duminică, 20 mai 2012

Femeia şi Diavolul - Ioana Manta Cosma


 Însemnări pe marginea unui film
Citeam zilele trecute un studiu care m-a făcut să întârzii la masa de prânz. Era chiar capitolul despre neastâmpărata feminitate, cu fascinaţiile, intrigile şi deruta pe care le provoacă. Mă lăsam purtată de câteva reverii cu desene în linii unduitoare – linie prin excelenţă femină – cu pete de culoare pastelate, urmate de altele stridente. Pene de păun, aţe de mătase, un stilou aurit, un carnet cu pagini fragile, în fundal  vuietul unei ape. În susul paginii stătea scris Emmanuel Lévinas,  „Dificile liberté”. „La femme est tout éntier impudeur jusque dans sa nudité de ses doigts; elle est qui, par excellence, s’exhibe, l’essensiellement trouble, l’essensiellement impur.  Satan, dit un texte extrémiste, fut cré  avec elle.” Şi am revenit imediat din fanteziile mele romanţioase. Ce discret strecoară Lévinas mitul femeii care are un copil cu diavolul şi perpetuează specia satanică. E ca şi cum i-ar fi teamă ca una din femeile cititoare să nu se isterizeze în timpul lecturii. „Dit un texte extrémiste” este un mod neprofesionist de a reda sursa unui citat, mai ales când adaugi şi o judecată printr-un epitet ca „extrémiste”. E ca şi cum autorul nu prea crede nici în afirmaţia pe care o preia, nici în sursa rău-voitoare. Şi totuşi o scrie.
În acest context, mi-am amintit de un film văzut de curând. Mă marcase poate şi pentru că l-am privit prin ochii femini (ca să preiau forma adjectivală folosită de Lévinas în capitolul cu pricina: „Iudaism şi feminin”), cu o subiectivitate involuntară.
  „Rosemary’s baby” este un film regizat de Roman Polanski în 1968, avându-i ca actori pe Mia Farrow şi John Cassavetes.  Filmul tratează exact această temă propusă de unele „texte extremiste”, a femeii care are un copil cu diavolul. Până în finalul filmului, eşti indecis: să fie oare conspiraţia unei congregaţii de vrăjitoare  sau totul se întâmplă în mintea unei femei însărcinate, prea sensibile şi cu lecturi spicuite?
Sunt multe indicii care confirmă încă de la începutul filmului aerul de complot, de mister, de ceva-se-va-întâmpla. Parfumul pe care îl are prea perfectul apartament este unul de mirodenii, plante medicinale şi cu ceva esenţe putrede.  Vorba aia, ceva nu mirosea a bine. Toposul este un element semnificativ în desfăşurarea poveştii. Un cuplu de tineri căsătoriţi sunt în căutarea unui apartament. Să îl fi văzut şi eu în peregrinările mele după o locuinţă, cu siguranţă l-aş fi ales, deşi era mai scump ca celelalte vizitate ulterior: spaţios, cu multe plante şi mobilier vechi, cu 5 debarale (spaţii  în care poţi ascunde câte ceva). Bătrâna care a locuit aici a murit, iar apartamentul e liber.  Tânăra rămâne fascinată de această locuinţă şi începe redecorarea noii case. În apartamentul vecin stă un cuplu de bătrâni  (să fie o proiecţie viitoare a celor doi tineri? Nu ne putem da încă seama) prea amabili şi foarte curioşi, ceea ce trezeşte noi suspiciuni publicului.
De-a lungul filmului, am avut senzaţia că m-am lovit de câteva clişee tratate cu multă fineţe, de nici nu le simţi. Apartamentul – prea frumos să fie adevărat – e prototipul unui case de vrăjitoare. Vecinii bătrâni amabili şi curioşi sunt imaginea standard a vecinului pensionar care îi pândeşte pe colocatari. Faptul că sunt prea amabili, capătă noi semnificaţii: nimeni nu face favoruri dezinteresat. Întâlnim şi povestea tipică a organizaţiilor (mai ales în mediile oamenilor bogaţi, plictisiţi de viaţa cotidiană) care învârt mersul lumii cu ajutorul diavolului. Cartea, lectura, cunoaşterea pot face rău. Guy, soţul cel tânăr îi interzice viitoarei mămici să mai citească din cărţile despre vrăjitorie, pentru că asta îi tulbură mintea şi îi confirmă toate suspiciunile fanteziste. Dar lectura şi interpretarea sunt cele care rămân până la final de partea adevărului. Rosemary află din cărţi cine sunt vecinii şi ce i s-a întâmplat. Edward Hutchins, un prieten mai în vârstă, ajunge prin interpretare să descopere identitatea bătrânului vrăjitor, folosind o anagramă.  Tot el o iniţiază pe Rosemary  în taina lecturii, trimiţându-i o carte despre vrăjitorie. Dar asta nu este singura iniţiere la care este supusă protagonista...
Toate personajele care erau de partea binelui dispar. Şi soţul tinerei fete? Povestea noastră îl arată pe bărbat muşcând din mărul succesului şi al tihnei familiale. Guy încheie un pact faustic adaptat nevoilor lui. Diavolul răsplăteşte poate mai mult şi mai prompt decât divinitatea. După câteva luni de sarcină complicată, Rosemary (ce nume ironic, sfidător, aluziv!) le depăşeşte şi ajunge să se bucure de ideea că va fi mamă. Se naşte copilul? Să fie totul în mintea fragilă a unei femei însărcinate?
Dacă nu ar fi bine făcut, cu tensiune, cu naturaleţe, cu multiple deschideri spre interpretare, filmul ar fi putut foarte uşor să cadă în seria de filme cu vrăjitoare, intrigi şi comploturi mondiale, un fel de „Codul lui Da Vinci” avant la lettre.
                Scena finală ne arată încă o dată jocul dintre spaţii, apartamentele celor două familii comunicau. Legătura dintre ei exista deja şi era pecetluită. Într-un căruţ învelit în dantelă neagră şi o cruce care ne priveşte cruciş, mama îşi găseşte copilul. Cu cine e conceput copilul? Cum arată el? Rosemary nu vrea să îşi accepte soarta. Dar spiritul matern triumfă, veţi vedea cum. Acceptarea destinului este benefică? Ce consecinţe are? Ce se va întâmpla cu acest copil? Iată-ne şi pe noi intraţi în joc.


Comentarii

Translate this blog