Pe scurt despre sensibilitatea contemporană

De ceva vreme mi-am făcut încă un obicei despre care nu mă feresc să recunosc că face din mine un mic snob: îmi cumpăr câte un număr din Dilema Veche pentru a-l citi pe terasa vreunei cafenele. Ce să-i faci? Primăvara e în toi, iar Dilema nu mai poate fi citită gratis pe net.

În ultimul număr cumpărat de mine, am găsit câteva rânduri care, deși scrise pe un ton mai mult glumeț, m-au făcut să mă gândesc cu ceva mai multă seriozitate la ele. Pe ultima pagină a săptămânalului se găsesc mici pastile distractive, iar una din ele povestea următoare întâmplare: autorul acelor rânduri ascultase la Radio România Cultural o emisiune unde un domn etnomuzicolog încerca să le explice ascultătorilor săi diferența dintre un cântec vocal tradițional așa cum se găsește el în mediul său natural, adică pe la vreo stână sau pe sub vreo căpiță de fân, și același cântec preluat de interpreții urbani, profesioniști.
Pentru a fi mai clar, realizatorul radio își exemplifică afirmațiile cu două înregistrări: una cu un țăran din nu stiu ce cătun, cealaltă cu o interpretă de muzică populară, absolventă de conservator. Iar acum vine partea interesantă. Autorul din Dilema, ce tocmai asculta emisiunea, intră în jocul propus de prezentator și începe să compare interpretările: țăranul, bietul de el, abia dacă se înțelege ce spune (în orice caz, ceva despre dor sau mândruță), mai mult pare să gâjâie, vocea e stridentă iar sunetele parcă se îngrămădesc unul într-altul fără nici o noimă; absolventa de conservator se descurcă mult mai bine, vocea e cristalină, cuvintele se aud clar pronunțate și probabil are în spate și un mic ansamblu care o completează. E clar, își spune el, țăranul ăla habar nu are ce face, în schimb doamna e o adevărată artistă, iar cântecele ei sunt cu siguranță un model de interpretare.

Însă întreg raționamentul publicistului este dat peste cap de realizatorul emisiunii. De fapt, lucrurile stau exact pe dos. Dacă ne referim vreodată la cântecul tradițional ne referim și la maniera de interpretare a țăranului. Varianta cosmetizată a doamnei este de fapt o vulgarizare a acestei arte. Însă sensibilitatea sa de om al secolului XXI refuză să accepte că gâjâiala țăranului este mai valoroasă decât cea a interpretei profesioniste de muzică populară.

Deși e posibil să fi trunchiat povestea sau să fi uitat unele amănunte (numărul respectiv din Dilema l-am rătăcit pe undeva), esențialul cred că am reușit să-l surprind. Și să nu credeți că am să mă reped acum asupra autorului acelor rânduri, demascându-l ca fiind un incult sau un needucat. Dimpotrivă, tind să-i dau dreptate. Unii dintre noi suntem poate la a treia sau a patra generație de rezidenți urbani pentru care contactul cu muzica țărănească este inexistent. În plus, fie că ai crescut în copilărie cu Atomic și MTV, fie cu sonate de Mozart și simfonii de Beethoven, asta nu te ajută prea mult să înțelegi ce cântă indivizii ăia de la țară. Oricât ar părea de ciudat, MTV-ul și Beethoven sunt mai apropiați între ei decât fiecare din ei față de muzica țăranilor (ăia de acu' 100 de ani). Iar molima de televiziuni folcloristice nu e nici ea de vreun ajutor, ba dimpotrivă. Așa că nu e de mirare că astăzi mai nimeni nu pare dispus să-i dea dreptate etnomuzicologului de la radio. Ne putem întreba chiar de ce să ne mai obosim să ascultăm tot felul de ciudățenii pe care câțiva indivizi ce par căzuți din cer se chinuie să ne explice cât de valoroase sunt. Omul secolului XXI are o sensibilitate muzicală croită după anumite tipare. Marii „croitori” au fost compozitorii de muzică clasică din Vest, sau muzica pop de la radio/tv. Într-un timp destul de scurt (100, 200 de ani) românii au preluat și ei aceste tipare, chiar dacă mai mult cu ajutorul muzicii ușoare decât cu cel al muzicii culte, dar asta e altă poveste. Ideea este că avem o formare muzicală specifică (pentru majoritatea inconștient dobândită, prin ascultarea regulată a unui tip de produs muzical), avem o grilă de judecată prin care putem distinge și ierarhiza sonoritățile cu care intrăm în contact. Un idiom muzical al unei culturi tradiționale din Estul Europei, fie ea albaneză, bulgărească, macedoneană, ucraineană, românească, etc nu ne poate spune prea multe pentru că nu am fost educați să le înțelegem. Iar dacă se mai găsesc câțiva năuci care încearcă se ne explice cât de frumoasă e muzica asta, nu au decât. Dacă altceva mai bun nu au de făcut...niște snobi...

6 comentarii:

  1. cam asa e
    sa stiti totusi ca e un trend reversibil
    pe youtube e unul FABR1 la el gasiti o colectie impresionanta de muzica arhaica si are vizualizari foarte multe. De unde reiese ca interesul fata de subiect este destul de important.

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, cunosc si eu muzica domnului Fabr1s de pe youtube, am scos chiar cateva piese de acolo :)
    Dar nu cred ca cei care au mai trecut pe acolo sunt majoritari. Si nici nu cred ca asta e un lucru blamabil. Ca toate lucrurile de pe lumea asta, si gusturile muzicale se schimba.

    RăspundețiȘtergere
  3. A eticheta "nauci sau snobi" pe cei care au avut norocul si sansa de a fi sensibilizati si educati in spiritul respectarii a valorilor inaintasilor - e de-a dreptul infantil. Va asigur, sunt multi, care aprecieaza, inteleg, descopera forta emotionala, frumusetea artistica a muzicii populare traditionale. Daca e combinat cu dansul popular, e si mai mare placerea.
    E drept, conditiile actuale s-au schimbat enorm fata de perioada, cand aceasta arta era un limbaj comun, dar mesajul pe care o transmite este vesnica: sentimente, doruri, necazuri si bucurii.
    Nu toti avem talent pentru cantat, poate "taranul din catun" era antitalent, dar n-ai ce-i face: poate numai el isi mai amintea cantecul respectiv. Dar fara el interpreta profesionista n-avea ce sa cante.
    Dar sunt de-acord cu cipslim: e reversibil.Inca.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Poate mica mea doza de ironie nu a fost bine inteleasa. Este intr-adevar imbucurator faptul ca mai sunt oameni care apleaca urechea si la astfel de muzica. E insa evident ca ei nu sunt majoritari. Cercul ascultatorilor unei asemenea muzici se restrange la cativa specialisti si la foarte putini profani iubitori. Cat despre restul, nu cred ca ar trebui condamnati pentru ignorarea acestei muzici. Muzica e intr-o continua transformare. Mai asculta astazi cineva cantari gregoriene de secol X sau motete polifonice la 3 voci din secolul al XIII-lea? Pe cat este de frumoasa aceasta muzica, pe atat de putini ascultatori are. Si e de inteles acest lucru. Sensibilitatea muzicala a oamenilor obisnuiti a evoluat pe alte directii, iar muzica acelor secole, cu structurile ei diferite, le este straina. La fel si in cazul folclorului. Si cred ca cea mai importanta dovada ca folclorul trece prin acelasi proces e faptul ca el nu mai traieste (cu rarisime exceptii) prin interpretari spontane, naturale, ci doar muzeificat, stocat pe casete, CDuri. Nu cred ca putem invinovati pe nimeni ca nu-i plac anumite exponate din muzeul de stiinte naturale.

      Ștergere
  4. as zice ceva despre stilul din articol: claritate, iar despre autor: luciditate.
    ce e drept, cand vrei sa asculti muzica - asa cum facem cu totii in timpul multor activitati de peste zi - parca nu iti vine sa il asculti pe batranul ragusit si peltic, ci ai asculta ceva mai melodios. ceea ce nu inseamna ca nu apreciezi muzica batranului, doar ca ea nu e de consum. cred ca e document, e pentru studiu. sau se poate asculta doar in anumite momente, in anumite stari de spirit, cand muzica nu e doar in background, ci chiar se asculta si se priveste.
    oricum, e bine sa ne mai intretinem memoria vie cu astfel de "documente".

    RăspundețiȘtergere
  5. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog