Treceți la conținutul principal

Femeia şi Diavolul - Ioana Manta Cosma


 Însemnări pe marginea unui film
Citeam zilele trecute un studiu care m-a făcut să întârzii la masa de prânz. Era chiar capitolul despre neastâmpărata feminitate, cu fascinaţiile, intrigile şi deruta pe care le provoacă. Mă lăsam purtată de câteva reverii cu desene în linii unduitoare – linie prin excelenţă femină – cu pete de culoare pastelate, urmate de altele stridente. Pene de păun, aţe de mătase, un stilou aurit, un carnet cu pagini fragile, în fundal  vuietul unei ape. În susul paginii stătea scris Emmanuel Lévinas,  „Dificile liberté”. „La femme est tout éntier impudeur jusque dans sa nudité de ses doigts; elle est qui, par excellence, s’exhibe, l’essensiellement trouble, l’essensiellement impur.  Satan, dit un texte extrémiste, fut cré  avec elle.” Şi am revenit imediat din fanteziile mele romanţioase. Ce discret strecoară Lévinas mitul femeii care are un copil cu diavolul şi perpetuează specia satanică. E ca şi cum i-ar fi teamă ca una din femeile cititoare să nu se isterizeze în timpul lecturii. „Dit un texte extrémiste” este un mod neprofesionist de a reda sursa unui citat, mai ales când adaugi şi o judecată printr-un epitet ca „extrémiste”. E ca şi cum autorul nu prea crede nici în afirmaţia pe care o preia, nici în sursa rău-voitoare. Şi totuşi o scrie.
În acest context, mi-am amintit de un film văzut de curând. Mă marcase poate şi pentru că l-am privit prin ochii femini (ca să preiau forma adjectivală folosită de Lévinas în capitolul cu pricina: „Iudaism şi feminin”), cu o subiectivitate involuntară.
  „Rosemary’s baby” este un film regizat de Roman Polanski în 1968, avându-i ca actori pe Mia Farrow şi John Cassavetes.  Filmul tratează exact această temă propusă de unele „texte extremiste”, a femeii care are un copil cu diavolul. Până în finalul filmului, eşti indecis: să fie oare conspiraţia unei congregaţii de vrăjitoare  sau totul se întâmplă în mintea unei femei însărcinate, prea sensibile şi cu lecturi spicuite?
Sunt multe indicii care confirmă încă de la începutul filmului aerul de complot, de mister, de ceva-se-va-întâmpla. Parfumul pe care îl are prea perfectul apartament este unul de mirodenii, plante medicinale şi cu ceva esenţe putrede.  Vorba aia, ceva nu mirosea a bine. Toposul este un element semnificativ în desfăşurarea poveştii. Un cuplu de tineri căsătoriţi sunt în căutarea unui apartament. Să îl fi văzut şi eu în peregrinările mele după o locuinţă, cu siguranţă l-aş fi ales, deşi era mai scump ca celelalte vizitate ulterior: spaţios, cu multe plante şi mobilier vechi, cu 5 debarale (spaţii  în care poţi ascunde câte ceva). Bătrâna care a locuit aici a murit, iar apartamentul e liber.  Tânăra rămâne fascinată de această locuinţă şi începe redecorarea noii case. În apartamentul vecin stă un cuplu de bătrâni  (să fie o proiecţie viitoare a celor doi tineri? Nu ne putem da încă seama) prea amabili şi foarte curioşi, ceea ce trezeşte noi suspiciuni publicului.
De-a lungul filmului, am avut senzaţia că m-am lovit de câteva clişee tratate cu multă fineţe, de nici nu le simţi. Apartamentul – prea frumos să fie adevărat – e prototipul unui case de vrăjitoare. Vecinii bătrâni amabili şi curioşi sunt imaginea standard a vecinului pensionar care îi pândeşte pe colocatari. Faptul că sunt prea amabili, capătă noi semnificaţii: nimeni nu face favoruri dezinteresat. Întâlnim şi povestea tipică a organizaţiilor (mai ales în mediile oamenilor bogaţi, plictisiţi de viaţa cotidiană) care învârt mersul lumii cu ajutorul diavolului. Cartea, lectura, cunoaşterea pot face rău. Guy, soţul cel tânăr îi interzice viitoarei mămici să mai citească din cărţile despre vrăjitorie, pentru că asta îi tulbură mintea şi îi confirmă toate suspiciunile fanteziste. Dar lectura şi interpretarea sunt cele care rămân până la final de partea adevărului. Rosemary află din cărţi cine sunt vecinii şi ce i s-a întâmplat. Edward Hutchins, un prieten mai în vârstă, ajunge prin interpretare să descopere identitatea bătrânului vrăjitor, folosind o anagramă.  Tot el o iniţiază pe Rosemary  în taina lecturii, trimiţându-i o carte despre vrăjitorie. Dar asta nu este singura iniţiere la care este supusă protagonista...
Toate personajele care erau de partea binelui dispar. Şi soţul tinerei fete? Povestea noastră îl arată pe bărbat muşcând din mărul succesului şi al tihnei familiale. Guy încheie un pact faustic adaptat nevoilor lui. Diavolul răsplăteşte poate mai mult şi mai prompt decât divinitatea. După câteva luni de sarcină complicată, Rosemary (ce nume ironic, sfidător, aluziv!) le depăşeşte şi ajunge să se bucure de ideea că va fi mamă. Se naşte copilul? Să fie totul în mintea fragilă a unei femei însărcinate?
Dacă nu ar fi bine făcut, cu tensiune, cu naturaleţe, cu multiple deschideri spre interpretare, filmul ar fi putut foarte uşor să cadă în seria de filme cu vrăjitoare, intrigi şi comploturi mondiale, un fel de „Codul lui Da Vinci” avant la lettre.
                Scena finală ne arată încă o dată jocul dintre spaţii, apartamentele celor două familii comunicau. Legătura dintre ei exista deja şi era pecetluită. Într-un căruţ învelit în dantelă neagră şi o cruce care ne priveşte cruciş, mama îşi găseşte copilul. Cu cine e conceput copilul? Cum arată el? Rosemary nu vrea să îşi accepte soarta. Dar spiritul matern triumfă, veţi vedea cum. Acceptarea destinului este benefică? Ce consecinţe are? Ce se va întâmpla cu acest copil? Iată-ne şi pe noi intraţi în joc.


Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț

Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă …

Comentarii