazz şi asupra muzicilor pe care acesta le desemnează.


Folosit pentru a defini muzica de provenienţă afro – americană, termenul de jazz a început să fie folosit începând cu anii '20, '30, perioadă denumită şi The Jazz Age, cu toate că primele manifestări ale acestui gen de muzică, bineânţeles încă rudimentare, datează de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. În zilele noastre acest termen a ajuns să definească o muzică ce are o istorie de mai bine de o sută de ani, şi care parcurge un traseu evolutiv complex, cu stiluri şi concepţii muzicale diferite. Prin jazz denumim astăzi atât dixieland-ul din New Orleans cât şi fusion-ul, free-ul sau jazz – rockul. Diferenţele dintre punctul de pornire şi momentul actual sunt semnificative. Însă, pentru ca toate aceste stiluri să poată încăpea sub aceeaşi unică denumire, a trebuit ca ele să prezinte o serie de caracteristici comune care să le permită să fie clasate în aceeaşi categorie muzicală. Criticii şi exegeţii jazzului, în încercarea lor de a defini acest tip de muzică, sau mai bine zis de a transforma cuvântul jazz într-o noţiune, au convenit asupra unor caracteristici fundamentale, în lipsa cărora jazzul nu ar mai fi jazz: improvizaţie, swing, interactiunea dintre membrii formaţiei (interplay), melodică derivată din gama de blues (acele blue notes), ritmul sincopat. Pentru mulţi critici sau fani, momentul în care toate aceste trăsături au cunoscut o dezvoltare plenară a fost cea de-a patra decadă a secolului trecut, când muzicieni precum Thelonious Monk, Dizzy Gillespie sau Charlie Parker au fost promotorii stilului bebop. Acest maxim atins în acea perioadă a justificat unele păreri care puneau semnul egalităţii între jazz şi bebop. Acesta din urmă rămâne un moment de referinţă în istoria acestui gen muzical, asemănat de către unii critici, datorită echilibrului dintre formă şi conţinut, clasicismului din muzica europeană cultă. În funcţie de acest moment, în care sunt întrunite toate caracteristicile definitorii ale jazzului (Georges Perec spunea despre Charlie Parker că a fost ultimul care a stăpânit complet mijloacele de care dispunea), este judecată evoluţia jazzului de până atunci şi de atunci încolo.
Însă, ca orice formă de manifestare umană, şi jazzul este supus devenirii, chiar dacă aceasta înseamnă stagnare, evoluţie sau involuţie. Defapt, aceste trei niveluri de percepţie sunt relative; conform regulilor mai sus amintite, albumul lui Miles Davis, Bitches Brew, poate fi, şi chiar a fost considerat de către unii decadent, deoarece în multe privinţe se depărta de la modelul impus de bebop. Chiar şi free – jazzul, care este un direct continuator al bopului, are „deviaţiile” sale, în primul rând de ordin armonic şi melodic. În ciuda acestor incongruenţe, atât Bitches Brew cât şi free jazzul reprezintă două momente care au adus un indiscutabil plus de consistenţă acestui gen muzical. După momentul bop, jazzul a cunoscut traiectorii diverse, în care diferiţi parametri erau eliminaţi sau parţial abandonaţi, în favoarea altora: swingul nu se va mai regăsi în stilul fusion sau în jazz – rock şi derivatele sale, cu toate că aici ritmul încă mai păstrează un anumit balans; gama de blues va fi şi ea trecută în rezervă, folosirea ei în jazzul modern reprezentând mai degrabă o figură retorică, menită să-l trimită pe ascultător la o arie stilistică precis delimitată; singure interplay-ul şi improvizaţia vor rămâne constante în jazzul de după anul 1970, dozate bineânţeles în proporţii variabile.
Atunci ce este şi ce nu este jazz? Care îi este unitatea de măsură proprie? Mai pot fi circumscrise jazzului stiluri de confluenţă precum acid – jazz, Nujazz sau jazz – rap? Sesizând limitele acestei denumiri, lumea muzicală a început să folosească, în acord cu estetica postmodernă, sintagma de muzică improvizată. Datorită afirmării jazzului în secolul XX, tehnica improvizaţiei a cunoscut şi ea un reviriment în această perioadă, după ce fusese un procedeu extrem de întrebuinţat de maeştrii Barocului sau ai Clasicismului. Muzica improvizată este astăzi un concept foarte permeabil, care asimilează cu uşurinţă elemente de muzică clasică, pop, experimentală sau word music într-un tot deseori pestriţ. Raportul dintre constrângere şi libertate (Georges Perec) este favorabil celei din urmă, ceea ce face ca conceptul de muzică improvizată să fie mai degrabă un cumul de stileme, decât un stil aparte, bine definit.
Graniţa dintre jazz, în sensul modern al cuvântului, şi muzica improvizată este una foarte subţire, adeseori insesizabilă, astfel că rareori putem spune unde se termină unul şi începe celălalt. La fel de fină este uneori şi graniţa dintre jazz şi muzică uşoară. Producţiile de mainstream, cele care de cele mai multe ori promovează imaginea unui solist vocal carismatic, se rezumă la a prelua anumite forme din jazz, fără a acorda importanţă fondului, esenţei acestei muzici. Astfel, mai poate fi numită acest gen de muzică jazz, doar pentru ca are armonii de septimă şi orchestraţie cu instrumente specifice jazzului? Această înclinaţie spre superficialitate l-a făcut pe Bruce Johnson să afirme că jazzul a fost scindat întotdeauna între jazz – ca muzică comercială şi jazz – ca o formă de artă.
Greutatea, dacă nu imposibilitatea definirii jazzului este evidentă. Numărul extrem de mare de nuanţe pe care această muzică îl comportă face ca încadrarea sa în cadre precise să fie utopică; a defini jazzul este la fel cu încercarea de a defini albastrul. Pentru fenomene cu o variabilitate ridicată şi cu un grad mare de indeterminare, fizica modernă aplică legi statistice. Dar poate că nici nu este neapărat necesară o asemenea definiţie. Jazzul a însemnat dintotdeauna o muzică în care libertăţile au prevalat în faţa constrângerilor muzicale ale unei anumite perioade. Indiferent dacă există sau nu swing, indiferent de melodii sau armonii, jazzul rămâne o muzică în care esenţială este energia, flagranţa bucuriei de a crea, sentimentul profund care îl provoacă explorarea sonoră a sensibilităţii umane. Acestea sunt atributele necesare numirii acestei muzici, şi poate mai puţin detaliile strict tehnice. În funcţie de aceşti parametri ai expresiei putem stabili semnificatul cuvântului jazz. Până la urmă o delimitare inflexibilă a termenului ne va abate de la esenţă, căci, aşa cum spunea Bergson, inteligenţa umană este în aşa fel construită încât nu poate analiza manifestările viului decât reducându-le la o succesiune de scheme fixe, amorfe, din a căror alăturare nu va rezulta niciodată esenţa vieţii. Tocmai această manieră trebuie abandonată, pentru că jazzul este o muzică prin excelenţă vie, care, asemeni vieţii, se crează în permanenţă.

Comentarii

Translate this blog