duminică, 13 mai 2012

Recomandare cinefilă: Spoorloos / The Vanishing/Dispariţia - Bogdan Vătavu


Spoorloos (Dispariţia)
An: 1988
Limba: franceză, olandeză
Durată: 120 min.
Într-un flashback, pe la jumătatea filmului Spoorloos, un tânăr sare dintr-un balcon doar pentru a se prăbuşi pur şi simplu pe caldarâm. Cel puţin aceasta pare fie explicaţia de mai târziu a tânărului, supravieţuitor al acestei tentative, acum un domn respectabil, căsătorit, cu doi copii, cu un apartament la oraş şi o casă la ţară, profesor la o catedră de chimie iar în timpul liber, unsociopat(cum de altfel se caracterizează el însuşi) într-o veşnică căutare de victime care-i să-i potolească necesitatea de a forţa soarta. Căci despre soartă şi fatalitate este vorba în Spoorloos, dar o altfel de fatalitate, diferită de cea obiectivă (dacă există aşa ceva?), o fatalitate conştientă. Raymond Lemorne (Bernard-Pierre Donnadieu), individul despre care este vorba, îşi argumentează tentativa de suicid din tinereţe printr-un silogism de tipul:ştiam că-mi era scris nu sar, aşa am sărit doar pentru a demonstra pot face ceva împotriva predestinării.
Într-un alt moment al filmului, acelaşi personaj spune perseverează de dragul perseverenţei, iar într-o altă secvenţă spune că-i admiră pe oamenii perseverenţi. Se referă de fapt la cineva anume, un bărbat, Rex Hofman (Gene Bervoets), care vreme de trei ani a împânzit oraşul cu afişe ce poartă chipul unei persoane dispărute, Saskia (Johanna ter Steege) iubita acestuia, care apare la televizor comentând disparţia adresându-se direct rapitorului (pentru este convins a fost răpită), un om determinat afle adevărul, perseverent deci.Omagiuladus de Raymond Lemorne acestei perseverenţe, constă în aranjarea unor întâlniri cu Hofman, întâlniri la care nu-şi face prezenţa niciodată (decât la o distanţă confortabilă şi tot timpul la adăpostul anonimatului), hrănind astfel această perseverenţă, devenită obsesie, care transformă viaţa lui Rex Hofman într-o căutare continuă şi lipsită de sens. Jocul acesta pervers, se opreşte când Raymond renunţă la stăpânirea de sine şi îl caută personal pe Hofman, iarăşi într-un gest de forţare a destinului, conştient fiind în mod normal nu ar trebui se dea de gol. Jocul se opreşte, dar începe altul, construit pe o perversitate şi mai mare. Raymond îi oferă lui Rex posibilitatea de a afla ce s-a întâmplat cu Saskia doar cu condiţia ca acesta treacă prin aceleaşi experienţe ca şi ea cu trei ani în urmă.
Şi, pentru eroul şi anti-eroul se aseamănă atât de mult în acest film, Rex convins îi este scris nu facă aceasta, o face doar pentru a se împotrivi predestinării. Concluzia acestui experiment înfricoşător este poate unul din cele mai puternice momente ale filmului.
Spoorloos nu este însă doar un simplu film de scenariu (de altfel adaptat de Tim Krabbé după propria-i nuvelă), care într-adevăr te ţine într-o permanentă curiozitate cu privire la deznodămant. Filmul demonstrează şi o regie puternică. George Sluizer face un thriler care, spre deosebire de alte producţii de gen (majoritar americane, Silance of the Lambs este un bun exemplu), este lipsit de violenţa explicită caracteristică. Această lipsă, binevenită spun eu, este compensată de Sluzier prin subtilitatea cu care face portretul sociopatului. Scenele de familie, în care Raymond ia cina cu soţia şi copii sau este întâmpinat cu cadouri de ziua lui, sunt numerose şi consternează prin contrastul pe care-l produc alăturate celor în care acelaşi personaj îşi pregăteşte minuţios şi cu sânge rece tentativele de răpire. Acestea din urmă sunt iarăşi un deliciu (cinematografic bineînţeles), Sluizer prezentându-ni-l pe Raymond în plină vervă, în casa lui de la ţară, inhalând chloroform (el este un profesor de chimie de altfel, deosebit de respectuos în faţa experimentului), cronometrând cât timp se află inconştient sub efectul substanţei pentru a-şi calcula astfel şansele de reuşită, învăţându-şi replicile în limbi străine pe care va urma le servească victimelor (Francezii stau foarte prost cu limbile străinese va confesa el mai târziu lui Hofman) sau reproducând fizic scena răpirii ce avea urmeze, în toate detaliile, în timp ce fredonează un înfircoşătortra la la la la... pam pam pam..., scandat parcă pentru a rezuma actul răpirii la fel cum un actor îşi pregăteşte sumar scena într-o piesă. Tentativele în sine nu sunt nici ele de ignorat. Raymond este prezentat de fiecare dată eşuând într-un mod aproape comic (un bărbat, soţul victimei desemnate, îl ia la palme; o femeie, de fapt o cunoscută, îl recunoaşte după ce acesta o abordează iar o tentativă eşuează din cauza unui stranut!?) în scene care lipsesc cu desăvârşire în cinemtografia de gen, dar care, cel puţin aşa cum ni le prezintă Sluzier, par a fi extrem de veridice.
Nici portretul lui Rex Hofman nu este neglijat şi nici nereuşit, filmul investind destul celuloid obsesiei dispariţiei şi sentimentului de vină (Rex o părăseşte în batjocură pe Saskia către începutul filmului promiţând ulterior nu repete gestul vreodată) iar Gene Bervoets face un rol credibil şi impresionant, până la sfârşit. Doar Hofman nu e atât de interesant ca şi Raymond, motiv pentru care balanţa înclină către cel din urmă. Şi întra-devăr, puţine sunt protretele de acest gen în cinematografia lumii. Raymond Lemorne poate concura liniştit cu oricare din sociopaţii lui Hitchcock, mai strâns poate cu unchiul Charlie Oakley interpretat de Joseph Cotten în Shadow of Doubt care asemenea lui Raymond îşi ascunde mârşaviile apelând la valorile familiale pe care le afişează ostentativ. Dar trecând dincolo de clişeele hitchcockiene, personajul redat de Sluizer poate sta liniştit pe aceeaşi treaptă cu Henry din Henry: Portrait of a Serial Killer sau chiar cu Popaul din Le Boucher, ambele personaje fiind caracterizate de un umanism sincer, care contrastează flagrant cu compulsiile lor ciminale. Doar spre deosebire de aceste personaje, indivizi care încearcă să-şi limiteze pornirile prin acte emoţionale care să-i reintegreze social, Raymond din Spoorloos caută străbată invers drumul acestei conversii (mai degrabă către odezintegraresocială care în mod absurd pare să-l ocolească tot timpul). El porneşte de la confortul vieţii de familie şi de la succesul profesional, îşi ia soarta în răspar şi parcă fără a da o luptă cu aceasta (un alt semn al degenerării de care suferă) încearcă să-i demonstreze contrariul. Spre deosebire de Charlie Oakely, de Henry şi Popaul, Raymond este stăpân pe destinul său, un fapt pe care ţine să-l demonstreze până la sfârşitul filmului.

Comentarii

Translate this blog