Treceți la conținutul principal

Femeia şi Diavolul - Ioana Manta Cosma


 Însemnări pe marginea unui film
Citeam zilele trecute un studiu care m-a făcut să întârzii la masa de prânz. Era chiar capitolul despre neastâmpărata feminitate, cu fascinaţiile, intrigile şi deruta pe care le provoacă. Mă lăsam purtată de câteva reverii cu desene în linii unduitoare – linie prin excelenţă femină – cu pete de culoare pastelate, urmate de altele stridente. Pene de păun, aţe de mătase, un stilou aurit, un carnet cu pagini fragile, în fundal  vuietul unei ape. În susul paginii stătea scris Emmanuel Lévinas,  „Dificile liberté”. „La femme est tout éntier impudeur jusque dans sa nudité de ses doigts; elle est qui, par excellence, s’exhibe, l’essensiellement trouble, l’essensiellement impur.  Satan, dit un texte extrémiste, fut cré  avec elle.” Şi am revenit imediat din fanteziile mele romanţioase. Ce discret strecoară Lévinas mitul femeii care are un copil cu diavolul şi perpetuează specia satanică. E ca şi cum i-ar fi teamă ca una din femeile cititoare să nu se isterizeze în timpul lecturii. „Dit un texte extrémiste” este un mod neprofesionist de a reda sursa unui citat, mai ales când adaugi şi o judecată printr-un epitet ca „extrémiste”. E ca şi cum autorul nu prea crede nici în afirmaţia pe care o preia, nici în sursa rău-voitoare. Şi totuşi o scrie.
În acest context, mi-am amintit de un film văzut de curând. Mă marcase poate şi pentru că l-am privit prin ochii femini (ca să preiau forma adjectivală folosită de Lévinas în capitolul cu pricina: „Iudaism şi feminin”), cu o subiectivitate involuntară.
  „Rosemary’s baby” este un film regizat de Roman Polanski în 1968, avându-i ca actori pe Mia Farrow şi John Cassavetes.  Filmul tratează exact această temă propusă de unele „texte extremiste”, a femeii care are un copil cu diavolul. Până în finalul filmului, eşti indecis: să fie oare conspiraţia unei congregaţii de vrăjitoare  sau totul se întâmplă în mintea unei femei însărcinate, prea sensibile şi cu lecturi spicuite?
Sunt multe indicii care confirmă încă de la începutul filmului aerul de complot, de mister, de ceva-se-va-întâmpla. Parfumul pe care îl are prea perfectul apartament este unul de mirodenii, plante medicinale şi cu ceva esenţe putrede.  Vorba aia, ceva nu mirosea a bine. Toposul este un element semnificativ în desfăşurarea poveştii. Un cuplu de tineri căsătoriţi sunt în căutarea unui apartament. Să îl fi văzut şi eu în peregrinările mele după o locuinţă, cu siguranţă l-aş fi ales, deşi era mai scump ca celelalte vizitate ulterior: spaţios, cu multe plante şi mobilier vechi, cu 5 debarale (spaţii  în care poţi ascunde câte ceva). Bătrâna care a locuit aici a murit, iar apartamentul e liber.  Tânăra rămâne fascinată de această locuinţă şi începe redecorarea noii case. În apartamentul vecin stă un cuplu de bătrâni  (să fie o proiecţie viitoare a celor doi tineri? Nu ne putem da încă seama) prea amabili şi foarte curioşi, ceea ce trezeşte noi suspiciuni publicului.
De-a lungul filmului, am avut senzaţia că m-am lovit de câteva clişee tratate cu multă fineţe, de nici nu le simţi. Apartamentul – prea frumos să fie adevărat – e prototipul unui case de vrăjitoare. Vecinii bătrâni amabili şi curioşi sunt imaginea standard a vecinului pensionar care îi pândeşte pe colocatari. Faptul că sunt prea amabili, capătă noi semnificaţii: nimeni nu face favoruri dezinteresat. Întâlnim şi povestea tipică a organizaţiilor (mai ales în mediile oamenilor bogaţi, plictisiţi de viaţa cotidiană) care învârt mersul lumii cu ajutorul diavolului. Cartea, lectura, cunoaşterea pot face rău. Guy, soţul cel tânăr îi interzice viitoarei mămici să mai citească din cărţile despre vrăjitorie, pentru că asta îi tulbură mintea şi îi confirmă toate suspiciunile fanteziste. Dar lectura şi interpretarea sunt cele care rămân până la final de partea adevărului. Rosemary află din cărţi cine sunt vecinii şi ce i s-a întâmplat. Edward Hutchins, un prieten mai în vârstă, ajunge prin interpretare să descopere identitatea bătrânului vrăjitor, folosind o anagramă.  Tot el o iniţiază pe Rosemary  în taina lecturii, trimiţându-i o carte despre vrăjitorie. Dar asta nu este singura iniţiere la care este supusă protagonista...
Toate personajele care erau de partea binelui dispar. Şi soţul tinerei fete? Povestea noastră îl arată pe bărbat muşcând din mărul succesului şi al tihnei familiale. Guy încheie un pact faustic adaptat nevoilor lui. Diavolul răsplăteşte poate mai mult şi mai prompt decât divinitatea. După câteva luni de sarcină complicată, Rosemary (ce nume ironic, sfidător, aluziv!) le depăşeşte şi ajunge să se bucure de ideea că va fi mamă. Se naşte copilul? Să fie totul în mintea fragilă a unei femei însărcinate?
Dacă nu ar fi bine făcut, cu tensiune, cu naturaleţe, cu multiple deschideri spre interpretare, filmul ar fi putut foarte uşor să cadă în seria de filme cu vrăjitoare, intrigi şi comploturi mondiale, un fel de „Codul lui Da Vinci” avant la lettre.
                Scena finală ne arată încă o dată jocul dintre spaţii, apartamentele celor două familii comunicau. Legătura dintre ei exista deja şi era pecetluită. Într-un căruţ învelit în dantelă neagră şi o cruce care ne priveşte cruciş, mama îşi găseşte copilul. Cu cine e conceput copilul? Cum arată el? Rosemary nu vrea să îşi accepte soarta. Dar spiritul matern triumfă, veţi vedea cum. Acceptarea destinului este benefică? Ce consecinţe are? Ce se va întâmpla cu acest copil? Iată-ne şi pe noi intraţi în joc.


Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii